Avatarii faraonului Tla - Partea 01
de Mihai Eminescu
Sara... sara... sfanta si limpedea mare isi intinde panzariile transparente de azur sub luna care-n naltimea departata a cerului trece ca un mare mar de aur netinut de nimic in eterul albastru... pustiile Nubiei lucesc verziu-sur ca campii de gheata pe care a cazut o ninsoare usoara si Memfis, divina Memfis, isi ridica colosalele ei zidiri ninse de luna in departarea tarii... pare ca-ntr-o noapte de vara ar fi nins deodata o pulbere de diamant peste toata lumea si urmele acelei straluciri ar fi muiat si-ndulcit aerul cel dulce al Egipetului, si numai Nilul isi leagana miscatoarele si lungile lui maluri de papura pintre care curg oglinzile lui mari, care reflecta lumea cerului si pareca apele lui, miscandu-se una peste alta ca lintolii de cristal miscator, suna in adanc cantarea cantarilor. Usor zboara luntrea mica si neagra asemenea unei cugetari printre tablourile marete desfasurate de o parte si de alta a raului... orase vechi ce-si construiesc zidirile lor sure si colonadele lor infinite in lumina noptilor, piramidele - morminte de regi - cranguri de palmieri si numai pasari calatoare strabat cu aripile-ntinse, intr-un lung triunghi, adancimile fara de margine... unde merg? unde?
In luntrea neagra e culcat, si capul lui mare in perini de matasa, bolnavul rege Tla; in jurul naltei sale frunti - o cununa de flori de mac... de flori a uitarii si a somnului...
Peste vecinicia undelor zboara luntrea lui, pana ce dintr-o parte si dintr-alta a Nilului se ridica gradinile pendente... Doua pe maluri, deasupra lor, ca pe umeri de munte, iarasi doua, si-n naltimile cerului iarasi doua... Erau scari uriesesti ridicate la soare, si fiecare treapta era o gradina lunga, intinsa si toata lumea lor repezita pas cu pas la cer s-adancea ca-ntr-o oglinda pas cu pas in infinitul Nilului... Gradinile pendente intoarse straluceau adanc-adanc in rau si printre ele parea ca trece luna ca o comoara in fundul apelor. Luntrea se opri la mal... Regele se dete jos palid si adancit si se pierdu in umbra naltelor bolti de frunze a gradinilor, trecu in lumina lunii si umbra lui se zugravea pe nisipul cararilor ca un chip scris cu carbune pe un lintoliu alb. in fruntea gradinii cei mai nalte era palatul lui, cu cupola rotunda, cu siruri de coloane sure, cu bolti uriesesti...
Erau atat de mari acele zidiri incat regele paru un gandac negru, iesit in lumina noptii, care suia scarile si trecea prin boltile palatului.
El intra intr-o sala mare: Memfis era la picioarele lui... orasul infinit cu cupolele albe... a carui ocean de palate uriesesti, a carui strade largi pavate cu pietre lungi si albe, a carui gradini de palmieri forma un tablou la care se uita uimit si adanc... I se parea ca spiritul Universului viseaza - el, caruia un pamant cu imperii i-e un graunte - si ca visul sau maret e pentru ast' moment Memfis... Boltile ferestrelor i se arcau inalt deasupra fruntii... Bolta salei era scrisa de jur imprejur cu zodiile cerului... pe murii nalti erau chipurile zugravite a regilor Egipetului.
El gandea... Ce umbre uriesesti treceau in inchipuirea sarmanului muritor care-ntr-o lume atat de mareata se simtea atat de mic, ca o furnica ce pluteste pe o frunza tremuratoare pe suprafata Nilului... Deodata peste ferestile inalte cazura lungi perdele roze... si el ramase in sala intinsa intr-un intuneric trandafiriu, ingreuiat de lumina lunii ce plutea asupra Egipetului. Memfis disparu de sub picioarele lui... el ramase singur, cu gandirile lui negre... Noaptea tacea... El se primbla pin umbra trandafirie a salii in talerul lui negru-stralucit... apoi scoase din san o fiola cizelata dintr-un singur ametist, lua o cupa sapata dintr-un carniol mare, pe care o umplu cu apa santa a Nilului... Destupa fiola si turna trei picaturi ca cerneala din ea peste apa din cupa si apa deveni incet-incet intai galbena ca un aur diafan, apoi roza ca cerul aurorei, apoi albastra si adanca ca albastrimea cerului.
El se uita mult in pahar si parea ca vede lucruri ciudate in metamorfozele colorilor lui... intr-adevar i se paru ca vede in aurul diafan, in fund, o muscuta de om, c-o carja in mana, batran si plesuv, dormind cu picioarele-n soare si cu capul in umbra tinzii unei biserici... in apa roza vazu parca un pestisor vioriu care semana cu un tanar frumos... in apa viorie vazu un om sinistru si rece, cu fata de bronz...
- Peste cinci mii de ani, sopti el surazand... O, Rodope, Rodope! Deschise o usa mare si intra intr-o sala a carei podea era o unica oglinda de aur... sala fara acoperamant... deasupra, cerul cu toate oceanele de stele... in oglinda, cerul cu toate oceanele de stele... I se parea ca e un greier amarat suspendat in nemarginire...
