Amintiri despre Eminescu - Ioan Al. Bratescu -Voinesti - Luceafarul

Amintiri despre Eminescu - Ioan Al. Bratescu -Voinesti - Luceafarul

de Mihai Eminescu


Acum cateva zile, vrand sa pui randuiala in lucrurile ravasite dintr-un sertar al biroului, am dat intr-un carnetel de note peste urmatoarea insemnare:

Luceafarul, Eminescu, Caragiale -
"Pastreaz-o pentru mult mai tarziu". 1892, iunie.

Cuvintele puse intre ghilimele sunt ale lui Maiorescu. El m-a sfatuit sa pastrez pentru mult mai tarziu destainuirea pe care mi-a facut-o intr-o zi de iunie din anul 1892, in salonasul caselor lui, din strada Mercur nr. , destainuire pe care acum o public, socotind ca ceasul acelui mult mai tarziu a sosit.
Locuiam in strada Posta-Veche, in spatele Ateneului, iar el, i strada Mercur nr. 1. Ma intrebase intr-o zi unde imi beau dimineata cafeaua cu lapte; si la raspunsul meu ca mi-o iaula cafeneaua din fata Episcopiei, imi propusese sa ma duc s-o iau cu dansul. De atunci, in fiecare dimineata, la ora opt, ma infatisam pe terasa imbracata in clematita din strada Mercur, unde ma asteptau, cu cafeaua pregatita, dna si dl Maiorescu.
Dupa cafea, treceam in salonasul dinspre strada, unde, timp de o ora, o ora si jumatate, jucam sah.
Intr-o dimineata de iunie 1892, pe cand aranjam pieslee pe esichier, nu stiu ce mi-a venit sa recit versurile lui Eminescu:

De greul negrei vesnicii
Parinte, ma dezleaga...

Trebuie sa va spun ca stiam pe atunci, cum stia si Maiorescu, pe din afara toate poeziile lui Eminescu.
Foarte adeseori vorbeam impreuna despre el.
De multe ori, Maiorescu imi spunea:
-Dumneata, ca toti cei din generatia dumitale, nu-l cunosti indeajuns si nu-ti poti da seama de genialitatea lui; dumneata nu-l cunosti decat ca poet. Evident, ea se vede si din poeziile lui - se vede insa mult mai stralucitoare din articolele lui scrise in proza si risipite in diferite reviste si ziare. Mai tarziu, cand se vor aduna si se vor publica acele articole atunci aveti sa va dati seama ce vasta minte avea, constatand ca nu exista problema a neamului nostru care sa nu-l fi preocupat si asupra careia sa nu se fi pronuntat cu desavarsita competenta si claritate. A! ce subrezi suntem dcaa o astfel de minte...
Si asa, in dimineata aceea, randuind piesele pe esichier, nu stiu ce mi-a venit sa recit versurile:

De greul negrei vesnicii
Parinte, ma dezleaga...

