Amintiri despre Eminescu- Ioan Slavici- Din slabiciunile lui Eminescu

Amintiri despre Eminescu- Ioan Slavici- Din slabiciunile lui Eminescu

de Mihai Eminescu


Una din cele mai caracteristice slabiciuni ale lui Eminescu era nesatiul in discutiuni.
El discuta linistit si cu multa cumpanire, nu-si pierdea niciodata sarita si nu tinea sa convinga ori sa induplece; dupa ce se infigea insa in vreo discutiune, nu mai puteai sa sapi de el cata vreme n-a ajuns sa se dumireasca daca e ori nu adevarat ceea ce spui.
Era in primavara anului 1870. Ne intorceam de la una din lectiunile totdeauna foarte sugestive ale profesorului de anatomie dr. Hyrtl, care vorbise despre oasele ce alcatuiesc craniul omenesc.
-Vezi, d-ta - i-am zic eu fara ca sa-mi prea fi dat seama despre ceea ce spun - daca sutn adevarate cele ce ne-a spus neamtul acela, in lumea organica toate sunt nu prea ca, ci pentru ca, pana in cele mai mici amanunte potrivite cu scopul, in vederea caruia intra in fiinta.
El s-a oprit in loc si s-a uitat cu un fel de uimire.
-De unde o scoti aceasta? intreba el. Unde ai citit-o? cine ti-a spus-o?
-Nu-mi aduc aminte sa mi-o fi spus cineva - i-am raspuns, asa-mi vine mie sa dau eu socoteala. D-ta vezi prea bine ca e gaura in craniu pretutindeni unde trebuie sa fie gaura, si mi se pare invederat ca nu artera patrunde pe unde e gaura, ci gaura a ramas pe unde in mod firesc are sa patrunda artera la creier.
-Da! a intampinat el si a plecat ianinte.
Imi faceam atunci randul in ostirea imparateacsa si stateam in cazarma "Francisc Iosif", departare de cativa kilometri de la Spitalul Central, unde profesorul dr. Hyrtl isi facuse lectiunea.
Partea cea mare din acest drum lung am facut-o fara ca sa mai schimbam vreo vorba, eu grabind pentru a nu cumva sa-mi perd portiunea de mancare la cazarma, iara el impedecandu-se cand de unul, cand de altul dintre trecatori, ca omul care, pierdut in ganduri, nu vede si nu aude nimic din cele ce se petrec imprejurul lui.
-Stai! - stirga el in cele din urma - ca nu ne-au luat la goana tatarii. Nu e cum crezi tu: artera a existat si mai nainte de a se fi inchegat oasele, si gaura a ramas unde se afla tocmai pentru ca, trecand pe acolo artera, n-aputut osul sa se inchege si la locul acela.
Lucrul mi se parea destul de lamurit pentru ca sa nu-mi mai deie mana sa intru asupra lui in discutiune cu un om ca Eminescu, a carui superioritate imi era din toate punctele de vedere neindoioasa. Nici nu prea tineam apoi sa ma dumiresc care dintre noi amandoi are dreptate. El insa, pornit odata, tinea sa discute si se simtea oarecum jignit ca sa nu-i dau raspuns.
-Ei - starui deci dansul peste catva timp - e ori nu cum zic eu?
-Mi se pare ca da, i-am raspuns dus cu gandul la "portia" pe care nu o mai capatam daca soseam in cazarma dupa ce caporalul a facut imparteala.
-Cum ti se pare?! intampina el. Ori esti, ori nu esti convins despre ceea ce zici: daca nu esti convins iti dai pe fata indoielile, iar daca esti convins, ai si temeiurile tale si trebuie sa le dai pe fata pe aceste.
Simteam ca m-am incarcat cu "Doamne-ajuta".
-Eu ti-am spus - i-am zis, ca sa scap - ca asa dedeam eu socoteala, ca asa mi se pare" vad acum ca ai d-ta dreptate.
-Ce vezi?! Nu vezi nimic! striga el. Nici ca e vorba cine are si cine n-are dreptate, ci care este adevarul, iar aceasta n-o stiu nici u.
-Lucrul acesta nici c-o sa-l putem noi descurca acum, caci eu trebuie sa fiu prezent la apelul nominal, iar dupa pranz am sa fac exercitii cu compania.