- Isis, striga el, spre oglinda... Isis, apari! Tabla se-nnegri si deasupra-i aparura scrisori albe... chipuri de oameni si animale... Palatul intreg se cutremura lin.
- A sosit ora mortii mele... zise regele, ca si cand ar fi vorbit cu el singur... astept sa-mi spui adevarul... Nu-mi zugravi chipuri trecatoare... care sa ma faca a crede ca suntem numai pulbere...
Un ras clocoti pin toata sala...
- Ce razi, zise regele intunecos... mie nu mi-e a rade, demone... voi adevar, nu batjocura...
- Pulbere? raspunse un glas din oglinda cu o rece si crunta expresie de ironie... pulbere?... te-nseli... ce esti tu, rege Tlà? Un nume esti... o umbra! Ce numesti tu pulbere? Pulberea e ceea ce exista intotdeuna... tu nu esti decat o forma prin care pulberea trece... Ceea ce-nainte de doi ani se numea regele Tlà este atom cu atom altceva decat ceea ce azi se numeste tot cu acelasi nume...
- Chipul tau, Isis... Pe tabla neagra se zugravi un cerc mare rosu... de acest cerc erau aninate fiinte ca o scara... Jos, minerale in care plantele isi duceau radacinile... animalele isi duceau radacinile in plante, omul in animale; minerale in om, plante in minerale, animale in plante, omul in animale, si pin toate aceste forme tremura cercul rosu si facea sa joace formele negre pe firul ei rosu...
- Am inteles... Oglinda se auri... si cerul se adanci in infinitul ei... Regele se vazu iar... o clipa suspendata...
- O, Rodope! Rodope, murmura el trist. Ce am numit eu Rodope ?... o umbra.
Regele iesi si tranti usa dupa sine... Oglinda singura se-ncreti ca suprafata unui lac... glasuri se certau in fundul ei ca sfada valurilor... Chicot si plans... tiuit, urlet... suspin si un glas mare incepu sa rada pin tot haosul de glasuri mici...
- O, inamicul meu cel mare... spunea un glas ce umbla prin sala... Piramide si temple, orase si gradini suspendate puneti contra pasurilor mele... Rad de voi, regi ai pamantului, rad de voi... Ce cautati a prinde eternitatea in niste coji de piatra, care pentru mine sunt coji de aluna... in mine, in pieire si renastere este eternitatea... Voi... o umbra ce mi-a placut a zugravi in aer... voi vreti sa ma prindeti pe mine... Nebuni!
Apoi se limpezi oglinda si eternitatea din cer se uita in ea insasi... si se mira de frumusetea ei.
in singuratatea pustiilor se-nalta piramida sura cu fruntea ajungand nourii... Luna o ningea, incat partile lovite de ea pareau de zapada, partile umbrite pareau de carbune, si lunga, tuguieta, gigantica, se-ntindea pe nisip umbra piramidei. Regele isi facu drumul pe dunga umbrei, un punct negru miscator, pana ce veni in apropierea ei. Deschise o usa c-o cheie de aur, o inchise iar dupa sine... si cu asta inchisese portile lumii dupa el... era singur, singur intr-un mare mormant... El aprinse o facla... inauntru se-ntindeau colonade, chipuri de zei abia lovite de lumina rosie a facliei, a carei raze treceau fulgeratoare pe chipurile uriesesti si negre de zei in umbra umeda a columnelor, incat parea ca dupa fiece piatra, din fiece umbra sclipesc ochi sinistri, izvoare subtiri roiau de sub picioarele zeilor si se pierdeau in pamant... din cand in cand flacara rosie a facliei, izbucnind mai tare, zvarlea dungi de lumina in desertele hale, prin arcadele sumbre si sure, prin columnele reci... si nimeni, nimeni in acest lacas al mortii.
Deodata aparu Tlà... El zvarlise usa mormantului dupa sine, intre el si lume... fata sa mare si palida, ochii lui adanci si scanteietori, mersul sau mandru, talarul negru ce-i curgea in cute splendide de umeri in jos... astfel sta aspru zugravit in lumina cea rosie a facliei. ti-era frica sa privesti in fata lui... al acestui singur muritor in halele mari si deserte a mortii... Dar mai era el viu...? Putin era si avea sa-si rezime capul, greu de cugetarile unui imperiu, pe perina pacii eterne... Eterne? Ah, nu cuteza s-o spere.
El umbla ca-n vis... umbla pe o generatie de oameni... un sarman visator sfaramat de durere, doritor de moarte... El deschise repede usa de la o treapta ce ducea sub piramida, lua faclia... si adanc departe sub piramida se vedea sticlind un plan negru si stralucit... Parca un ocean se misca mut sub piramida... El privi in jos...
- O, lac! in curand vei canta la capul meu cantarile... El cobori scarile jos, mai jos, ca si cand s-ar fi coborat in fundul unei mine... si-n adanca departare il vedeai langa un lac. Razele facliei n-ajungeau departe... O parte a apei se rosi de lumina si-n mijlocul lui se desemnau formele negre si fantastice ale unei insule acoperite de o dumbrava...
