Ioan Slavici - Eminescu si limba romaneasca

Ioan Slavici - Eminescu si limba romaneasca

de Mihai Eminescu




Sunt acum patruzeci de ani, cand Eminescu si-a inceput studiile universitare, lupta pentru puritatea limbii romanesti era in toiul ei si tot nationalistul cu oarecare stiinta de carte tinea sa sporeasca limba maicii sale cu cateva vorbe.
Dupa ce se hotarase odata ca au sa fie scoase din limba noastra toate vorbele care nu pot sa fie derivate din limba latineasca, ramasesera de tot putine vorbele de care puteam sa ne folosim si foarte adeseori eram nevoiti sa ne ajutam cu vorbe imprumutate, fie din limba latineasca, fie din vreuna din limbile neolatine.
Erau insa si oameni de o fire mai indaratnica, pe care numai cu anevoia ii puteai indupleca sa se lepede de vorbele cu care erau deprinsi. Eminescu era si el dintre acestia.
El avea multa plabiciune pentru muzica limbii romanesti si zicea ca neologismele pocest muzica aceasta, fiindca ele nu pot sa fie rostite ca vorbele romanesti cele adevarate.
Ceea ce-i atingea placut urechea erau mai ales sunetele "ea", "oa", "ie", "a" si "i", care lipseste in neologisme, adeseori se pierd. El se folosea deci numai la nevoie de neologisme, indeosebi in versuri, cand, fie ritmul, fie rima, il sileau s-o faca.
Pornit odata in felul acesta, a ajuns "puritan" in intelesul ca limba e cu atat mai curata, cu cat mai putine sunt in ea neologismele. Bucovinenii, elevi ai lui Aron Pumnul, tiind si ei la vorbele vechi, ca "sciemant" in loc  de "filosofie" ori "intamplamant" in loc de "istorie". Blajenii, elevi ai lui Cipariu, isi bateau mereu capul sa derive din limba latina vorbe pe care in adevar le-am imprumutat de la slavi, de la greci ori de la maghiari, ca "Slatina" din "Stellatina". Eminescu lua in bataie de joc pe acesti sporitori ai comorii de vorbe. Dupa parerea lui, vorbele nu se nascocesc, ci rasar ca firele de iarba pe camp, limba romaneasca nu e, cum se zicea, "fiica" celei latine, ci mai veche decat aceastam si romaneasca e orisicare vorba de care se folosesc toti romanii fiindca o rostesc usor, le suna bine la ureche si are pentru dansii un inteles bine hotarat. El nu mai cerceta dar originea vorbei, ci o pretuia dupa valoarea ce i-o da intrebuintarea. Neologismele i se pareau vorbe de putina valoare nu numai pentru ca sunt putini cei ce le inteleg, ci si pentru ca intelesul lor e oarecum sec, ca al tuturor termenilor thenici. Era deci cuprins de o vie bucurie cand putea sa "dezgroape" o vorba, adeca sa introduca in limba literara o vorba raspandita in popor, de care alti scriitori nu se folosesc, fie chiar si un provincialism, si era neobosit scrutator al limbii vorbite.
Intre manuscriptele lui s-a gasit un inceput de dictionar de rime. El a tinut sa faca acest dictionar mai ales ca sa gaseacsa vorbe "dezgropate" , care rimeaza cu altele, pe care scriitorii le intrebuinteaza mai des. "De dragul rimei, pe care i-o dau mura-n gura - zicea el - se va folosi si de vorba pe care i-o recomand".
Aceasta constanta preocupare a lui in ceea ce priveste limba era una din cauzele firii lui comunicative. El isi petrecea viata in lucrare necurmata: ori citea, ori scria, ori statea de vorba cu orisicine - totdeauna cu gandul de a prinde cate ceva si de a se folosi. "Nu e - zicea el adeseori - nimeni nici atat de marginit, nici atat de stricat, ca sa nu poti invata prin el ceva" si astfel avea un fel de slabiciune pentru oameni care nu erau de seama lui, si nesuferiti i se pareau numai cei seci si prefacuti, care isi dadeau silinta sa para ceea ce nu sunt. Cu deosebire staruitor era Eminescu in ceea ce priveste corectitudinea gramaticala si, dupa putina mea stiinta, nu e la noi nimeni atat de dumerit, cum era dnasul, asupra etimologiei romane. In ceea ce priveste insa sintactica, el recunostea superioritatea lui Caragiale.
Inca pe timpul cand ne aflam la Viena, faceam un fel de vanatoare de vorbe "rebele", care nu se supun la regulele generale, si mai inainte de a fi inceput dictionarul de rime, el avea lista de vorbe "dezgropate" si de vorbe "rebele".
