Amintiri despre Eminescu- R. Popea - Memoriu asupra lui Eminescu
de Mihai Eminescu
Am promis ca vom publica un memoriu asupra lui Eminescu. Acum venim sa ne implinim promisiunea si putem sa asiguram pe onoratii cititori ca cele ce inaintam in privinta lui Eminescu sunt culese din izvoarele cele mai sigure. Mult avem de multumit in aceasta privinta d-lui capitan Matei Eminovici, care cu o bunavointa indatoritoare ne-a dat toate lamuririle de care am putut avea nevoie. Nu voim sa zicem ca ceea ce scriem noi despre Eminescu este o opera completa si buna, dar aceasta scriere poate servi ca material pentru acela care s-ar apuca sa vorbeasca mai larg despre Eminescu. Iata ce avem noi de zis:
Mihai Eminescu era fiul caminarului George Eminovici si al d-nei Raluca (Rarita), nascuta Iurascu, a vazut lumina in satul Dumbraveni, judetul Botosani la anul 1848, luna Noemvrie 8, in ziua de Sfintii Arhangheli, pentru care i s-a dat numele de Mihai din botez. Tatal sau era nepot de fiu al unui invalid ofiter de cavalerie din armata din Carol al XII, regele Suediei, care ofiter scapase din catastrofa de la Poltava si se stabilise in orasul Suceava (Bucovina) pe langa familia Mustata. Dupa indemnul unui membru din familia lui Mustata, ofiterul s-a casatorit cu o Romanca din Suceava, si avu un singur fiu pe bunicul raposatului Mihai. Acesta casatorindu-se si el la randul sau tot in Suceava, a avut doi fii, pe George Eminovici, tatal lui Eminescu, nascut la 1812 si un alt fiu Stefan, mort de holera.
Unul dintre fii lui Mustata, anume Ion, ajunse prin avere, si poate si meritele sale, la rangul de baron sistabilindu-se in Botosani, zidi biserica Vovidenia din acest oras (cea mai frumoasa si bogata dintre toate) si lua in arenda mosia Dumbraveni de la un boier Velit anume Bals.
Incepand baronul Ion Mustata a exploata Dumbravenii si aduse din Suceava ca scriitoras pe G. Eminovici, care terminase scoala acolo la un anume dascal Ionita. In urma baronul intrand in neintelegere cu Bals, a plecat din Dumbraveni, iar G. Eminovici a trecut in serviciul lui Bals si ajunse cu timpul, sub Constantin Bals Dumbraveanu poreclit Tabaltoc (era scurt si gros), administratorul mosiei.
La anul 1840, . Eminovici s-a casatorit cu cea d-a patra fata a stolnicului Vasile Iurascu din satul Ioldesti (locul unde a fost batalia dintre Stefan cel Mare si Petru Aron Voda) iar la anul 1841 a fost inaintat la rangul de caminar. Iata textul decretului:
Cu mila lui Dumnezeu
Noi
Mihail Grigorie Sturdza, Voievod, Domn al
Tarei Moldovei
Dumnealui sulgerului Gheorghe Eminovici,
Luand in bagare de seama slujbele ce a savarsit patriei in diferite vremi, dar mai ales sub vremelniceasca carmuire, noi gasim de cuviinta a face cuvenita rasplatire si dar dupa prerogativele ce avem , iata prin acest al nostru domnesc decret ii harazim rangul de caminar, dindu-i dreptate a se iscali si a se face cunoscut cu acest rang pentru care poruncim sfatuui ca sa-l treaca prin acturile carmuirei cu rangul de caminar.
Semnat. M. G. Sturza, V. V.
L. S.
No. 1325
1841, Maiu 12 zile.
