Miradoniz

Miradoniz

de Mihai Eminescu

Miradoniz avea palat de stanci.
Drept stresina era un codru vechi
Si colonadele erau de munti in sir,
Ce negri de bazalt se insirau,
Pe cand deasupra, stresina antica,
Codrul cel vechi fremea umflat de vant.
O vale-adanca ce-ngropa in codri,
Vechi ca pamantul, jumeta din munte,
Mancand cu trunchii rupti scarile negre
De stanci, care duceau sus in palat —
O vale-adanca si intinsa, lunga,
Taiata de un fluviu adanc, batran,
Ce pe-a lui spate valuroase pare
A duce insulele ce le are-n el —
O vale cat o tara e gradina



Castelului Miradoniz.
Iar in castel de treci prin colonade
Dai de inalte hale cu plafondul
Lor negru stralucit si cu paduri
De flori. Paduri carora florile
Ca arborii-s de mari. Roze ca sorii,
Si crini, ca urnele antice de argint,
Se leagana pe lugerii cei nalti,
Iar aerul varatic, dulce, moale.
Ca stelele sunt musculitele prin frunze
Si umplu aerul cel cald cu o lumina
Verzuie, clara, aromata. Fluturi —
Cu parul de-aur si cu aripioare
De curcubeu — in haine de argint
Din floare-n floare falfaiesc si-si moaie
Guritele-umede si rosii in potirul
Mirositor si plin de miere-al florilor.
Tufe de roze sunt dumbravi umbroase
Si verzi-intunecoase, presarate
Cu sori dulci infoiati, mirositori —
E-o florarie de giganti. Intr-un loc
Crapata-i bolta de granit, de cauti
Prin stresina de codru pana sus,
Unde in ceruri lin pluteste luna.
Ea-i o regina tanara si blonda
In mantia-i albastra constelata,
Cu mainile unite pe-al ei piept
De neaua... Trece luminand cu ochii
Albastri, mari, prin straturi inflorite
De nori, ce infoiate ii ofera

Roze de purpur, crinii de argint;
Din cand in cand cu mana-i argintoasa
Ea rupe cate-o floare si-o arunca
Jos pe pamant ca pe-o gandire de-aur;
Colo un nor se nalta sfant si sur,
Se-ncheaga, se formeaza — ’ncremeneste,
Devine-un templu grec si plin de umbra
Columnelor ce-l inconjor — si prin columne
Trece-argintoasa cate-o raza-a lunei.
Ea drumul ia spre-acel castel. Diadema-i
De diamante-n stele contopite
Brileaza-n noapte — tariile negre
A domei se-nsenina — si ea intra
In el. — Columnele-ard sub clara ei lumina
Si arunca umbra una-ntr-alta.
Ea intra-n doma... stelele-o urmeaza.
Si noaptea santa plina-i de-ntuneric
Pe raul sant ce curge-n valea mare
Care-i gradina cea din codri vechi
A lui Miradoniz. — Insule sfinte
Se nalta-n el ca scorburi de tamaie.
Copile sunt cu ochi rotunzi si negri,
Cu flori de aur, de smarald — cu stance
De smirna risipita si sfarmata
In bulgari mari. Pe mandrele carari,
Ce trec prin verzile si mandre plaiuri,
E pulbere de-argint. Pe drumuri
Ciresi in floare scutura zapada
Trandafirie a-nfloririi lor,
Vantul le mana, valuros le nalta,



De flori troiene in loc de omat
Si salcii sfinte misca a lor frunza
De-argint deasupra apei si se oglindeaza
In fundul ei — astfel incat se pare
Ca din aceeasi radacina creste
O insula in sus si una-n jos.
Si nu-i nimica in aceste ramuri:
Dintr-un copac intr-altul numai tes
Painjini de smarald painjinisul
Cel rar de diamant — si greieri canta,
Ca orologii aruncate-n iarba.
Si peste raul mare, de pe-un varf
De arbore antic tesut-au ei
Un pod din panza lor diamantoasa,
Legandu-l dincolo de alti copaci.
Prin podul straveziu si clar strabate
A lunei raza si-nverzeste raul
Cu miile lui unde, ca-ntr-o mandra
Nemaivazuta feerie. — Iara peste pod
Trece alba, dulce, mladioasa, juna,
Alba, ca neaua noaptea, paru-i de aur
Lin impletind in crinii mainilor,
Ivind prin haina alba membri-angelici,
Abia calcand podul cel lung cu-a ei
Picioare de omat, zana Miradoniz.
Ea-ajunge in gradina ei de codri
Si rataceste, — o umbra argintie
Si luminoasa-n umbra lor cea neagra;
Ici se pleaca spre a culege o floare,
Spre-a arunca in fluviul batran,

Colo alearga dup-un flutur,
Il prinde — ii saruta ochii si-i da drumul;
Apoi ea prinde-o pasare maiastra
De aur, se asaza-ntr-a ei aripi
Si zboara-n noapte printre stele de-aur.
In luna.
Din fluier.




Miradoniz


Aceasta pagina a fost accesata de 3519 ori.
{literal} {/literal}