Regele sui scarile unei urne de piatra inalta cat un palat... El arunca faclia-n urna... Ca si cand o doma s-ar fi aprins deodata in mijlocul noptii adanc negre, astfel s-aprinse fluidul din vas si ilumina toata hala mare ca o bolta a cerului de sub piramida, lacul ce stralucea, insula cu boschete verzi, cu straturi de flori palide si inalte, cu cararile acoperite cu nisip de argint... era o gradina frumoasa in mijlocul unui lac subteran... Numai fumul gros se-nalta din vapaia vasului si se spargea sus, sus de bolta subteranei.
Regele cobori iar la malul lacului... un podis de prund, peste care apa trecuse, ducea la insula... El mergea pe carare... apa-i ajungea pana la genunchi... miscarile lui nasteau cercuri murinde pe suprafata apei si poalele mantiei ajungeau in apa. Ajunse la insula... in lumina rosie... pin umbra neagra a arborilor, pe langa lungile straturi de flori, el merse pana ajunse in mijlocul insulei.
Pe un piedestal scund erau doua sicriuri... in unul era intinsa o femeie cu chipul de ceara... rozele rosii impletite in jurul fruntii contrastau cu fata palida si moarta... Ochii cei mari inchisi, fata trasa si slabita, pleoapele-nvinetite peste ochii infundati. Haina ei trecea din toate partile peste marginile sicriului si ajungea la pamant... Mainile reci, transparente de albe, cu degetele lungi si subtiri inclestate peste piept... Era un cadavru de-o spaimantatoare frumuseta...
- O, Rodope, zise el ingenunchind la sicriu si plecandu-si fata plina de lacrimi la pieptul ei. Cum te iubesc!... De ce-ai murit?... Nu ti-am spus sa nu mori... nu te-am rugat... copila? Vezi tu flacara lampii uriesesti... vezi tu gradina ce-ncunjura sicriul tau... vezi tu coroanele regilor atarnate de crengile acestor arbori?... O, de le-ai vedea... de-ai putea sa deschizi ochii tai cei mari, sa ma privesti pana ce voi muri langa tine... caci voi muri-n curand... Rodope! Te urmez in noaptea de unde nu-i reintoarcere... Cerul cu stelele lui, Nilul cu eternele-i unde... divina Memfis... generatii vor plange... si eu mor... mor, caci ai murit tu, palidul meu copil... copilul meu... al meu...
El apasa fruntea de mainile ei unite... intuneric... o negura rece cuprinse creierii lui, i se parea ca Rodope il cheama din departare, facandu-i semne c-un ramur de finic... el simtea ca bataile inimii i se raresc... simtea storcandu-i-se viata din san... simtea ca... nimic... nimic.
El murise cu fruntea plecata pe pieptul ei. Flacara urieseasca mai palpaia in aer, de facea sa joace in razele-i rosii, sa dispara si reapara fantastic toata lumea subteranei... apoi se stinse, si un intuneric adanc, fara intindere, mut, domni peste sfarsitul unui om.
Era ca si cand toata maretia trecuse ca un vis iluminat de-un fulger pe dinaintea ochilor si nu ramasese decat un intuneric asemenea celuia din somnul fara de vis, un intuneric fara spatiu si fara timp.
-Nu-l lasa! Sfrrr! Dupa el, baieti!... Hahaha... si copiii desculti, cu palariile lor mari, fugeau de le pocneau calcaiele dupa un cersitor batran si trentaros, cu fata speriata si cu barba zburlita.
Azvarleau pietre dupa el... si el plangea, sarmanul idiot, si striga din toate puterile:
- Cucurigu!... Un franciscan tanar si palid trecu pe langa el... el s-arunca la picioarele lui si-ncepu sa-i sarute poalele rasei si-si ridica mainile plangand spre el...
- Copii rautaciosi si fara de mila!... striga franciscanul c-o voce tare si sonora, nu vi-i rusine sa chinuiti un biet idiot... un cersitor... nu vedeti cum plange, nu vedeti cum isi ridica mainile uscate de batranete... o! blestemul lui D-zeu are sa cada pe voi!...
- Cucurigu! striga batranul ragusit si tremurand de spaima. Copiii speriati holbara ochii lor cuminti la franciscanul palid si se risipira ca un stol de vrabii...
Franciscanul ridica pe batran de la pamant si-l duse spre tinda unei zidiri mari, il culca binisor, puindu-i drept capatai sacul sau... puse mana lui frumoasa pe inima bietului idiot, care se spargea batand de spaima si-ngrozire si sezu langa el pana ce simti c-a adormit... ii puse o paine alba alaturi cu capul si-apoi se departa suspinand... o lacrima mare-i stralucea ochiul frumosului calugar.
Era vechea zidire de piatra cubica a sfatului orasenesc din Sevilla unde-l depusese pe bietul cersitor. Cerul cu intunecatul lui azur si cu soarele-i arzator se destindea asupra orasului vechi, stradele cele stramte erau mai deserte, era o caldura molesitoare si nesuferita care-nfierbanta pietrele pavajului, nisipul si murii si care facuse ca la orice fereastra sa fie lasata perdeaua... astfel incat parea un oras orb si nelocuit, asa nu se vedea nici o fiinta pe strade si pe piete. Cersetorul dormea cu capul in umbra murilor... adica cine stie daca dormea numai... Umbra uscata a murilor caselor, lenea cea calduroasa a zilei, nici o miscare, nici un glas... ce fel murise toti oamenii in acest oras sau dormeau... caci tot strigatul de mai inainte n-a fost decat o intrerupere a unei lungi si constante taceri.
