Amintiri despre Eminescu - Ioan Slavici - Eminescu si Caragiale. Felul lor de a concepe viata
de Mihai Eminescu
Satirele lui Eminescu si comediile lui Caragiali, orisicat de deosebite ar fi ele in fond, cat si in forma, purced din aceeasi obarsie, si anume din gandul nestramutat, ca viata, de care in lumea aceasta putem sa avem parte, nu e vrednica sa ne injosim ascunzandu-ne de dragul ei gandurile ori poate chiar spuind ceea ce in adevar nu gandim.
Daca ei, inzestrati amandoi cu mari daruri firesti, n-ar fi recunoscut fiecare indeosebi adevarul acesta, trebuia neaparat sa se patrunda de el stand de vorba in redactiunea ziarului Timpul, unde luasera asupra lor sarcina de a-si da seama despre cele ce se petrec in viata comuna si de a spune adevarul asupra faptelor savarsite de contimporanii lor mai cu trecere.
S-a intamplat ca pe ici, pe colo cate un om sfatos si-a dat pe fata parerea de rau ca Eminescu a fost nevoit sa-si castigea painea cea de toate zilele scriind articole pentru organul de publicitate al asa-zisilor boieri ruginiti. Orisicarui om cu judecata ii este insa destul sa citeasca cateva pagini din scrisa lui Eminescu pentru ca sa fie pe deplin incredintat ca cel ce le-a scris e un indarjit luptator improtiva asa-zisilor democrati din timpul sau si ca el nu sustinea vederile conservatoare pentru ca facea parte din redactiunea ziarului Timpul, ci intrase in redactiunea aceea pentru ca era patruns de convingeri conservatoare.
Tot atat de putin putea sa aiba slabiciuni democratice creatorul coconului Leonida, al lui Rica Venturiano, al lui Catavencu, al lui Farfuridi, al lui jupan Titirca si al Cetateanului turmentat, care nu stie ce sa faca cu votul sau.
Amandoi erau oameni chiar prin firea lor sortiti a starui ca in societatea omeneasca conducerea s-o aiba cei mai cumsecade, cei mai bine pregatiti, cei in toate privintele mai vrednici, si nu socoteau masele mari ale poporului pregatite spre a-i alege dintre cei mai multi pe acestia.
Lucrand deci in redactiunea ziarului Timpul, ei au fost cuprinsi de simtamantul pentru dansii dureros ca societatea, in mijlocul careia li se petrece viata, e alcatuita in mare parte din oameni care nu sunt cum trebuie sa fie si ca nici in viata publica, nici in cea privata desfasurarea nu merge spre inchegare, ci spre destramare, ca lucrurile au sa mearga din rau in mai rau daca nu se va produce cat mai curand o reactiune spre insanatosire. Caragiali era, ce-i drept, cu gandul indreptat mai mult spre viata familiala si sustinea ca cel ce nu e in familia sa nu poate sa fie nici in viata publica om cumsecade, in vreme ce Eminescu statea in privinta aceasta la indoaila: ei lucrau insa cu acelasi zel in vederea reactiunii.
Nu numai la varsta in care se aflau ei atunci, ci si-n timpul maturitatii, oameni ca dansii isi inchipuiesc ca e ceva de capul lor si ca pot sa contribuie la indrumarea societatii potrivit cu vederile lor. Abia tarziu, in zilele batranetelor, se iveste simtamantul ca fie in bine, fie in rau lumea isi cauta de drum si cel ce nu vrea sa mearga cu ea ramane mai mult ori mai putin stingher la o parte.
Ceea ce-i apropia sufleteste era atat potrivirea in ganduri si in simtaminte, cat si credinta in izbanda, si a fost un timp cand ei erau oarecum nedespartiti si merue doritori de a se lumina unul pe altul.
Indeosebi Caragiale, nascut in ceas bun, ar fi fost in toate imprejurarile un om insemnat; el n-ar fi putut sa fie ceea ce a fost daca n-ar fi trait o parte din viata sa impreuna cu Eminescu, care pentur dansul era o nesecata comoara de stiinta si de indemnuri binecuvantate.
Ca sa-si faca parte din comoara aceasta, el il zgandarea pe Eminescu, puindu-se in pizma cu el.
Voia, abunaoara, sa se dumireasca asupra filosofiei lui Kant, ale carui scrieri nu era in stare sa le citeasca.