Apoi, inainte de a incepe partida:
-Domnule Maiorescu, eu sunt convins de un lucru...
-Anume?
-Cum sa ma explic eu mai clar? ... Vedeti, Luceafarul lui Eminescu e o balada. De obicei, baladele produc citiorului o mare incantare, un fel de betie fermecatoare, o stare sufleteasca asemanatoare cu aceea pe care ne-o pricinuieste o sonata sau o simfonie. Ma gandesc la cele mai frumoase balade pe care le cunosc - citirea nici uneia din ele nu mi-a sigerat gandul ca ea trebuie sa fi izvorat dintr-o adanca sfasiere sufleteasca indurata de autor. Ei bine, citirea Luceafarului ma face sa cred ca Eminescu a fost indemnat sa-l scrie de o mare durere pe care trebuie s-o fi indurat. Ce ziceti?
Maiorescu ma privea zambind. Cand am terminat, zise:
-Vous etes le premier a me poser cette question.
Apoi dupa o aruncatura de ochi spre usile salonasului:
-Da, ai dreptate, Luceafarul a rasarit din nopatea unei mari dureri. Am sa-ti fac o marturisire, dar am o rugaminte: pastreaz-o pentru mult mai tarziu.
Intre Eminescu si mine exista o legatura ca aceasta care ne uneste pe noi doi, ba poate si mai stransa. Cu timpul, ne ajunsese ca o ruda apropiata si draga, careia ii era usa deschisa la orice ora. De catva vreme insa, vizitele lui se rareau si in curand incepu sa lipseasca si de la adunarile noastre literare.
Am aflat degraba pricina acestei schimbari; era legatura lui cu Veronica Micle, legatura care pe zi ce trecea ameninta sa-l instraineze cu totul de cercul Junimii. Doamne, domnule Bratescu, va sosi poate o zi in care se va cunoaste toata sincera mea solicitudine pentru soarta bietului Eminescu. Visam pentru el o situatie frumoasa, atat de meritata prin marele lui talent, prin vasta lui cultura si prin limpezimea mintii lui geniale. As fi vrut sa-l vad ocupand o catedra universitara de filosofiev- as fi vrut sa-l vad casatorit cu o fara buna, cinstita si cu ceva stare, care sa-l fi putut pune la adapostul nevoii de a munci din greu pentru a-si asigura existenta. Poti deci intelege cat ma ingrijora si ma durea faptul ca-l vedeam in fiecare zi mai invaluit in mrejele unei femei ca Veronica Micle.  Cunosteam bine reputatia de care se bucura. Stiam ca fusese ... pietena multora, intre care si a lui Caragiale. Mi-o marturisise chiar el. Caragiale e un mare talent, dar sub raportul moralitatii nu este un exemplu de urmat si, comme il n'avait pas des poils sur la langue, intr-o zi in care vorbeam cu dansul de instreinarea lui Eminescu, imi zugravise pe Veronica in termeni cruzi si-mi numarase pe toti a caror prietena fusese, intre care si el.
Dupa lungi dezbateri cu mine insumi, ma hotarasem sa incerc sa-l smulg din mrejele ei, dar nu gaseam forma in care sa intreprind aceasta operatiune. Vezi, draga domnule Bratescu, intrebuintam toti zilnic aceleasi cuvinte, dar acceptia lor variaza de la om la om. Iubesc, iubeam, a iubi ... Ei da, dar alt sens are cuvantul a iubi pentru omul care trece acum pe strada si cu totul altul pentru acel care scrisese:

Tu nici nu stii a ta apropiere
Cat inima de-adanc o linisteste,
Ca rasarirea stelei in tacere.
Iar cand te vaz zambind copilareste,
Se stinge-n mine o lume de durere,
Privirea-mi arde, sufletul imi creste.

Cum trebuia procedat pentru a tamadui pe cel ce purta in inima o astfel de dragoste?
Uneori, imi ziceam: Eminescu e nu numai destul de inteligent, dar si destul de intelept ca sa ma inteleaga, ca doar nu altul, ci chiar el a scris:

La ce simtirea cruda a stinsului noroc
Sa nu se stinga-asemenea, ci-n veci sa stea pe loc?
Tot alte unde-i suna aceluiasi parau:
La ce statornicia parerilor de rau,
Cand prin aceasta lume sa trecem ne e scris

