Fantana Blanduziei - Calmusky - Inmormantarea

Fantana Blanduziei - Calmusky - Inmormantarea

de Mihai Eminescu


Dupa cum am amintit in numarul trecut, Eminescu a murit Joi, 15 Junie in casa de sanatate a doctorului Sutu. A doua zi, Vineri dupa dorinta d-lui Maiorescu s-a facut autopsia la spitalul Brancovenesc si s-a constatat intre altele ca creerul lui Eminescu cu oate ca se gasea in stare de inmuiere (ramolitie), totusi a avut o greutate de 1400 de grame, o greutate mai mare chiar decta creerul lui Schiller.
Sambata dupa amiezi corpul raposatului a fost expus la biserica Sf. Gheorghe, fiind asezat pe un ctaafalc simplu impodobit cu ramuri verzi. Figura era cu desavarsire schimbata. Jur imprejur se vedeau mai multe coroane si anume: din partea presei, din partea amicilor, din partea ziarului Constitutionalul, din partea societatei studentilor universitari Unirea, din partea Academiei romane. Langa sfesnicul de la catafalc erau depuse Poiesiile poetului, Convorbirile literare si Fantana Blandusiei.
Pe la orele 4 si jum d.a. s-a inceput slujba de inmormantare. Publicul venise in numar destul demare. Au fost de fata d-nii Lascar Catargiu, T. Rosetti, M. Cogalniceanu, T. Maiorescu, N. Mandrea, Colonel Algiu, D. Laurian, St. Mihailescu si o multime de ziaristi si studenti. Corul, condus de d. C. Barcanescu, a miscat foarte mult pe asistenti cand a cantat poezia raposatului Mai am un singur dor, pe care o publicam si noi mai la vale.
Dupa terminarea serviciului divin d. Gr. Ventura de la Adevarul, a pronuntat un discurs facand elogiul lui Eminescu ca poet si ca ziarist.
Pe la orele 6 sicriul a fost ridicat din biserica si pus intr-un car funebru, simplu, imbracat intreg in negru si tras de doi cai. Cortegiul, avand in frunte un singur preot, se puse apoi in miscare luand drumul prin strada Coltei la Universitate. Aci d. D. Laurian, cu lacrimile in ochi pronunta un discurs.
Dupa d. Laurian, n tanar student anume Calmusky zice c-o voce tremuranda:
Ai trecut hotarul lumii bland Luceafar, inecat de amaraciunile ei, zdrobit de mizerii si de suferinta. Cu cat durerea ti-era mai mare, cu atat de inaltai mai mult; cu cat cerea sa te repuna, cu atat accentele triste patrundeau inimile mai adanc, cu cat ai fost mai nenorocit si mai dezgustat de viata, cu atat apari mai mare in cadrul rece al mortei.
Sa lasam sa curga durerea in valuri, sa scaldam cu lacrimi mormantul lui Eminescu; sa nu mai incercam nici sa le oprim, nici sa le opunem stavili, caci va fi cu neputinta; moartea lui, intristata lui viata, vor fi un izvor viu si vesnic de durere si de lacrimi.
Noi, tinerimea universitara care simtiam si plangeam impreuna cu dansul, citiindu-l si recitindu-l, care invatam de la el a ne aprofunda in meditare si a ne inalta in gandire, ramanem astazi de piatra, cand vedem figura cea mai mareata a poeziei noastre, fara suflare si rece, intinsa in acest sicriu, si avem drept sa zicem, cum zicea el candva:

A fi? Nebunie si trista si goala
Urechea ta minte si ochiul te-nseala...

Acum scapi de lumea, de care erai asa de dezgustat, gasesti mult cautata ta pace, in linistea si odihna de veci. Ti s-a implinit ultima dorinta, ti-a fost ascultat singurul dor ce mai aveai: Crengile teiului isi scutura floarea pe fruntea ta uscata, obosita de dureri si de lume. Nu te va mai necaji nimeni, vei fi in pace, cat timpul va toarce la caierul sau; luceferii'ti vor face pe plac, sa priveasca mormantul tau, fara de noroc si fara de prieteni, iar freamatul frunzelor se va ingana cu cantarea buciumului in amurgul serei la capataiul tau.
Si noi care te-am iubit si te-am pretuit atat de mult, 'ti vom dezmierda cu lacrimi multa vreme mormantul tau, si-l vom corona cu flori de tei, pronuntand numele Eminescu, care contine in el asa de mult, cat o lume intreaga.

Te-ai dus!


De-asupra criptei negre a sfantului mormant
Se scutura salcamii de toamna si de fum,
Si bat incet dinr amuri, ingana glasul tau...
Mereu se vor tot bate, tu vei dormi mereu!...

Iar cand ne uitam la aceasta buza, de care parca a incremenit un ultim suras de dispret catre trecut si de nepasare catre viitor, cand privim aceasta cutie usoara unde candva se inchidea o gandire asa de arzatoare, in care se topeau mii de patimi si din care se nasteau note ce aveau sa zguduie mii de inimi si cand se ne gandim ca peste cateva minute vom auzi uruind bulgarii de tarana, ce vor cadea peste sicriul sau, fara sa vrei ii repeti versurile:

Poti zidi o lume-ntreaga, poti s-o sfarmi, ori-ce ai spune
Peste toate o lopata de tarana se depune,
Mana care-a dorit sceptrul universului, si ganduri
Ce-au cuprins tot universul, incap bine in patru scanduri.

Eminescu a fost un luceafar, care, ca sa ma servesc de o idee a lui, s-a suit incet pe cer, exista pana ce noi nu-l zarisem, si astazi, desi apus, il vedem si-l vom vedea mereu.
Intr-o poezie zicea ca e scris sa trecem prin lume, " ca visul unei umbre si umbra unui vis". O, da! Ai fost un vis ce ai trecut asa de iute, insa in scurta ta trecere ai lasat atata  farmec si ai raspandit raze asa de multe si de tralucitoare, incat ele au orbit mai e toti cari au trait si s-au adapat din izvoarele literaturei noastre, si mai inainte de tine, si odata cu tine; iar umbra acestui vis e asa de mare, incat veacuri multe se va simti plutind si influentand asupra celor ce te vor studia si te vor slavi.

De la Universitate cortegiul apuca Calea Victoriei, Calea Rahovei, campia Filaretului si la orele 7 jumatate ajunse la cimitirul Serban Voda.
Aci patru studenti ai Scoalei Normale dusera sicriul pana la mormant.
In fata mromantului deschis d. dr. Neagoe, amic din tinerete si coleg de scoala cu poetul, cu o voce inecata in lacrimi rosti un discurs.
Sicriul fu apoi coborat in mormant, lasand celor de fata o puternica si trista amintire. Este de notat ca o parte din ultimul dor al poetului s-a realizat: mormantul se afla langa un tei si un brad.


(25 iunie 1889)





Fantana Blanduziei - Calmusky - Inmormantarea


Aceasta pagina a fost accesata de 1501 ori.
{literal} {/literal}