Erau atunci, ba mai sunt chiar si azi, nu numai oameni cu stiinta de carte, ci si scriitori celebri, care nu tin seama ca in romaneste substantivele au in declinare doua, numai doua si totdeauna doua terminatiuni. Astfel cetim in fiecare zi "scoalei" si "scoalelor" cu toate ca zicem "acestei scoli", cum zicem "mori", "morii" si "morile".
Eminescu tinea sa nu se abata de la regula aceasta, pe care n-au stabilit-o gramaticii iscusiti, ci o pastreaza cu sfintenie poporul.
Dupa ce s-a incredintat ca sunt si substantive ca "invatatoare", care au o singura terminatiune, precum si substantive ca "zama", care au trei terminatiuni, ii facea orisicine o mare placere daca putea sa- dea asemenea vorbe care se abat de la regula in cee ace priveste declinatiunea.
Alta grupa de vorbe rebele sunt cele terminate in "ie", ca "veselie", care, desi la genitivul nearticulat face "veselii", cu toate cele terminate in "e", nu are geneticul articulat in limba literara "veseliii", ca in cea poporala, ci "veseliei".
Mai mult ii dedeau insa de lucru substantivele terminate in "a", intre care sunt foarte multe care nu-si fac a doua terminatiune in "e", cum cere regula, ci in "i", ca "limba", "acestei limbi", limbi si "limbile".
Admitand abaterile de la graiul viu numai ca licente poetice strecurate de dragul eufoniei a rimei ori a ritmului, el tinea sa fie dumerit care anume dintre substantivele terminate in "a" au a doua terminatiune in "i" si am intrat intr-un labirint din care nu mai putem sa ne descurcam.
Se simtea scapat de o mare greutate cand a constatat ca neologismele toate au a doua terminatiune regulata, deci in "e". Intr-una din zile insa cautandu-ma la "cazarma", o catana, mot de la Carpinis, i-a spus ca ma aflu in dosul "cazarmii". Asimilase omul neologismul intrebuintat in fiecare zi, nemaizicand "cazarma" ci "cazarma", zicea si "cazarmi", "cazarmii" si "cazarmile" cum zicea "vama", "vami", "vamile". Cu toate aceste, zicem "mama", "mamele", dar nu numai "mamei" ci si "mamii".
Nu ramanea deci decat sa adunam la un loc neologismele asimilate care se potrivesc cu "vama" si sa le deosebim de cele potrivite cu "mama".
Simtamantul lui Eminescu era la inceput ca deosebirile atarna de la eufonie si ca romanul face a doua terminatiune cum rosteste mai usor vorba si cum ii suna mai bine la ureche. In curand s-a incredintat insa ca sunt la mijloc si consideratiuni de preciziune. Astfel, romanul vorbeste despre "cozile" cailor si despre "coadele" femeilor, si nu are numai "roti" ci si "roate". IN acelasi timp, adjectivele nu se potrivesc cu substantivele. "Lada" face "lazi", "cada" face "cazi", dar "blanda" face "blande". ca sa se deosebeasca de pluralul masculinului "blanzi".
Se sporeau deci in fiecare zi grupele de vorbe rebele, caci fara de ele alcatuirea dictionarului de rime era peste putinta.
Nu mai putina bataie de cap ii faceau vorbele bogate in forme, pronumele si mai ales adjectivele, care in limba romaneasca sunt un nepretuit mijloc de precizare.
Stapanit de aceste preocupatiuni gramaticale, el nu era in stare sa citeascam nici mai ales sa scrie, fara ca sa faca in gandul lui analiza etimologica si sintactica, si in timpul celei mai animate discutiuni, iti taia vorba daca te abateai de la regulile lui in ceea ce priveste alegerea, intrebuintarea ori asezarea vorbelor.
Maniac ca cei mai multi dintre etimologistii de pe atunci nu era insa Eminescu.
Eu rosteam la inceput vorbele cum se obicinuieste prin Podgoria de la Arad. Eminescu se enerva adeseori si zicea ca-i sfaram timpanul pocind vorbele, dar nu se supara si nu-si pierdea sarita ca multi dintre gramaticii de atunci. Dupa parerea lui, cea mai dulce si mai bogata in sunete era rostirea moldoveneasca. Ea insa nu poate sa fie reprodusa prin literele pe care le avem. El staruia dar pentru rostirea bucuresteana si indeosebi pentru cea din mahalaua Lucacilor, care e mai simpla si poate sa fie fixata cu destula preciziune. II parea insa tot ceea ce avea un caracter particular nu numai in rostire, ci in genere in felul de a vorbi, si tragea cu urechea cand catanele adunate la Viena din deosebitele parti ale imparatiei stateau de vorba intre ele. Adeseori intreba apoi: "Unde se zice asa?"