Cand a fost facut sulger G. Eminovici nimeni din familia acestuia nu stie. Cel mai mare fecior, Serban, era doctor, in medicina de la Universitatea din Erlangen si a murit in 1874, al doilea a fost Nicu, care a studiat dreptul si mai pe urma s-a facut agricultor. Acesta s-a sinucis in 1884. Al treilea, Gheorghe, era locotenent in armata romana si a murit de oftica la 1873. Dupa Gheorghe a urmat Mihai si dupa acesta Matei, care este in varsta de 34 de ani si actualmente capitan de dorobanti in Mizil. Dintre fete, cea mai mare este Aglaia si a doua Enrieta; cea dintai a fost maritata cu un profesor din Cernauti, Ion Drogli, (astazi este vaduva) iar a doua Enrieta este domnisoara si traieste pe langa matusile sale dupa mama Fevronia si Olimpiada de la manastirea Agafton, judetul Botosani (aceasta din urma este stareta manastirii)
Dupa moartea lui Constantin Bals de Carbonca, G. Eminovici a intrat in discordie cu Hurmuzachi, camardierul lui Bals, si esind de la mosia Dornestii din judetul Dorohoi si mai pe urma cu ajutorul de 1000 galbeni dati de maica Fevronia Jurasca a cumparat de veci jumatate din mosia Ipotesti, adica vr-o 400 de falci, in judetul Botosani.
Din venitul acestei mosii, G. Eminovici a intretinut copiii la scoala, urmand mai toti scoalele in strainatate.
Mihail Eminescu si-a inceput studiile la Cernauti in varsta de sase ani, unde chiar dupa al treilea an, la indemnul raposatului profesor Aron Pumnul si-a schimbat numele din Eminovici in Eminescu. Aci merita sa relevam pentru a putea sa ne dam seama de caracterul lui Eminescu, ca pe cand baiatul Mihai era in clasa a II-a primara, a fugit din Cernauti si sa dus pe jos pana la Ipotesti, cale de 120 de kilometri,, lucru care a pus pe ganduri pe parintii lui. In urma dansul fu dus din nou la Cernauti si acolo a urmat apoi la scoala neintrerupt pana in anul cand a terminat clasa III gimnaziala.
Tatal lui Mihai, dupa indemnul unora si altora, convingandu-se si dansul pe deplin ca baiatul este inteligent, dupa terminarea celor 3 clase gimnaziale l-a luat acasa si l-a facut functionar la comitetul permanent din Botosani.
In calitate de functionar, prin harnicia si concepturile sale atrase atentiunea tuturor oamenilor cu greutate din judetul Botosani. Dar un talent ca Mihai nu putea ramanea ingropat intre actele plictisitoare si putin instructive ale unui judet mai cu seama pe vremurile acelea. Sosind in timpil vacantelor fratele mai mare Serban, care pe atunci era student in anul II la Universitatea din Erlangen, mustra pe tata-sau ca a facut functionar dintr-un om cu o perspectiva foarte frumoasa. Vorbele lui nu fura spuse in pustiu, si Mihai fu trimis in anul 1864 in Ardeal. Aci a studiat la Sibiu si in Blaj. Imi pare rau ca n-am putut afla mai amanuntit cum, in ce clase si cat timp a urmat gimnaziul in Ardeal. Destul ca dupa un timp de vr-o trei ani, tatal lui Eminescu se pomeneste ca gropul cu banii ce-i trimitea lunar se intoarce inapoi fiindca fiul sau nu mai era la scoala: Mihai intrase ca in pamant. Dupa vreo doi ani si jumatate, Mihai fu gasit ca sufleur in trupa raposatului Pascaly, care pe atunci se afla la Botosani. Mihai mai fusese sufleur si in trupa artistului Caragiale. Dupa multe staruinte batranul Eminovici izbuteste sa induplece pe tanarul actor ca sa mearga pana la Ipotesti. Apucat aici, Eminescu n-a mai putut scapa ca sa se intoarca la postul sau, dansul a fost sechestrat formal, tinut numai in camase si ismene pana ce a plecat trupa lui Pascaly din Botosani. Morala si multele mustrari ce se descarcau necontenit de la toti ai familiei, l-au determinat in fine pe Mihai sa renunte la viata de actor si sa declare ca doreste sa studieze filosofia.