Bietul cersetor adormise... Ce vise ciudate avea... I se parea ca corpul lui intreg e ceva ce se poate intinde si contrage si poate lua orice forma din lume... I se parea mai intai ca i se umfla capul din ce in ce si el devine un batran ghebos, gras si glumet... ori ca acusi se usuca ca tarul si devine un om lung, cu ochii clipitori si mici, imbracat in straie lungi negre... ori ca i se umfla corpul si i se subtiaza picioarele, de pare un sac de faina pus pe doua fuse subtiri... Apoi simti ca se contrage repede, repede si devine un graunte mic in mijlocul unui galbenus de ou... Prin albus el vede numai de jur imprejur coaja oului si se zvarcoleste ca o furnicuta in centrul lui... si tot creste, creste, pare ca-i inghimpa ceva umerii...
"Aha! gandi el, imi cresc tuleii"... Apoi se simti din ce in ce crescand, acu aripile i-erau mari... era cucos. Cucurigu! striga el, primblandu-se intr-o ograda desarta sub un gard, peste niste bulgari de piatra si prin glod, in care-i ramanea urmele labelor ca o scrisoare de zodii... Cucurigu... Dar nu-i era bine...ii era greu capul... creasta i-atarna in jos, ochii lui cei rotunzi ca doua altite de otel erau painjeniti... el isi pleca capul si-l ascunse sub aripa... isi ridica un picior si adormi... Dar intr-un par era o cioara care tot striga: crrr! Tlà! Tlà! Tlà! crrr... Sunetele astea-l urmareau in somn... pana ce simti ca nu simte nimic... parea ca o tabla neagra se-ntinde naintea ochilor lui, apoi inceta si asta... apoi i se paru lui ca e un punct negru, mic, care totuna se contrage mereu, pana ce n-a ramas din el... nimic. inspre sara orasul incepu sa-nvie... Treceau oameni cu pasul incet pe langa el si i se uitau curiosi in fata... "A murit bietul Baltazar!" gandeau ei... Veni un consilier al orasului, gandi si el c-a murit... Nu se gasi nici un popa sa-l ingroape... "El fusese indracit, ziceau ei, cum sa binecuvantam cadavrul unui indracit"...
Doi oameni saraci se gasira care sa-l ingroape pentru cativa reis din casa comunala. ii sapara groapa intr-un colt de cimitir. Sara, pe luna, venira cu doua scanduri batute in cuie una de alta... il pusera pe ele si se uitara si ei cam asa cum se uita omul la mort... este totdeauna o simtire, nu de compatimire, dar de desert sufletesc cea din fata unui cadavru...
- Frumos batran, zise unul, pare ca e un imparat rasarit din povesti... Pletele sure cad grele la pamant... capul mare si greu, caci mortii sunt grei...
- Ah! zise cellalt... ce mai gandesti si tu?... N-avem noi destule de gandit, ca sa ne pierdem acuma vremea cu privirea unui mort. Pe scanduri si hai!
Ajunsera curand afara de oras, la tintirimul cu murii lui albi si lungi, ce pareau unsi cu var de lumina lunii... trecura peste pragul portitei negre, s-apropiara de mormant, langa care fumega inca lutul proaspat. in fundul mormantului umed erau asezate paie... Ei il rasturnara pe batran de pe scandura cu fata in jos, pe paie... aruncara inc-un brat de paie peste el... si incepura a arunca pamant peste el...
- E tarziu, Boromeo, zise unul, hai si ne-om duce acasa... Maine om veni de om umple mormantul... Am aruncat destul pentru ca sa nu fie descoperit...
- Hai dar! Luara lopetile de-a umere si, in noaptea cea clara, iesira soptind si povestind incet din cimitir... Crucile albite se uitau in luna, florile de pe morminte fosneau miscate de-o suflare lina, murii cei albi, ce se ridicau peste campia crucilor si a mormintelor, luna, ce trecea atat de palida si dureroasa... si, de departe, orasul, cu conturele lui fantastice, cu case si turnuri, cu ferestele-i mute ce ascundeau mistere, si peste toate un lintoliu transparent de lumina alba... Numai un brotacel trezit in iarba sarea cu piciorusele distinse... "Tlà, Tlà", tipa el in luna si trezi un tantar ce adormise pe pielita lui cu: Bzzz! Tlà! Acest duo solitar nu era intrerupt de nimic... numai in urechea mortului suna un greier pareca... El auzea pareca acel greier, dar nu gandea nimic... si greierul subtia glasul, de parea tremuratul glas a unei coarde de aur miscate si tremurande, si lui ii veni acum clar ideea aur in minte... Aur, aur... sunetul crestea nu in mintea, ci in inima lui.