Ferm hotarat sa-l salvez, nu gaseam totusi forma in care aveam s-o fac,  cand, intr-o dimineata, servitorul imi anunta sosirea lui Eminescu. L-am intampinat la usa:
-Ei! rara avis!
M-am asezat la birou, el pe scaunul dn fata. Era grav, atat de grav, incat o clipa am ezitat; totusi, reculegandu-ma, l-am intrebat, cu un ton glumet:
-In ce mreje ai fost prins, de n-ai dat atata vreme semne de viata?
Si-a trecut mana pe frunte de doua-trei ori, s-a uitat la mine cu o privire in care am deslusit o nemultumire ca glumeam si mi-a raspuns:
-Domnule Maiorescu, situatia e mult mai serioasa decat credeti.
-Ce situatie?
-Domnule Maiorescu, nu mai pot continua viata pe care am dus-o pana acum ... Vreau sa-i pun capat ... Vreau sa ma casatoresc.
Am ramas incremenit! Ma mir cum am avut puterea sa-l intreb:
-Cu cine?
-Cu Veronica Micle.
Intelegi dumneata cat mi se ingreuiase sarcina. Va sa zica nu mai era vorba de incercarea de a desface o simpla legatura fara trainicie, era acum vorba de cu totul altceva. Imi aduc aminte ca, pentru a castiga timp, m-am ridicat, am sunat si am cerut servitorului un pahar de apa.
Am sa-ti reproduc toata convorbirea noastra.
Dupa ce m-am linistit, l-am intrebat:
-Te-ai gandit serios inainte de a lua aceasta hotarare?
-Foarte serios.
-Da-mi voie sa ma indoiesc.
-De ce?
-Te-ai gandit la toate sarcinile, la toate greutatile la care se inhama cineva fara avere, ca dumnata, casatorindu-se cu o femeie fara avere, ca doamna Micle?
-Voi munci pentru amandoi.
-Bine, Eminescule draga, care munca iti poate produce un venit care sa asigure un trai cum se cuvine unui om ca dumneata si sotiei dumitale si copiilor care pot sa vina?
-Voi munci, si la nevoie vom munci amandoi.
-Dragul meu, cand iei o asemena hotarare, nu e de ajuns sa vrei sa muncesti; trebuie sa stii cu precizie care anume munca vei indeplini si ca ea iti va procura cu siguranta mijloacele de satisfacere a tuturor nevoilor unei casnicii ... Zau, nu stiu ce-mi vine sa cred ... S-apoi, presupun ca dumneata vei obtine o catedra, presupunand ca dumneata vei obtine o catedra, presupunand ca, cu interventii, s-ar putea obtine si pentru sotia dumitale un loc de invatatoare. Foarte bine ... Dar, Eminescule draga, asta insemeaza autocondamnarea dumitale la o viata de privatiuni dureroase chiar de la inceput si care vor deveni cu timpul din ce in ce mai dureroase.
-V-am raspuns: am sa muncesc, o sa muncim.
-Dragul meu, nu te baga intr-o forma permanenta, cum e casatoria, pe baza unui sentiment care poate sa fie tre
cator.
-A! nu, asta sunt sigur ...
-Si atunci poezia?
-Ma las de poezii.
-Cum se poate, Eminescule? sa spui un asemenea lucru?
 Te lasi de poezie! Se lasa de poezie, ca sa ajunga un om ca toti oamenii, acela a carui chemare pe lume e poezia!
Cu un gest de amaraciune si de dezgust mi-a raspuns!
-Poate ar fi fost  mai bine pentru mine daca n-as fi scris nici un rand de poezie!
Nemaistiind la ce argumentesa recurg, dar hotarat sa-m impiedic de la un act de nebunie, am recurs, cum zic doctorii, aux grands moyens.
Stiam ca relatiile intre Eminescu si Caragiale nu erau cordiale. Nici nu puteau fi. Amandoi oameni de talent remarcabil, aveau facturi sufletesti diametral opuse. De multe ori, deosebirea lor imi sugera o comparatie: doi oameni extrem de inteligenti care, tinand in mana aceeasi moneda cu doua efigii una cu masca tagica, alta cu masca comica, erau condamnati sa nu vada decat una din ele - Eminescu pe cea tragica, iar Caragiale pe cea comica. In materie de dragoste, Eminescu era de o timiditate dusa pana la naivitate - Caragiale, de o indrazneala dusa pana la cinism.
Vrand, cum iti spuneam, sa impiedic cu orice pret pe Eminescu de la un act pe care-l socoteam nebunesc, i-am luat mana si, tinandu-o strans intr-ale mele, i-am spus:
-Eminescule, iarta-ma, te rog, de sfasierea pe care stiu ca o sa ti-o pricinuiesc - dar aceea pe care ti-ai ales-o drept tovarasa de viata nu merita aceasta cinste ... n-o merita. Inainte de dumneata a fost ... prietena altora, a fost si a lui Caragiale. Mi-a marturisit-o chiar el...
Parca-l vad si acum. Si-a dus la gura mana cu care-si stergea staruitor buzele, ca pentru a inlatura un gust amar, si atat a zis:
-Canalia!
S-a sculat si a plecat.
Multa vreme nu l-am mai vazut. Luceafarul n-a aparut in Convorbiri, ci intr-o publicatie din Viena, de unde apoi a fost reprodus in Convorbiri. S-a  jenat sa mi-o trimita mie? Caci, oricat de splendida era haina in care imbracase prozaicele mele cuvinte, prin care incercasem sa-l conving, stia stia c-o sa le recunosc.
Si acum adu-ti aminte:

De greul negrei vesnicii,
Parinte, ma dezleaga
Si laudat pe veci sa fii
P-a lumii scara-ntreaga.
...
Reia-mi al nemuririi nimb
Si focul din privire,
Si pentru toate da-mi in schimb
O oara de iubire...
...
-Hyperion, ce din genuni
Rasari c-o-ntreaga lume,
Nu cere semne si minuni
Care n-au chip si nume.

Tu vrei un om sa te socoti,
Cu ei sa te asemeni;
Dar piara oamenii cu toti,
S-ar naste iarasi oameni...
...
Iar tu, Hyperion ramai
Oriunde ai apune...
Tu esti de forma cea de-ntai,
Esti vesnica minune.
...
Si pentru cine vrei sa mori?
Intoarce-te, te-ndreapta
Spre-acel pamant ratacitor
Si vezi ce te asteapta.

Ce s-a intamplat in urma plecarii lui e atunci de la mine nu stiu. Probabil scene, ruptura. Incercari de recucerire din partea ei:

Cobori in jos, luceafar bland.
Alunecand pe-o raza...

Revolta, indignare, rezistenta din partea lui:

El tremura ca alte dati
In codri si pe dealuri.
Calauzind singuratati
De miscatoare valuri.

Dar nu mai cade ca-n trecut
In mari, din tot inaltul:
-Ca-ti pasa tie, chip de lut:
Dac-oi fi eu sau altul?...

Da, ai dreptate, dintr-o mare durere a rasarit Luceafarul ... Si totusi Eminescu, mai tarziu a recazut "ca-n trecut in mari, din tot inaltul"; s-a impacat cu Veronica Micle.
Cand am aflat-o, nu m-a surprins; mi-am dat seama ca trebuia sa ma astept. Cunosteam doara Venere si Maodina, cu care inaugurase colaborarea lui la Convorbiri, Venere si Madona, care, dupa fulgeratoare imprecatii adresate tradatoarei, sfarseste cu:

Sterge-ti ochii, nu mai plange! ... A fost cruda-nvinuirea,
A fost cruda si nedreapta, fara razim, fara fond...
Suflete! Dac-ai fi chiar demon, tu esti sfanta prin iubire
Si ador pe acest demon, cu ochi mari, cu parul blond...

Aceasta este destainuirea pe care mi-a facut-o Maiorescu, intr-o dimineata de iunie de acum patruzeci si doi de ani, cu rugamintea de a o pastra pentru un mult mai tarziu, care am socotit ca a sosit.





Amintiri despre Eminescu - Ioan Al. Bratescu -Voinesti - Luceafarul


Aceasta pagina a fost accesata de 1592 ori.
{literal} {/literal}