In toamna anului 1869, dansul, dupa ce se vazu asigurat in traiul lui, obtinand 18 galbeni pe luna de la tata-sau precum si toate celelalte trebuincioase, pleca la Viena si se inscrise la facultatea de filosofie. In anul 1870, in al doilea an de studiu, a aparut poezia sa Epigonii, care a facut mare zgomot in cercurile literare romanesti. In timpul acesta Eminescu a mai scris si alte poezii, pe care le-a publicat in Convorbiri literare atragand tot mai mult asupra sa atentiunea oamenilor de valoare. In 1871 insa s-a imbolnavit greu la Viena si de aceea fu luat de fratele sau, Serban, care tocmai terminase studiul, si dus casa la Ipotesti, unde dupa o cura mai indelungata si ingrijit d-aproape de fratele sau, s-a restabilit pe deplin. Acum Mihai n-a voit sa mai mearga la Viena, ci a straruit dupa consiliile altora, ca sa mearga la Jena, pentru care scop pe langa suma lunara de bani, ce primea de acasa, si-a mai asigurat si un ajutor din partea societatei "Junimea", probabil prin d. Pogor. La Viena n-a stat decat un an, adica pana in vara anului 1872 cand s-a dus la Berlin unde d-asemenea a stat si un si apoi iar a disparut fara ca familia sa-i mai stie de urma.
La 1874 fiind ministru al instructiunei publice d. Maiorescu, fu numit mai intai revizor si apoi director al Bibliotecei din Iasi, ocupand in acelasi timp si o catedra de profesor la Liceul nou. Schimbandu-se guvernul la 1876, cazu si Eminescu relelor deprinderi cu care s-au obisnuit oamenii nostri conducatori in treburi administrative. Eminescu fu indepartat din slujba fara nici un motiv, ceea ce il facu sa s-arunce pe terenul plin de neajunsuri al politicei. A intrat ca redactor la ziarul conservator Timpul, unde in curand pana lui a ajuns sa insufle respect si teama adversarilor. De la 1878 si pana la ultimele zile, dansul a suferit foarte mult din cauza unor bube ce-i iesisera pe picioare. A cautat in mai multe randuri sa se tamaduiasca dar fara vr-un folos mai indelungat si sigur.
In anul 1883 fiind inaugurarea statuei lui Stefan cel Mare la Iasi, s-a dus si Eminescu acolo si a compus cu aceasta ocaziune cunoscuta sa doina poporala:
De la Nistru pan' la Tisa
Tot Romanul plandu mi-sa
Ca nu mai poate strabate
D-atata strainatate
..........................
.......................
Aceasta poezie cand a fost citita in societatea "Junimea" a produs adevarate tunete de aplauze si o mare multime dintre membrii ei se grabira sa felicite pe poet. Curand insa dupa publicarea acestei poezii, dupa ce s-a reintors in Bucuresti, poate a mai trecut vr-o luna de zile, si Eminescu fu izbit de cruda boala care in anul acesta i-a fost atat de fatala. In fata starei nenorocite in care se gasea marele poet, d- Maiorescu a luat in 1883 initiativa pentru strangerea unei sume cu care Eminescu sa poata fi intretinut in institutul de alienati din Dobling, langa Viena. La Dobling nu peste mult s-a vindecat si apoi a intreprins o calatorie spre Italia. Cand s-a reintors in tara se gasea intr-o stare destul de buna. Soarta n-a voit insa ca buna stare sa-i fie de lunga durata caci mai tarziu s-a imbolnavit iar incat nimenea nu credea ca va mai putea scapa. Cu toate acestea a scapat si anul trecut se facuse bine de tot. Cu ocaziunea boalei de a doua, neobosita a fost in colecta ajutorare pentru Eminescu. Doamna Cornelia Emilian. A treia cadere in boala, de asta iarna, i-a adus sfarsitul zbuciumatei sale vieti.