Din ce in ce mintea i se ilumina... i se parea ca lada de creieri este o sala frumoasa plina de flori si oglinzi, dar fara lumina inca... o muzica inceata trecu prin sala, ciudata si dulce, si el simtea fiinte trecand prin sala, fete in haine albe... cu suflarea lor calda si cu pieptul plin, si barbati strangandu-le de maini si soptindu-le de amor... Era o lume de semiintunerec si mezzavoce. O candela ardea in mijlocul salii a carei lumina crestea din ce in ce, din un punct ca varful unui ac intr-un licurici, din licurici intr-o flama subtire si albastra, si cu cat flama crestea, cu atat vocile s-auzeau mai tare, tot mai tare... pana ce deodata in sala iluminata si plina de un aer de diamant... el auzi rasuri tari, zgomotoase, glume, vorbe, joc... un zgomot ca-ntr-o sala de bal... si vazu ca toate sunt propriile lui inchipuiri, clare can-tr-un vis limpede... El se simtea apasat... dete paiele si lutul de pe fata si se trezi intr-o groapa adanca - fara sa stie cum, fara sa stie cine-i el, si deasupra fruntii lui cu inchipuiri senine plutea sus, sus in cer, luna cea plina.
"Cine sunt eu?" fu cea intai cugetare ce-i veni in minte. Mintea lui era clara, inchipuirile erau ca formele concrete, vii si pline de viata... el avea o lume gata in capul lui, de a carei izvoare nu-si putea da socoteala... Se gasea cuminte... si... memoria, memoria era ceea ce-i lipsea... El inchise ochii, ca sa ramaie in intuneric si ca, ne'nfluentat de lumea de dinafara, sa cutreiere campul aducerii lui aminte... Era ca un orizont negru si fara de sfarsit... nimic, nimic... numai prezent avea... trecut defel... sau unul atat de tenebros incat nu vedea nimic pe el... departe, departe... ca si cand intr-o noapte neagra ca lumina din sticla cu cerneala... ai vedea undeva un foc arzand... Cer innorat si negru... pamantul si noaptea de nu-ti poti vedea mana cu degetele raschiete dinaintea ochilor... departe pareca vedea in noaptea plina a sufletului lui o antica coroana de rege.
"Ah! gandi... ma tem sa nu-nnebunesc iar... caci, cum vad, ceea ce am acuma... mintea... n-am avut-o-ntotdeauna... trebuie s-o fi pierdut odata."
El iesi din mormant dupa ce tocmise la loc paiele si pamantul, ca sa nu se cunoasca ca el a iesit din mormant, si-ncepu sa mearga incet prin cimitir... Ajunse langa mur... il sari... si-ncepu sa mearga spre oras... Ajunse intr-o ulicioara stramta, de a careia amandoua laturile se-naltau case negre si lungi cu ferestrele rotunde... Un turn de biserica lung, cu piatra lui mucigaita, acoperit cu olane negrite de vreme, cu feresti risipite si oarbe, cu o usa masiva si veche de stejar, ferecata c-o cruce de spija lucrata in mii de podoabe si flori... El deschise c-o cheie mare si ruginita poarta, sui scarile inguste in sus si intra intr-o camara nalt boltita in mijlocul careia se afla o masa de piatra sura si un scaun vechi, a carui imbracaminte de piele era toata ferfenitita... Numai luna se uita sperioasa prin fereasta veche, naruita si fara obloane, care semana mai mult cu o gavauna de piatra de la o vizunie. Batranul sur se uita uimit la lucrurile ce-l incunjurau... un pas instinctiv il dusese in aceasta vizunie... el gasise cheia la sine... Un dulap vechi de lemn mohorat, lucrat cu fel de fel de sculpturi, era pe jumatate deschis, o candela de sticla rosie-inchisa varsa raze slabe de rubin in camara pustie... el deschise dulapul... scoase un pergament vechi si-l desfasura dinaintea lui... Era o carta a Spaniei. in un loc al ei era manjita cu coloare galbena ca aurul... El s-apropie de fereasta si se uita mult la locul manjit.
- Hm! da, da! aici trebuie sa fie visul vietii mele... si, ca si cand s-ar fi speriat de neingrijirea cu care lasase dulapul deschis, arunca iute pergamentul in fundul lui si-l inchise iute c-o cheita de otel... Apoi incepu sa se primble prin camara... O oala de flori numai cu pamant era intr-un colt... El turna pamantul afara... sub el erau monede de aur... C-un fel de aviditate el lega banii intr-o treanta veche si-i puse in san... Toate ce facea i se pareau firesti si totusi daca s-ar fi intrebat de ce le face nu si-ar fi putut da socoteala... Avea instinctul neconstiu a unui animal, care face tot ce-i de trebuinta fara sa stie spre ce scop.
El isi tunse barba si parul c-un foarfece ruginit... deschise o lada seculara si mohorata... scoase din ea haine frumoase de catifea si se schimba in ele... Scoase o oglinda din lada si se admira in ea... gasi un sip vioriu plin de mireasma si-si stropi hainele cu ea... si cand iesi din turnul vechi, cu palaria lui cu snur de aur... cu bumbii lui de pietre scumpe, cu inele de diamant pe degete, parea un gentilom batran si bogat...
