Ioan Slavici - Eminescu-omul

Ioan Slavici - Eminescu-omul

de Mihai Eminescu


Eram in multe privinte foarte diferiti unul de altul si am fost, cu toate acestea, buni, in mai multe randuri chiar nedespartiti prieteni; de aceea mi-a fost intotdeauna greu sa vorbesc despre dansul, caci nu puteam s-o fac aceasta fara sa vorbesc si despre mine insumi. Am tacut chiar si atunci cand altii, care-l stiu numai din auzite si din putina lui scrisa, au spus despre dansul si ceea ce nu-i adevarat, si n-am sa vorbesc nici acum despre Eminescu, poetul, care traieste, ci despre omul, care a murit, sunt acum douazeci de ani.
Mie nu mi-a fost Mihail Eminescu poet, nici in genere, scriitor, ci om sufleteste apropiat, pe urma caruia am avut multe zile de multumire senina, si povatuitor in cele literare. Ani de zile de-a randul nu am publicat nimic mai inainte de a-i fi citit si lui ceea ce a scris, caci multumirea mea era sa-l vad pe el citind cu multumire cele scrise de mine. Numai de tot rar se intampla insa ca sa-mi citeasca si el ceea ce scria, caci de cele mai multe ori era mahnit cand se uita-n fata mea. Imi placea scrisa lui, dar tineam la el si ma atingea dureros asprimea cu care ii judeca pe oameni, incat as fi voit ca altul sa spuna ceea ce spunea el.
Nu se putea impaca felul de a scrie al lui cu viata pe care o avusem nainte de a ma fi imprietenit cu dansul.
Eminescu si eu ne-am imprietenit in iarna anului 1869 la Viena, unde ne urmam studiile universitare.
Desi tanar de abia douazeci de ani, el avusese pana atunci o viata zbuciumata, umblase ani de zile de-a randul razlet ca un copil pierdut, se zbatuse pe la Sibiu, pe la Blaj, pe la Beius si, ca sufleur la trupe calatoare, in fel defel de mizerii, cunostea in toate amanuntele ei partea urata a vietii omenesti si era oarecum copt inainte de vreme. Nu-si urmase in mod regulat studiile secundare, dar citise mult, si nu numai isi facuse reputatiunea literara, ci stia totodata multa carte si judeca cu capul lui. Cu deosebire largi ii erau cunostintele in ceea ce priveste literatura tuturor popoarelor, istoria universala si cea romana indeosebi, filosofia tuturor timpurilor si limbile clasice si cea romana (...)
Eminescu era inscris la facultatea de filosofie, dar il vedeam regulat la interesantul curs de economie nationala a lui Lorenz Stein, precum si la cel de drept roman al lui Ihering - un tanar oaches, cu fata curata si rasa peste tot, cu un lung clabat banatanesc peste pletele negre, cu ochi marunti si visatori si totdeauna cu un zambet oarecum batjocoritor pe buze - un albanez, imi ziceam, poate chiar un persian.
Cateodata se plimba, printre lectiuni, pe coridor cu alti tineri atunci mie necunoscuti. Erau Teodor Nica si Ioan Bechnitz, Ionita Bumbac ori vreun alt bucovinean.
Desi trecusera vreo doua luni de cand ma aflam la Viena, singurul roman de acolo pe care-l stiam era Ioan Hosanu, care studia medicina. El venea cateodata sa ma ia cu dansul, la masa. Prin el am facut cunostinta cu Eminescu si cu Ionita Bumbac, care scria si el versuri, si am luat masa impreuna.
Mi-a ramas viu intiparita bucuria de a ma fi incredintat ca albanezul meu nu era persian, ci roman de ai nostri, si-n timpul mesei am avut toti trei, si mai ales eu, o vie discutiune cu Eminescu, incat as fi stat pana seara daca n-as fi fost nevoit sa ma prezint inainte de doua ori la cazarma.