O poezie inedita a lui Eminescu
Poezia de mai la vale este scrisa intr-un notes, de a carui soarta Eminescu n-a mai voit sa stie. In notes mai sunt si alte insemnari. Iata poezia:
Cand aud vr-odata un rotund egumen
Cu foalele-ncinse si obrazul rumen
Povestind ca "viata e calea durerii"
Si ca "pocainta urmeaza placerii"
Ma intreb: Acesta poate ca sa stie
Cum este viata, cum cata sa fie?
...
Noaptea scanteiaza cu a ei mii de stele
Varsa raze slabe pasurilor mele
Ulicioara-i stramta si din ziduri vechi
Vorbe, ras si tipet suna in urechi.
Glasuri ratacite trec prin geamuri sparte
Si din usi deschise, din zidiri desarte,
Colo, langa lampa intr-un mic ietac
Vezi o fata care pune ata-n ac;
Fata ei e slaba, de-o paloare cruda,
Ochii ei sunt turburi, pleoapele asuda,
Degetele repezi poarta acul fin
Ea-si coase ochii intr-un tort de in.
Vanata-i e buza, lipsita de sange,
Ochiul ei cel turbur nu mai poate plange
...
La ce oare dansa s-a nascut in lume
O sarmana frunza pe ocean-n spume,
O sarmana umbra orfana si slaba,
De care-n multime nimenea nu-ntreaba?
Din zori pana-n noaptea neagra si tarzie
O s-o vezi prin alba perdea stravezie
Cum mereu lucreaza ... s-abia pane goala
Frig si insomnie, lacrime si boala!
Tot ce-n asta lume mai poate pricepe
E ca de-nceteaza lucrul foamea incepe.
Negustoru-si pune panzele-nainte
Lucrul scump si harnic unor ceasuri sfinte;
El are briliante pe degete groase
Din noptile celor care ranza ii coase
Desface Ducesei(...)
In cusut cu lacrimi de o mana slaba
Panze moi, in care se tesura zile,
Vederea si somnul sarmanei copile,
Albe ca zapada ce cade in fulgi
Dar cum sunt cusute sunt bune de giulgi.
...
Cand iti trec prin minte acestea, copila
Te uiti in oglinda si iti plangi de mila;
Vreai s-o vezi chiar bine, s-o tii bine minte
Pe nefericita dulce si cuminte
Fara nici un reazem, care nu asteapta
De cat moartea, care singura e dreapta
...
In aceasta viata de mizerii plina
Singura-i amica etse o albina
Ratacita- ce stii cum - in strada
Glasul ii patrunse la a ei ureche,
Deschizand fereastra sa intre o lasa
Intre flori sa doarma si sa-i stea in casa.
Se iubira cele doua proletare
O insect' umana, una zburatoare
Fata stand pe ganduri, vesela albina
Cu galanterie de buza-i s-anina,
Ca si cand i-ar zice: "Au nu stii tu oare,
C-a ta gura este cea mai dulce floare?"
Caci tu esti frumoasa chiar ca si o sfanta
Ochiul tau cel dulce si umbrit ma-ncanta.
...
Intr-o zi copila moare, se-ntelege,
Moartea numai manile stie sa lege.
In sicriu au pus-o. Fata ei cea trasa
Era adancita insa tot frumoasa;
I-au pus flori pe frunte. Corpul ei cel fin
Ce nobil transpare din giulgiul de in!
Fereastra-i deschisa, primavara plina
In camp nu mai fuge, ci-mprejur se poarta
Incongiura capul si gura cea moarta;
Ea zboara aproape si tot mai aproape
Si vrea a amica-i d-odata s-o ingroape.
...
...
Deci cand mi se intampla s-a aud un egumen
Cu foalele incinse si obrazul rumen
Povestind ca viata e calea durerei
Si ca pocainta urmeaza placerei,
Ma intreb: "Acesta poate ca sa stie
Cum este viata, cum cata sa fie?"
Mihail Eminescu
Amintiri despre Eminescu- R. Popea - Memoriu asupra lui Eminescu
Aceasta pagina a fost accesata de 4148 ori.