-Mai - ii zicea lui Eminescu - drept sa-ti sun, mie Kant al tau mi se pare un mare moftangiu.
Eminescu, indignat ca el indrazneste sa vorbeasca despre Kant, pe care nu-l cunoste, se intetea si-i vorbea ceasuri intregi despre filosofia lui Kant si despre rostul ideilor lui in istoria filosofiei.
Caragiale ca sa-l tie mereu cald, era totdeauna nedumerit si pornit spre contraziceri.
-Bine, omule - ii zicea cateodata Eminescu, dar mai deunazi erai de alta parere.
-Stii ca ai haz? ii raspundea Caragiale. Cum am mai putea sa discutam daca am fi amandoi de aceeasi parere?
Eminescu se supara, dar urma cu ravna indoita, si in felul acesta trecea stiinta de carte de la Eminescu la Caragiale si se apropiau din ce in ce mai mult unul de altul. In acelasi timp li se dedeau insa pe fata si deosebirile de vederi si de temperament.
Era, inainte de toat, una din care purcedeau multe altele.
Amandoi erau de parere ca e o chestiune de demnitate omeneasca sa spui adevarul si se injoseste cel ce-si ascunde gandurile ori spune ceea ce in adevar nu gandeste. Caragiale, care era cu gandul indreptat spre viata familiala, tragea din adevarul acesta concluziunea ca i se cuvine orisicarui om drpetul de a-si da in toate imprejurarile pe fata gandurile.
- Nu! - striga Eminescu- nu dreptul, ci datoria. De fapt te folosesti cand iti da mana si-ti vine la socoteala, iar datoria ai sa ti-o faci chiar si infruntand cele mai mari primejdii.
- Ba bine ca nu! intampina Caragiale. Daca e s-o fac, o fac pentur multumirea mea. Smintit ar trebui sa fiu pentru ca s-o fac si cand pe urma faptei mele mi-as expune familia la mari neajunsuri si as avea mai multe suferinti decat multumiri.
- Aida-dee! zicea Eminescu. Demnitatea prin barbatie si prin lepadarea de sine se sutine, si multumirea e cu atat mai vie si mai covarsitoare, cu cat mai multe si mai mari sunt greutatile pe care le invingi si primejdiile pe care le infrunti ca sa-ti faci datoria.
-I ata o multumire de care ma lipsesc! il incredinta Caragiale. Mai bucuros ma injosesc spunand adevarul numai cand imi da mana si numai in forma care-mi vine la socoteala. Pentru lepadarea de sine nu gasesc nici un indemn in lumea noastra.
Pornita odata pe calea aceasta, discutia se urma zi si noapte si ducea din ce in ce mai departe.
Staruiau amandoi in gandul ca vinovati de reaua stare in care se afla societatea romana sunt mai presus de toate urmasii boierilor, care atata timp au stat in fruntea poporului roman. Cei mai multi dintre dansii, fiind lipsiti de pietate fata cu parintii si bunii lor, nu si-au dat silinta sa se pregateasca ei insisi si sa-si pregateasca copiii spre a-si pastra averile mostenite si pozitiunea traditionala in viata comuna. Ei au suferit deci sa se ridice in rand cu slugile lor, fie "grecotei cu nas subtire", fie "bulgaroi cu ceafa gorasa", fie arnauti, sarbi, rusi, armeni ori fel de fel de alti venetici, care duc societatea romana spre "americanizare", caci pentru dansii Romania nu e centrul vietii culturale romane, ci o simpla "expresiune geografica".
Toate acestea le admitea si Caragiali. Eminescu insa, care cunostea atat de bine trecutul neamului romanesc, era patruns de convingerea ca romanii s-au sustinut in lupta cu cele mai mari greutati si-au ajuns incetul cu incetul cel mai insemnat dintre popoarele de la rasaritul Europei, pentru ca timp indelungat a fost pastrata buna randuiala morala atat in masele poporului, cat si in clasa conducatoare. Atat in masele mari, cat si in randurile boierilor tot mai erau oameni care staruiau in nadejdea ca cei mai destoinici dintre oamenii iesiti din popor se vor uni cu cei mai cumsecade dintre boieri, si aristocratia intelectuala, puind umarul cu cea tranditionala, va produce reactiunea nationala, care ea singura mai poate scapa Romania de "americanizare". Idealul lui erau Atena, care ea singura a facut pentru omenire mai mult decat intregul popor elin, si Florenta cea de tot mica, a carei inraurire culturala a fost mai hotaratoare decat a restului mare din poporul italian.