La cazarma ne aflam in aceeasi sala treizeci si cinci de voluntari, studenti adunati de pe la toate scolile, din toate tarile si de toate neamurile, cei mai multi baieti voiosi, care le faceau toate val-vartej. Fiindca-mi facusem reputatiunea de om ordonat si iubitor de curatenie si de buna randuiala in dormitorul nostru, unde ni se faceau si lectiunile de teorie. O vie ingrijorare ma cuprindea cand ma gandeam ca se-ntorc baietii, caci in fiecare clipa putea sa-mi vie inspectiune. Afland lucrul acesta, Eminescu se uita mereu la ceasornic si-mi dadea zor sa plec, apoi m-a insotit pana la cazarma pentru ca pe drum sa urmam discutiunea.
Se izbea in noi amandoi una de alta doua lumi pornite din aceeasi obarsie, dar desfasurate fiecare in felul ei, una larga si luminoasa, iar cealalta stramta si neguroasa.
Il vad, parca si acum, uitandu-se din cand in cand sperios si scos din rabdare la mine.
Om de o veselie copilaroasa, el radea cu toata inima, incat ochii tuturora se-ndreptau asupra lui. In clipa urmatoare se-ncrunta insa, se stramba ori isi intorcea capul cu dispret. Cea mai mica contrazicere-l irita; muzica de cele mai multe ori il supara; suieratura-l facea sa se cutremure; orisice scartaitura-l scotea din sarite.
Si adeseori el imi zicea "Taci, nu mai scartai!".
El crescuse la Moldova, in Bucovina, la Sibiu, la Blaj, la Bucuresti, si, in multele lui cutreierari mereu in mijlocul poporului roman, citise cronicarii si multe carti bisericesti, cunostea literatura romana in toate fazele ei, si in acum destul de lunga mea viata n-am cunoscut om stapanit deopotriva cu dansul de gandul unitatii nationale si de pornirea de a se da intreg pentru ridicarea neamului romanesc. Incantat de trecutul romanilor si de marile lor destoinicii, el era scarbit de prezentul dupa parerea lui urat, admira pe batrani si se uita cu insufletire in viitorul luminos. Ceea ce noi numim sentimentalitate nu exista pentru dansul. El n-avea slabiciuni pentru nimic, Toate porneau la dansul din convingere, si ceea ce noi ceilalti facem din iubire, el facea din hotarare nestramutata, iara ura se dedea la dansul cu dispret pe fata. Niciodata nu l-am vazut plangand si nu cred ca era in stare sa planga, iara cu induiosare numai despre mama lui l-am auzit vorbind.
Eu imi petreceam in mijlocul romanilor de la Siria mea numai copilaria, iar mai tarziu atat la scoala, cat si afara de scoala am trait in societatea maghiara, in care m-am simtit totdeauna bine, ba-n cele din urma mai bine decat in cea romaneasca, de care ma instrainasem. Nu cunosteam nici trecutul poporului roman, nici literatura romana si vorbeam romaneasca pe care o stiam din copilaria mea. Trecut ca o pasare voioasa prin lume, aveam de pretutindeni reamintiri placute si vorbeam cu induiosare despre toti si despre toate, pana chiar si despre capitanul care ma transferase la cazarma "Franz Iosef" ri depsre caporalul care, la impartirea bucatelor, imi dadea voie sa-mi aleg dupa plac bucata de carne. Nu puteam dar nici sa inteleg, nici mai ales sa admit deosebirea pe care o facea el intre romani si alti oameni. In gandul meu oamenii toti erau buni si vrednici de a fi iubiti si, daca el tinea sa ma convinga ca judec gresit, eu tineam sa-l conving ca putinii oameni care sunt rai sunt numai stricati.
Aceasta o admitea si el. Cel mai hotarator gand al lui era ca omul e din fire bun, ca odata oamenii toti au fost buni si ca idealul social e ca iar sa se faca buni, cum au fost, dar acum, in zilele noastre, cei mai multi sunt stricati si ca stricaciunea s-a-ntins si se va-ntinde mereu cata vreme nu va fi bagat cineva cu un bici cu pleasna de foc spaima-n oameni.
Era peste putinta sa ajungem la intelgere, si-n vreme ce eu imi faceam exercitiile in curtea cea larga, el se plimba prin fata cazarmii.
Pe la cinci apoi, dupa ce scapam, iar urmam discutiunea, fie plimbandu-ne prin apropiatul parc orasenesc, fie stand la o masa din coltul vreunei cafenele mai dosnice.
