Eminescu si ardelenii

Eminescu si ardelenii

de Mihai Eminescu



Eminescu a petrecut o parte din copilaria lui subt purtarea de grija a lui Aron Pumnul, care pentru el era unul din cei mai vrednici si mai linistiti oameni. In urma a trecut la Sibiu, unde avea un frate mai mare, care dtudia dreputile la atunci germana Academie de drepturi de acolo. Dupa testimoniul scolar pe care l-am gasit intre hartiile lui, el a trecut a treia clasa gimnaziala la Sibiu, de unde a trecut apoi la Blaj. In urma fratele sau s-a mutat la Timisoara ca advocat si nu mai incape indoiala ca Eminescu a trait un timp oarecare si in Banat. Mai tarziu a stat catva timp la Beius.
Desi dar moldovean, Eminescu a petrecut o insemnata parte din copilaria si din tineretea lui in mijlocul romanilor din imparatia habsburgica; la dansii, in Familia lui Iosif Vulcan, si-a inceput activitatea literara, in Federatiunea lui Roman a publicat primele articole politice, si intre contimporanii lui nu era nici unul care ii cunostea ca dansul pe romanii de pretutindeni din propria lui intuitiune. El a fost cel mai adevarat reprezentant si cel mai zelor propagator al simtamantului de unitate nationala la noi.
Simtamantul acesta s-a dezvoltat si l-a impins la fapte in timpul celor trei ani pe care i-a petrecut la Viena, unde-si urmau studiile tineri din toate tarile cu poporatiune romana, indeosebi si macedoneni.
La 1869, cand noi am venit la Viena, studentii romani erau dezbinati, dupa temperament si dupa aspiratiunile rezultate din el, in doua societati academice. Mai ales in urma staruintei lui si a amicilor sai de la Cernauti, de la Sibiu si de la Blaj, aceste doua societati au fost desfiintate si s-a constituit societatea "Romania juna", care si l-a ales secretar in primul ei comitet.
Tot in urma staruintelor lui si a amicilor sai a fost pusa la cale serbarea de la Putna, care a fost prima actiune la care au luat parte romani de pretutindeni, si in gandul nostru era punctul de plecare pentru o organizare statornica a studentimii romane de la toate universitatile. Si in comitetul central, instituit pentru punerea la cale a acestei serbari, a lucrat Eminescu ca secretar.
Lucrand alaturea cu dansul in ambele aceste comitete, mi-l aduc aminte cu cata insufletire staruia sa infruntam toate greutatile mergand mereu inainte si cat de nestramutata ii era increderea in puterea de viata a neamului romanesc.
Erau cu toate aceste multi cei ce nu-l puneau in randul nationalistilor adevarati.
Conservator prin firea lui, crescut la Cernauti si admirator al lui Saguna, el era, cum se zicea atunci schwarzgelb (indaratnic), nu-i ura, ci-i dispretuia pe unguri ca pe niste smintiti si lua in bataie de joc pe asa-numitii iredentisti, precum si pe frantuzitii, care faceau parada de nationalism avantat.
Pentru dansul chestiunea romana era culturala si numai culturala si primejdia cea mare era ca nu cumva, traind subt inrauriri culturale deosebite, incetul cu incetul sa ne diferentiem si sa ne instrainam unii de altii. Dupa parerea lui, inraurirea franceza ne strica mintile intocmai ca cea bizantina, cea germana ne zapaceste si ne porneste spre exagerari. Diferentiarea se si produsese, incat in Romania nu mai putea nimeni sa citeasca ceea ce se scria in Ardeal, iar in Ardeal nu mai citea nimeni ceea ce se scria in Romania, caci nu numai in limba, ci si in felul de a gandi si de a simti erau mari deosebirile intre romanii din cele doua parti ale Carpatilor.
El combatea deci cu multa indarjire orisice inraurire culturala straina, nu admitea ca oameni straini de neamul nostru sa ieie parte la lucrarea noastra intelectuala si staruia sa luam inspiratiune din viata sufleteasca a poporului, care e pretutindeni aceiasi, si sa scriem asa ca romanii toti sa ne inteleaga.
Admitea ca conducerea vietii noastre culturale nu pot s-o aiba decat romanii din Romania, dar sustinea ca viata noastra nationala se razama pe virturea ardelenilor indaratnici, care au pastrat mai bine decat orisicare alti frati ai lor firea speciala romaneasca, felul de a vedea si de a simti al romanului, precum si credintele, obiceiurile si apucaturile ramase din batrani.
Totdeauna dar, si astfel si la Putna, cand se pune in discutiune chestiunea infiintarii unui organ national pentru sustinerea intereselor comune intregului neam romanesc, el a staruit ca acel organ sa se infiinteze la Sibiu, dar sa colaboreze la el scriitori de pretutindeni.
De aceea inca de pe atunci multi il socoteau ardelean si, in urma, cand lucram impreuna la Timpul, nu o data i-au aruncat adversari pripiti vorba ca e un om "de pripas" in Romania si nu i se cuvine sa se amestece in treburile tarii ce-i da ospitalitate.
Eminescu socotea pretutindeni stircata clasa culta romana, asa-numita "patura suprapusa" si nu-si facea iluziuni in ceea ce priveste dezvoltarea noastra politica.
- Vom inainta - zicea el - cu toata ticalosia noastra, caci n-avem incotro: iarba creste si ea fara nici o purtare de grija, daca da Dumnezeu ploaie.
Despre un avant in viata politica a romanilor nu putea sa fie vorba decat dupa ce se va fi reabilitat unitatea culturala si va fi urmat renasterea morala pe care o visa el.
Azi cand se implinesc douazeci de ani de la moartea lui, putem sa ne dam seama daca el a avut ori nu dreptate.
Un lucru e neindoios: ca indeosebi romanii din regatul ungar au dat politiceste indarat, incat stau neasemanat mai rau de cum steteau in timpul cand Eminescu isi urma lucrarea. Unitatea culturala, cu toate acestea, s-a restabilit, si vorba e numai s-o pastram si de aici inainte, lucrand in viata sufleteasca cu totii impreuna. Renasterea morala va urma si ea daca, dandu-ne seama ca de la ea atarna viitorul neamului nostru, o vom voi vu totii. Iar celelalte sunt lucruri de putinta importanta.


Ioan Slavici in Tribuna, XIII, 1909, NR., 129, 16/29 IUNIE





Eminescu si ardelenii


Aceasta pagina a fost accesata de 165 ori.
{literal} {/literal}