Caragiali statea la indoiala.
Oameni cumsecade, care tin la pastrarea bunei randuieli morale, sunt de parerea lui totdeauna si pretutindeni pana chiar si intre "grecotei" si "bulgaroi", dar ei sunt prea putini si prea lipsiti de vlaga pentru ca sa poata produce o reactiune hotaratoare. Hotaratori sunt oamenii de rand, care sunt multi si se solidarizeaza, ca sa se ridice deasupra si sa-si faca treburile dand la o parte pe cei ce ii supara staruind asupra bunei randuieli morale.
Mi-e peste putinta sa nu reproduc aici parerile unui om care vorbeste despre Caragiali fara ca sa fie in stare a-l intelege.
"Imoral e Tipatescu in viata publica si privata; imorali sunt Zoe, Veta, Dandanache, Chiriac, imoral e Catavencu plastograful; imorali sunt si interlopi toti eroii din D-ale carnavalului; cand nu sunt cu totul imorali, sunt imbecili ca Trahanache sau jupan Dumitrache. Unu singur e cinstit, si acela e un vitios si un betiv: Cetateanul turmentat, un adevarat simbol. (E. Lovinescu, Critice, vol. I, pag.22)
Cu alte cuvinte: Caragiali ne prezinta pe oamenii comuni care, dupa parerea lui, erau atunci hotaratori in viata comuna.
Cu toate acestea, ceva mai jos ni se mai spune ca a rascolit Caragiali ranile "pentru placerea de a le rascoli", apoi urmeaza:
"Caragiali n-a fost lipsit numai de idealism si de generozitate, dar si de poezie. Eroii sai nu au nici cea mai mica umbra de farmec, nici o eroina nu aduce cu ea o nelamurita mireasma de feminitate, o nota de duiosie; pretutindeni chipuri deformate si grotesti, pretutindeni dragostea vazuta prin prisma mahalalei".
Foarte fireste! Pe el nu-l interesau cazurile de tot rare, ci cele comune, de la care atarna desfasurarea sociala.
El era nu numai "generos", ci totodata si om cinstit care spune lucrurile cum in advear le vede, iar aceasta nu pentru "placerea" de a fi rascolit ranile, ci dorind ca ele sa fie vindecate.
E cu totul altaceva intrebarea daca el vede ori nu bine.
Deocamdata stim ca tot ca el vedea si Eminescu, ba chiar si astazi, dupa cincizeci de ani aproape, sunt oameni care le vad tot asa si se insotesc pentru ca, puind umar la umar, sa lecuiasca ranile si sa fie si la noi multa "umbra de farmec" si o mai lamurita "mireasma de feminitate".
Cel ce se va fi indoind despre aceasta n-are decat sa ceteasca oarecare discursuri rostite in Camera si unele dintre articolele publicate prin coloanele ziarelor de azi, abunaoara cel publicat in fruntea Adevarului de la 12 martie a.c., unde ni se zice intre altele:
"Nu vedem decat grija stomacului. In toate administratiile se fura. Zilnic sunt descoperiti inalti functionari cari au prevaricat milioane. Mariti deodata cu talia noua a tarii, micii borfasi au pierit, spre a lasa locul marilordeturnatori ... Dezorietarea morala e de speriat. S-a pierdut aproape notiunea lucrului moral si a celui imoral ... Un mercantilism respingator, care a luat masca luptei legitime pentru trai, a gonit din societatea romaneasca idealul"
Asa n-a scris nici Caragiali, nici Eminescu, pentru ca atunci cand scriau dansii, lucrurile n-ajunsesera inca, precum se vede, atat de departe.
Iar altaceva e intrebarea daca cei insotiti spre a vindeca ranile "rascolite" au ori nu au sa reuseasca. Eminescu nadajduia ca da, iar Caragiali zicea: "Suntem cum am fost si mi-e teama ca nu cumva tot asa sa si ramanem".
Ziua de mane ne va dumiri care dintre amandoi vedea mai bine lucrurile.
Deocamdata parca mai mult Caragiali decat Eminescu.
Amintiri despre Eminescu - Ioan Slavici - Eminescu si Caragiale. Felul lor de a concepe viata
Aceasta pagina a fost accesata de 3946 ori.