Asa mi-l aduc aminte din timpul acesta si ma cuprinde si acum, dupa patruzeci de ani, induiosarea cand sarile aud sunandu-se de retragere, caci tot ma mai vad intorcandu-ma cu dansul la cazarma. Eu voi fi fost atunci pentru dansul un interesant obiect de studiu, dar el pentru mine era un nesecat izvor de stiinta, de intelegere si de indrumari bune.
Orisicat de multe si de mari ar fi fost deosebirile dintre noi, erau cateva lucruri care ne legau pentru toata viata.
Desi el nationalist in cel mai aspru inteles al cuvantului si foarte pornit spre intoleranta, iara eu mai mult ori mai putin cosmopolit, cunosteam amandoi, si indeosebi eu chiar mai mult decat dansul, viata poporului roman in toate amanuntele ei pline de farmec si eram deopotriva incantati de ea. Ziceam eu ca nu fac nici o deosebire intre romani si alti oameni, dar stiam ca intre popoarele pe care le cunosteam din propria mea intuitiune nu e nici unul care se poate asemana cu romanii in ceea ce priveste bogatia vietii sufletesti si destoiniciile de tot felul. Imi ramasese aceasta din timpul copilariei petrecute intr-o lume in care "om" era numai romanul, iara ceilalti, fie unguri, svabi, sarbi, soacati ori jidovi, erau socotiti, daca nu spurcati, cam asa ceva.
Din aceasta convingere despre superioritatea poporului roman purcedea nestramutata noastra credinta in viitorul neamului romanesc si nazuinta de a lua parte la lucrarea urmata in vederea lui.
Alt lucru care ne lega era cultul trecutului, acelasi la amandoi, desi gandul lui zbura la Mircea, la Tepes, la Alexandru cel Bun si la Stefan cel Mare, la Mihai Voda si la Matei Basarab, iara eu, care nu-i stiam pe acestia, imi reaminteam pe Corvin, pe Zapolya, pe Bathory, pe Bethlen, pe Rakoczy, si pe Tokolyi, si ne intalneam numai in trecutul mai apropiat, cand vorba era de Horia si de Iancu, pe care ii stiam atat de bine din timpul copilariei mele.
De acelasi spirit conservator eram patrunsi amandoi, si amandoi eram dinastici, el prin convingere, iara eu prin traditiune familiara.
Eu crescusem apoi in biserica, iara el cunostea la varsta de douazeci de ani nu numai invataturile cuprinse in Evanghelii, ci si pe ale lui Platon, pe ale lui Confuciu, Zoroastru si Buddha si punea religiozitatea, orisicare ar fi ea, mai presus de toate.
Daca ar fi cunoscut dar si eu lumea in care se zbatuse dansul, n-am mai fi avut de ce sa discutam. Abia insa tarziu si numai incetul cu incetul am ajuns sa ma incredintez ca el avea dreptate cand imi spunea ca e multa rautate in lume si ca stricaciunea se-ntinde mereu. Zadarnic ii erau silintele de a ma convinge ca e lipsit de judecata cel ce pune temei pe bunele porniri ale oamenilor, si ca, vorba lui statornica, buni sunt numai cei prosti: trebuia sa ma izbesc, cum se izbise dansul, de toate si sa simt durerile prin care trecuse el pentru ca sa-l inteleg. El imi spunea insa ca sunt prea lipsit de cultura pentru ca sa-l pot intelege si-si dadea silinta sa ma lumineze.
El lucra pe timpul acela la traducerea operei lui Kant asupra ratiunii pure, era plin de Spinoza, pe care-l citise de curand, si citea pe Fichte.
-Tu, - imi zice el intr-una din zile, sa nu-ti perzi timpul cu acestia. Sa-ncepi cu Schopenhauer, sa treci apoi la Confuciu si la Buddha, sa mai citesti in urma si ceva din Dialoagele lui Platon si stii destul.
-Dar - i-am raspuns ca om cu mine - eu am sa ma prepar pentru primul examen de stat. Stii ca anul intai n-am invatat nimic, iar acum imi fac si serviciul militar; cum voiu putea trece examenul daca-mi perd timpul citind lucruri care nu-mi sunt de nici un folos?