Merse in fata unui palat vechi, zidit intr-un frumos stil maur, inaintea caruia se-ntindea o gradina de pomi in floare, inconjurata de un grilaj de fier cu varfuri aurite... in bolta portii suna un clopot... I se deschise, portarul se pleca pana la pamant inaintea lui... El trecu pe o carare lunga in urma unei alei de castani, ajunse la scarile nalte acoperite de un baldachin suspendat pe columne in forma lujerilor de crin, intra inauntru... Sui repede scarile acoperite c-un covor moale... intra intr-o sala splendida... a carei tablouri pe pereti se zugraveau sters si neclar in semiintunericul luminii de luna. Pe-un jet langa fereasta sedea o fata nalta si palida, care la intrarea lui isi intoarse uimita capul... El s-apropie de ea...
- Voi sunteti, Signor? zise ea incet... sedeti in fata mea... am sa va istorisesc multe...
Ochii ei mari si intunecati purtau in ei o durere fara de lacrimi... Uscaciunea lor teribila trada disperarea.
- Vorbeste, copila mea.
- Signore... familia mea m-a destinat sa va fiu sotie... si trebuiesc s-o fiu, caci nu am nici o putere de rezistenta... Dar nu va pot iubi... Iubesc un tanar cavaler, tanar si frumos, si voi sunteti batran... insa de cand v-am vazut, marchize, mi s-a parut ca aveti un caracter nobil, ca nu veti voi sa ma sacrific unui maritagiu care nu va va ferici si care pe mine ma va despera...
- Te iubesc, Seńora, zise el c-un ton sec si scurt... dar nu voi sa te nefericesc... Dar prezenta d-tale ar fi in stare de-a ma face egoist, caci esti atat de frumoasa... Seńora, renunt la mana d-tale cu o conditie numai... foarte usoara de-mplinit, se-ntelege... Trebuie sa ma concediati chiar in asta sara... Sa-mi puie caii la trasura... plec... Aveti bunatatea de a-mi da condei si hartie, ca sa scriu renuntarea mea... chemati pe parintele si pe varul d-voasra, ca sa serveasca de martori... caci doresc ca sa fii fericita...
Fata, rosie de bucurie, iesi, ordona sa i se gateasca trasura de drum, aduse pe tatal si pe varu-sau...
- Cum, d-le marchiz... d-ta renunti la...
- Aide, conte! sa nu pierdem vorba-n zadar. Ai voit sa-ti nefericesti copila, si eu nu voi ca bogatia mea sa fie cauza la aceasta... stiu ca esti sarac, conte... daruiesc deci drept zestre miresei la care renunt jumatate din averea mea... Puteti chema un notar...
Notarul fu adus iute. Marchizul dicta actul de donatiune... Contele-i stranse mana cu ochii plini de lacrimi... fata si varul ei ingenunchease-nainte-i sarutandu-i mainile... el ii binecuvanta si iesi repede. Trasura era gata, caii sforaiau in hamurile lor... El se intoarse repede, intra intr-o odaie slab iluminata unde dormea in pat un batran care, trasura cu trasura, era el. Haine ca ale lui erau asezate pe scaun... batranul visa adanc... "Da, da! zicea el pin somn... nu va uimiti... renunt la mana donei Ana... ii daruiesc jumatate din averea mea".
- Viseaza ceea ce eu am facut, zise el incet. Cu atat mai bine... cu atat mai bine...
Cobori, se sui in trasura, care iesi din curte si-ncepu sa zboare pe stradele lungi, apoi iesi in camp pe drumul de tara... Parea campia o panzarie intinsa si verde presarata cu buchete de flori felurite... Astfel mersera pana cam la doua dupa miezul noptii...
Un castel vechi c-o gradina paraginita se-nalta pe o coasta de deal... Parea mai mult o gramada de pietre decat o zidire, cu murii ei risipiti, cu copacii uscati, pe a caror tulpina crestea generatii tinere de arbori noi si subtiri... Era un parc cu o padure veche, unde pe ruinele copacilor vechi si putrezi cresc cei noi si tineri... Trasura intra in curtea plina de ierbarie si de huci salbaticit, ajunse la scari... el ii dete drumul si intra in inaltele si surele hale ale castelului, cu peretii reci de piatra patrata, cu mobile antice si vestede, cu tablouri sterse si mohorate, in cadruri de lemn negru... Astfel umbla batranul, c-o lumanare de ceara intr-un sfesnic de argint, prin toate odaile largi si deserte, si ca vise din batrani il incunjurau acele portrete care, serioase in cadrele lor, se uitau pareca la el...
El ajunse intr-o camara nalta si fara feresti... Afara de usa pe care intrase nu mai era o alta... El inchise acea usa dupa sine, trase, pe dinauntru, un drug de fier peste ea... s-apropie de un perete de piatra patrata si impinse intr-un loc cu mana... Peretele de piatra se-ntoarse ca-ntr-o tatana... el tusni iute cu lumanarea pin crapatura deschisa si se trezi, cu lumanarea-n mana, asupra unei scari ce ducea in jos... El intoarse peretele la loc... si cobori scarile ce sunau tampit sub pasi... un aer bolnav ii ingreuia pieptul... Ajunse in o subterana mare... De jur imprejur erau boltiri in muri in care erau statui de piatra... chipuri de cavaleri imbracati in fier... ce se uitau cu ochii lor reci de piatra la el... O manta era spanzurata-ntr-un cui... intr-un colt era o bute asezata pe talpi, de mult putrezite, si o cupa de argint alaturi de ea...
