Calul Troian
de Mihai Eminescu
Si ascultand asa fel de-al unora indemn,
Bagara in cetate pe calul cel de lemn
S-apoi pe veselie, pe chef se asternura
Pan- ce in miezul noptii pe totii somnu-i fura…
Din calul acel mare elinii se coboara,
Cu paza ei prin uliti in panda se strecoara;
Cum vad ca mic si mare cazuse-n somn ca morti,
Ei gatuie strajerii, ce stau lungiti la porti
S-aprind faclii in noapte pe-a zidurilor creste.
Din Tenedos vazura luminile aceste
Si-mplatosati cum fura, armati cu lanci si sabii,
S-apropie de tarmuri pe negrele corabii.
Cand peste lumea toata domnea a noptii slava
Ei prea cu molcomisul si fara de galceava
Intrara in cetate… oricare repezi
Si incepur-in totii a da si a snopi.
Taiau batrani si tineri, din mic pana la mare,
Ostasi in floarea varstei si tinere fecioare…
Si-s chiote, blesteme din inima, rarunchi.
Prin portile cetatii curgeau pan-in genunchi
Siroaiele de sange… pe pruncii cei de tata
ii aruncau in flacari, sa nu ramaie vita
Si urma de Troada… Si dand in visterie
Gramezile de aur rapeau cu lacomie.
Trei zile pustiira cetatea si olatul
impland cu jale tara lui Priam-imparatul.
Cand oamenii-s gramada ucisi in orice loc,
Elinii atunci dedera cetatii mandre foc
De rasarea din ziduri o mare de jeratec
Rosind bolta intreaga si crugul singuratec.
Ard turnurile-n vanturi de vaietele mumii
Nu se vedea de flacari nici marginile lumii.
Calul Troian
Aceasta pagina a fost accesata de 3934 ori.