-Asculta-ma pe mine - a staruit el - o sa te prepari mai usor si-o sa fii mai bine pregatit daca faci cum iti spun eu.
Fiindca nu stiam destul de bine nemteste, nici frantuzeste, am citit impreuna mai intaiu Despre radacina patrata a principiului ratiunii suficiente, apoi in frantuzeste, traducerea Dialoagelor lui Platon si din L' Orient pittoresque dari de seama despre budism si confucianism. Abia-n urma am citi eu singur celelalte scrieri ale lui Schopenhauer, discutam mereu cu Eminescu, care nici atunci, nici mai tarziu nu admitea vederile marelui filosof german decat in ceea ce priveste principiile generale, ca lumea cea adevarata nu e cum o vedem noi, ca sufletul e o fiinta neatarnatoare de trup si ca fundamentul moralei e simtamantul de compatimire, tot adevaruri vechi si de-a pururea noua.
Asa a trecut iarna si primavara. Nu era zi fara ca sa ne-ntalnim, si toate oarele libere ni le petreceam impreuna. In urma staruintelor lui am inceput sa citesc romaneste, m-am deprins incetul cu incetul cu rostirea literara a vorbelor si am scris, cum zicea el, in sirieneasca mea, mai intai comedioara Fata de birau, apoi povestea Zana Zorilor si in cele din urma studiul Noi si maghiarii. Deoarece eu nu eram in stare sa scriu corect, el imi copia manuscrisele, facand in ele corecturi cu multa discretiune, si le trimetea la Convorbiri literare, cu care avea legaturi.
Tot in urma staruintelor lui audiam amandoi regulat la cursul de anatomie al lui Hyrtl si la cel de fiziologie al lui Brucke.
Pe la sfarsitul lunei mai mi-am cerut termin pentru examenul de stat, apoi am plecat cu regimentul in tabara de la Bruck a d. L. ca sa iau parte la manevrele de acolo.
Eminescu a plecat si el acasa, si abia la inceputul viitorului an scolar ne-am revazut in imprejurari cu totul schimbate.
In tabara suna Tagwache (trezirea) in crepetul zorilor si exercitiile se urmau pana la amiazazi. Aveam dar dupa pranz timp liber ca sa ma prepar pentru examen. Ni se mai dedea apoi dupa manevrele mai obositoare si cate o zi de repaus. Mai erau duminicile si zilele de sarbatori imparatesti. Eminescu avea dreptate: vreo doua saptamani dupa intoarcerea mea din tabara m-am prezentat la examen si l-am trecut cu lauda, incat mi-a ramas timp sa ma prepar si pentru examenul de ofiter, pe care l-am trecut in septembrie.
Eram foarte fericit, dar, in ziua cand am dezbracat uniforma si am fost nevoit sa parasesc cazarma, n-aveam nici cu ce sa ma imbrac, nici unde sa stau, nici ce sa mananc. Am plecat dar acasa, unde mama mea, care era de parerea ca am invatat destul, pusese la cale alegerea mea de notar.
Peste putin m-am intors insa iar la Viena. In vreme ce Eminescu-si dedea silinta sa-mi gaseasca un fel de bursa, ceilalti prieteni din Viena mi-au gasit o ocupatiune intr-un institut particular din Viena, unde, pentru 40 fl. pe luna, aveam sa prepar doi baieti maghiari care nu stiau nemteste. In urma luam 50 fl. ca sa prepar trei baieti romani, fratii Feraru din Craiova. Le dedeam lectii si-i scoteam duminicile si zilele de sarbatori la plimbare prin oras ori prin imprejurimi.
Ne-ntalneam deci mai rar Eminescu si eu, dar tot lucram impreuna si nu o data am petrecut zile-ntregi plimband baietii prin imprejurimile Vienei.
 




Ioan Slavici - Eminescu-omul
Ioan Slavici - Eminescu-omul II
Ioan Slavici - Eminescu-omul III


Aceasta pagina a fost accesata de 1854 ori.
{literal} {/literal}