El scoase cepul de la bute... Nu curgea nimic... Desigur ca camasa prinsa asupra vinului era foarte groasa. El baga spada in bute si tinu cupa... Un vin ca chihlimbarul, transparent... mirositor curse din bute... El o astupa, isi apropie buzele de acel lichid vechi... si bau paharul intreg. I se cutremura corpul de placere... Parea ca chipurile de piatra incepeau a se legana pe piedestalele lor balantand cu mainile, apoi el se culca pe manta la pamant ca sa priveasca... Stanurile de piatra se coborara si-ncepura a juca in pivnita, si sub greoaiele lor talpi de granit urla cerul subteranei... Mai stangaci decat ursii se-nvarteau topaind si strigau si se certau... Hopp! hopp, zupp, zupp! si-si leganau taliile lor tepene, si-si miscau picioarele lor, si ochii lor de piatra se-nvarteau uscati si morti in incoifatele lor capete...
- Sa traiasca Almanzor, striga unul.
- Sa traiasca, rasunara subteranele... Parea c-o mie de glasuri raspund la exclamarea lui, simteai ca esti intr-un labirint de subterane la care aceasta era numai tinda... Ropotul infricosat al cavalerilor de piatra, strigatele lor salbatece, turbarea lor infioratoare il facea pe batran sa se-nfasure-n mantaua lui... El nu zicea nimic... dar ei nici observau prezenta unui om viu... Parea ca el e mort sau ca nu e defel si numai ei sunt.
Apoi vorbele lor devenira din ce in ce mai incete, marunte, tandarite... ei povesteau de pareai a auzi glasuri de babe noaptea pe prispa... povesti in care se desfasura inaintea sufletului auditorilor toata istoria cavalerismului Spaniei... si tot mai molcom, mai molcom auzea batranul glasurile lor soptitoare, pana ce nu mai auzi nimic... El adormise.
A doua zi se scula, lumanarea mai era un muc numai in sfesnicul cel de argint ce ardea abia... El gasi pe masa o legatura de chei si, topite, multe amucurii de lumanari de ceara galbena... Aprinse unul de mucul ce era sa se stinga, lua cheile si deschise o usa ce ducea intr-o suterana alaturata. tinea lumina in aer cu bratul distins... Lazi cu gramezi de argint erau in colturile acestei subterane fara vo rasuflatoare... Argint, argint... el merse mai departe... Deschise o alta usa... Lazi de aur gramadit licureau slab in lumina cea rosietica a facliei de ceara. El s-apropie... Erau monete foarte vechi, din cele mai deosebite vremuri. Unele batute de romani inca, altele de mai incoace, insa toate vechi... El merse inainte... deschise o alta usa si acolo gasi mici sicrie, pe polite de fier, pline de pietre scumpe. Diamante intruna, rubine si smaragde intr-alta... si o lada plina de cele mai frumoase margaritare... Atotputernicia omeneasca era stransa-n subterana... Mai deschise o usa si... si gasi un sicriu acoperit c-o panza alba... El dete panza intr-o parte. O teasta goala cu gura ranjita se stramba pareca la el...
"Ce te strambi, gandi el manios... Ca si cand eu nu stiu ca asta-i sfarsitul omnipotentei omenesti?"
Simtiri intunecate ii turburau pieptul... O imensitate de dorinte ii misca inima si toate... toate realizabile.
- Ah, zise el incet... lume, am prins coltul fericirii in mana... Am aur, si de-as zice de o mie de ori aur, n-as sti inca bogatia ce o am in puterea mea... si ce nu poti cumpara cu acest metal stralucit, in care toti demonii lumii traiesc... Tot, tot! Marire, renume, coroane chiar... placeri... si ceea ce plateste mai mult... dreptul si putinta de-a dispretui lumea intreaga...
Ce costa inocenta unei copile? pot intreba eu, ce, iubirea unei mame pentru copilul ei ucis, ce, onoarea unui tata, ofilita prin ofilirea fiicei sale... mi s-ar sopti sume mari... mari pentru ei, nu pentru mine... Ce costa absolutiunea bisericii pentru crima... o suma mare, dar o suma... Ce costa mila lui Dumnezeu... s-o scoatem la vanzare... Ce, indulcirea diavolului, ce, iubirea poporului, ce, gloria, ce costa opera unui geniu, cu care sa-mi eternizez numele meu... Toate, toate sunt de vanzare... El rase crunt. Ecoul boltelor raspundea cu clocot la rasul lui cumplit, si craniul cel mort parca ranji din sicriu... Iata-ma dar in varful lucrurilor omenesti... Ce as fi eu fara tine, metal rece si mort? Un cersitor pe stradele Sevillei... Ce sunt cu tine?... Tot ce voi... Ce este in tine?... Nu pot afla un raspuns din sunetul tau... Ce este in tine? Este amor? Nu. Unde-i?... E amicitie, marire, geniu. Nu... caci nu-l vad... si totusi este tot... tot...
in vremea asta marchizul Alvarez se trezise dimineata in casa contelui, dupa ce avuse un vis ciudat pe care, se-ntelege, nici in minte nu-i venea sa-l realizeze. El intra in sala unde era adunata toata familia la dejun.