A ramas sa ne-ntalnim pe la cinci, cand eu puteam sa scap.
Pe la unu si jumatate, cand eu am iesit cu compania in campul de exercitii, Eminescu se plimba prin fata cazarmii ca de obicei, cu pasi rari si cu capul plecat, si plimbandu-se asa l-am gasit si cand m-am intors pe la cinci la cazarma - obosit si cam flamand.
-Iti vei fi perdut rabdarea asteptandu-ma, i-am zis cand am ajuns, in sfarsit, sa scap si sa ies la el.
-Dar eu nu te-am asteptat -a raspuns el - stiam ca ai sa vii tarziu si am petrecut bine. Nu poti sa-ti inchipuiesti ce lucruri frumoase invata omul uitandu-se la mutrele trecatorilor.
El a inceput apoi sa-mi insire argumentele pro si contra, pe care aveam sa le discutam unul cate unul, si cartile pe care am sa le citesc pentru ca sa ma pot dumiri deca e ori nu adevarat ca-n lumea organica toate sutn potrivite cu rostul inrarii in fiinta.
Nu tineam nici acum cu orice pret ca sa ma dumiresc, dar discutiunea imi parea interesanta si instructiva, caci el spunea multe pe care eu nu le stiam. Deocamdata insa trebuia sa-mi potolesc foamnea - fie chiar si numai cu un Kaisersemmel (chifla).
-Iar mancare?! - m-a mustrat el - nu vezi ca-ti dai in petec cu asemenea apucaturi de om de rand?! Sa mananci, sa bei, sa te-mbraci, sa alergi dupa fuste, sa faci copii, sa sperii lumea strambandu-te fel si chip, ca sa pari mai mult decat ceea ce esti; acesta vi-e scopul in vederea caruia intra omul in fiinta. Nu-i asa, domnule, nu-i!
Ne-am plimbat pe nemancate pana pe la noua, cand la cazarma a sunat de treragere si eu trebuia sa intru, dar tot n-am ajuns sa ne dumirim. Zile multe de-a randul s-au urmat discutiunile, mai intai asupra principiilor generale, apoi asupra cartilor pe care a trebuit sa le citesc, si in cele din urma asupra lucrarii pe care, in urma staruintelor lui, a trebuit sa o scriu despre rostul intrarii in fiinta: nu o data am petrecut noaptea la masa din coltul vreunei cafenele si ne-au prins zorile zilei primblandu-ne prin vreo ulita mai dosnica.
Asa p pateau toti cei ce intrau in legatura mai stransa cu el. Ii clasifica pe oameni potriivt vederilor lor, dupa parerea lui caracteristica, si mi s-a intamplat si mie ani de zile-n urma ca-mi aducea carti in care erau fie sustinute, fie combatute parerile mele, ori ca ma-ntampina, cand ma-ntalneam, cu vorbele: "Cum mai stai cu rostul intrarii in fiinta?"
Uitam cateodata cele petrecute si-i spuneam cee ce i-am mai spus.
El zambea si-mi reamintea cand, unde si in ce fel de imprejurari i-am mai spus ceea ce ii spun.
Nu uita nici ceea ce a citit, nici ceea ce a gandit, nici ceea ce i s-a spus vreodata si nu era nici cestiune care nu-l interesa, nici om cu care nu statea bucuros de vorba daca-si sustinea in sinceritate parerile. Partea cea mai mare a vietii si-a petrecut-o stand de vorba mai cu unul, mai cu altul, cateodata chiar cu oameni dupa parerea lui cu desavarsire stricati.
-Ce stii tu?! imi zicea el cand ma miram de aceasta. E mare lucru sa-ti dai seama cum se prezenta lucrurile-n capul unei canalii.
Aceasta dorinta de a se dumiri asupra celor ce se petrec in sufletele altora era ceea ce atat de adeseori il facea sa se pearda pe sine insusi citind, cum zicea el, in mutrele trecatorilor, ori stand de vorba cu cei ce aveau pareri deosebite de ale lui.




Amintiri despre Eminescu- Ioan Slavici- Din slabiciunile lui Eminescu


Aceasta pagina a fost accesata de 1641 ori.
{literal} {/literal}