Amintiri despre Eminescu - Nicolae Iorga - Trecea pe stradele Iasului un om greoi
de Mihai Eminescu
In tara, unde moda franceza stapanea, elementul nou pe care-l aducea inca de pe atunci Eminescu, al carui suflet era imbogatit de reflexivitatea germana, nu putea fi pretuit. Lirismul lui de iubire, din induiosatele poezii pe care le publicau mult discutatele Convorbiri literare, parea prea simplu un gust falsificat de retorica amoroasa curenta. Evocarile lui stralucite dintr-un trecut care putea sa-l atraga ca pe un romantic, dar care-i era si cunoscut adanc, intim, prin cetiri indelungate in vechea noastra literatura - pe atunci cu totul dispretuita, chiar in Junimea, si cunoscuta, numai stiintific, de un Hasdeu, - nu aflau cuvenita pretuire, nici chiar in cercul, atat de ironic, al Junimii, in care umbrele eroice n-aveau intrare, pentru a nu turbura bataia cu perinele, anecdotele dlui Caragiani ori mica pornografie curenta. In sfarsit, dnul Maiorescu, doar, si cateva persoane din cerc puteau sa aiba intelegere pentru filosofia care dadea un inalt inteles Rugaciunii unui dac si Satirelor, filosofie care capatase la poet energia unei credinte atotstapanitoare. Si chiar acel element din satire in care se cobora rezentul, inaltandu-se prin aceasta si mai mult gloria, serioasa si sincera, omeneasca si plina de evlavie, a secolelor viteze si credincioase, nu putea sa aiba primire simpatica; doar societatea de atunci, iesita biruitoare, pe neasteptate, din mari framantari si crize politice si sociale, avea toata admiratia pentru opera ei, cu care, si din nestiinta, nu putea compara marea opera a trecutului, si ea n-are presimtirea crizei morale care trebuia sa se declare inata, urmand apoi si pana in zilele noastre (...)
Era prin 1886. Intre noi, scolarii de curs superior de la liceul din Notosani, Neagu aduse cel dintai vestea unei noi evanghelii pentru tineret. Mai mare decat noi, avand acum sufletul sau de barbat, cu toate coardele din el vibrand, el intelegea. Peste un an, la liceul din Iasi, noi, cei din clasa a V-a, intelegeam cu totii.
Era, de fapt, nu o cetire, intovarasita de simpatie, de entuziasm chiar, a unui poet, ci o initiere aproape religioasa, o prefacere sufleteasca a unor tineri deprinsi cu aceeasi gluma groasa care ramasese si in varsta matura a membrilor Junimii, cu aceeasi atmosfera de materialism cras. Aceasta poezie minunata din cele o suta de pagini ale carticelei albe ne ridica spre ideal - in iubire, care mijea nelamurita in sufletele noastre, in cugetare, spre care se incercau intai aripile noastre slabe, in taina tuturor departarilor si inaltimilor. Daca e putina bunatate astazi in noi, daca prin valurile tulburi ale unor timpuri de prefacere ne-am pastrat cei mai multi curati si nobili in viata noastra de simtire, aceasta lui i-o datorim. Pe pragul deschis al asteptarilor varstei nu lunecau ispititoare fantasme de desfrau, cu ochi bolnavi de o molipsitoare betie, ci se opreau drepte in lumina primavarateca fetele, blande, albe, tiind in mana, ca sfintele stalpari pentur gloria mantuitorului, crenguta smerita a florilor albe de cires.
Sub alte fete vedeau altii pe Eminescu - altii, de alta varsta si de aiurea deat din acea serioasa si naiva Moldova anoastra, a carii inima bate totdeauna pentru noile vesti bune ale idealului. Dar sub alte fete ni s-a infatisat si noua poetul nenorocit. Nu ne-a molipsit cersitul public, cel putin indiscret, cu publicare de scrisori si amanunte dezgustatoare ale unei boli urate - si in aceste scrisori se amesteca si numele surorii lui, Hanrieta, pe care mi-o aduc aminte, asa de asemenea cu fratele ei, zeul tanar, tot asa de alba, cu fata de marmura, sigura in linii, cu ochii linistiti negri, adaugindu-se la caeasta infatisare de nerealitate, de furmoasa inchipuire, dispretuitoarea pentru viata, nemiscarea, aproape desavarsita, a unei ciudate paralizii de tinerete. Nu l-am jigni: am putea zice, desi era viu, nu i-am jignit memoria - prin cuvantarile de berarie in folosul unor subscriptii mai mult sau mai putin factice, n-am trambitat si crainicit boala lui, care mai la urma urmei nu-l privea decat pe dansul, intru cat il mai putea privi ceva, si pe cei saraci cari-l cautau in saracie, iar pe ceilalti ii putea indemna doar la ajutorul ascuns pe care mana stanga nu-l stie in clipa cand il depune dreapta. N-am asteptat interpretarea sociala a d-lui Gherea din Contemporanul, un fel de Viata romaneasca a timpului, mai brutala, dar mai sincera, mai grosolana, dar mai putin perfida, pentur a primi in noi pe Eminescu.
Trecea pe stradele Iasului un om greoi, gros, cu mustatile rase, rau imbracat, impiedicat in miscari, care-si smulgea firele de par de pe fata si apuca de turnure pe femeile are-i placeau. Multi se tineau de dansul - Doamne, iarta-i! - distrandu-se. Noi intorceam capul de la el, cum l-ai intoarce de la trupul neinsufletit, ajuns hidos prin impia descompunere a unei fiinte respectate si iubite. In Botosani intra apoi asteptat de o teama de lume, langa Hanrieta, nici trista, nici vesela, ci nemiscata in alba ei figura linistita, acelasi om gros, fara varsta, pe buza de sus a caruia se desfacea acum o mustata groasa neagra. Acasa la el veneau acum des prietenii ca sa afle vesti, care ajungeau pe urma in presa. Odata, langa piata cea mare, il intalnii, tarandu-si greu picioarele bolnave, cu ochii pironiti in jos. S-a uitat lung la acela care-i salutase geniul, ca si cum n-ar fi fost la mijloc ceata nenorocirii, si apoi picioarele bolnave tarara mai departe pe acel care fusese Mihai Eminescu.
Amintiri despre Eminescu - Nicolae Iorga - Trecea pe stradele Iasului un om greoi
Aceasta pagina a fost accesata de 4976 ori.