Asa ajunseseram sa ne formam convingerea ca cea mai bogata e limba vorbita de romanii de la miazanoapte, incepand din judetul Sucevei si peste Campulungul-Moldovenesc si peste Nasaud pana la Salagiu, unde se intrebuinteaza multe vorbe de origine romana care aiurea s-au pierdut. E lumea in care a trait mult jalitul nostru prieten Simeon Marian Florea si din care a iesit Gheorghe Cosbuc. Interesant si astfel si frumos intr-un fel oarecare i se parea lui Eminescu tot ceea ce era neobicinuit in materie de limba, si el intreba mereu: "Unde se zice asa?". Dar tocmai de aceea lua in bataie de joc pe cei ce vorbeau cum nu "se zice" nicairi. El vorbeste adeseori despre o limba "pasareasca", si "pasaresc" e pentru dansul cum nicairi nu vorbeste poporul, tot ceea ce in materie de limba e nascocit, rezultat din impulsiuni momentane ori alcatuit, fie in pripa, fie fara destula pricepere. Erau atunci si sunt si azi oameni care zic, ba chiar si scriu "un pahar cu apa", "cu palaria pe cap" ori "Ma duc in Bucuresti". Eminescu ii intreba: "Unde se zice asa?" si-i lua in bataie de joc.
Nu avem insa sa ne facem limba, ci sa ne-o iubim si sa cinstim pe cei ce ni-au plasmuit-o atat de frumoasa si de inteleapta cum o avem.
Sunt si azi intre scriitorii nostri multi care n-o simt aceasta si "arunca vorbele cu furca". Unii dintre acestia cunosc felul de a vorbi al poporul din vreo parte a pamantului romanesc, dar n-au citit nici cronicarii, nici cartile bisericesti; altii sunt mai carturari, dar n-au trait niciodata in mijlocul poporului si n-au nici o slabiciune pentru limba romaneasca; iar altii s-au dezvoltat sub inrauriri straine ori traiesc in cercul stramt al vreunei mahalale ori prin inca mai stramtele "saloane", cu ale caror atmosfera s-au deprins; sunt de tot putini cei ce umbla pe drumul deschis de "Junimea" si cuprind in gandul lor, ca Eminescu, intreaga viata sufleteasca a poporului roman!
Inca mai putini sunt insa cei ce, scriind, cumpanesc, ca dansul, orisicare vorba si isi dau silinta sa se desavarseasca pe sine insusi.
Eminescu si-a petrecut toate clipele vietii lui lucrand, fiindca nu se socotea indeajuns pregatit pentru ceea ce voia sa faca, si e foarte putin ceea ce ne-a ramas de la dansul, iar din putinul acesta partea cea mare sunt lucrari dupa parerea lui inca neispravite, pe care le-a publicat cu inima indoita, cedand staruintelor puse de altii.
Numai rar de tot se intampla ca sa fie multumit si el insusi de ceea ce a scris, si nemultumit era nu de cea ce a zis, ci de forma in care ii era reprodusa gandirea. "Nu e asta", zicea el cuprins de neasta,par, si era in stare sa tina manuscriptul ani de-a randul in saltarul "mesei de brad", sa revada mereu ceea ce a scris ori sa scrie in mai multe randuri acelasi lucru, caci cea mai frumoasa icoana e stricata si ea daca a ramas intr-insa o pata ori un colt neispravit.
Exigentele lui in ceea ce priveste forma erau atat de mari, incat nu se multumea cu limba, ritmul si rimele sa-i fie de o corectitudine desavarsita si sa se potriveasca cu simtamantul reprodus, ci tinea cu muzica limbii sa fie si ea astfel alcatuita, incat sa simta ceea ce voieste el si cel ce nu intelege vorbele.
Astfel in:

"O mama, dulce mama, prin negura de vremi
Pe freamatul de frunze la tine tu ma chemi"

sunetele sunt sombre si aspre, iar in:

"Somnoroase pasarele
Pe la cuiburi se aduna"

sunetele sunt senine si clare, pe cand in

"S-a stins viata falnicei Venetii"

ele sunt de bronz.

Pentru ca sa poata ajunge la aceasta desavarsire a formei, de care numai in putine dintre poeziile sale s-a apropiat, el trebuia sa-si castige deplina stapanire asupra limbii in toate privintele.
Aceasta si era una din cele mai constante preocupari ale lui pana in ziua in care i s-a curmat lucrarea.



Ioan Slavici - Amintiri (1924)




Ioan Slavici - Eminescu si limba romaneasca


Aceasta pagina a fost accesata de 187 ori.
{literal} {/literal}