- A, marchize, dar tanar mai esti!... Cand pustia ai venit atat de repede de la tara... dar, in sfarsit, cu toate astea ne oferi numai ocazia de a-ti multumi din nou pentru generoasa d-tale donatiune ce-ai facut-o asara... Esti superb, marchize...
- Eu?
- Bine... Ce fel... te faci ca nu-ti aduci aminte...a?
- Eu am visat asta, dar n-am facut-o... Nici prin minte nu-mi trece... ii adusera documentul. El se uita netot pe el:
- Iscalitura mea, fara contestare, dar e falsa...
- Ce fel falsa?
- Eu n-am renuntat la mana Dońei Ana, nici i-am donat ceva...
- Dar asara... adu-ti aminte, marchize...
- Eei... dar eu nu sunt nebun, d-le conte... Vreti sa va bateti joc de un om in toate mintile. Caii mei... voi sa plec!... Voi sa vad unde veti ajunge cu donatiunea d-voastre.
- Ce cai, zise portarul privindu-l din crestet pana in talpi. Trasura si caii nu-ti sunt aici, d-le marchiz... ieri ai plecat cu ei la tara...
Marchizul se cruci...
- Eu? eu am plecat la tara...
- Da, da, da! D-ta, cine altul...
- Bine, frate... eu am visat...
- Ai visat realitatea, marchize...
- Aduceti-mi trasura de posta... voi sa ma duc... in urma cineva o fi luat in posesie si castelul meu sub numele si figura... Nu are nici o valoare actul de dar, conte... M-oi reintoarce s-apoi voi vorbi... Sunt lunatec doar... nu mai pricep nimic...
El pleca la tara... Trasura si servitorii venise cu el de cu sara acolo... Se mirara cand il vazura aparand intr-un al doilea exemplar.
- Am venit eu asara cu voi la tara?
- Venit, marchize... El sui iute scarile... intra in apartamente... Gasi portofoliul lui propriu pe masa, pe care stia ca-l avuse in oras... "D-zeu cu mine! gandi el. Ce-nsemneaza asta?..." Cauta urme de om strein prin toate odaile... Nimic... Ajunse doar la usa apartamentului din urma. Ah! aceea era inchisa de o suta de ani. Broasca ruginita... Apoi se cunostea ca nu umblase nimenea...
Toata ziua aceste cugetari nu-i putura iesi din minte... Sara, dupa ce inchise usa dupa sine, se puse-n dreptul oglinzii si privi lung la el insusi... ca sa vada de-i el ori de nu mai e el... El incepu sa ameninte cu degetul chipul din oglinda, razand si strambandu-se... "Ha! blestematule! ma persecutezi, ai? faci sinete in locul meu... ma bagi in datorii, hotule?..." Chipul din oglinda ameninta si el cu degetul, dar pareca se uita serios si pareca strambaturile lui erau de nebun... "Ce-i asta, gandi marchizul speriat... Eu rad, si el se uita serios la mine!..." El rase tare ca sa se incredinteze ca chipul din oglinda e umbra lui... si chipul radea... dar cum... D-zeul meu! Un ras satanic, nebun...
- Oh! Oh! striga marchizul, aici e mai mult decat umbra mea... Apuca o spada lunga si-ncepu sa manevreze pe langa oglinda. si chipul manevra c-o spada... "Iesi dar, zise el vanat de turbare, iesi, umbra, sa ma lupt cu tine... Sa vedem cine-i marchizul Bilbao, eu ori tu..."
Oglinda se-ntoarse-n tatani si un chip uscat ce era marchizul insusi intr-un al doilea exemplar se arata dintr-un gang infundat in muri...
Spadele lor se-ncrucisara... amandoi suri... amandoi seriosi si tacuti... Trasura cu trasura acelasi om ce se lupta cu el insusi... Dac-ar fi cazut unul din ei... n-ai fi stiut care a cazut... Se parea ca marchizul se lupta cu chipul lui propriu iesit din oglinda.
El cazu strapuns drept in inima... si umbra din oglinda incepu a rade... Apoi lua cadavrul... il arunca dupa oglinda... o repezi la loc ca pe-o usa... sterse sabia de sange si se puse pe jetul unde cel mort sezuse c-un cart de ora-nainte...
A doua zi sosi o scrisoare de la contele, in care acesta-i reprosa modul cum se joaca cu familia lui si-i trimise actul de donatiune-ndarat.
Noul marchiz scrise urmatorul bilet catre Dońa Ana:
Iubita Dońa,
Sunt, cum stiti, un om batran si ciudat. Nu-mi plac multumirile, asigurarile de amicitie si toate aceste forme goale sub care adesea nu s-ascunde nici o simtire... N-am voit a va face bine ca sa-mi fiti multumitoare, ci, simplu, pentru ca mi-a placut a face. Pentru a ma sustrage de la toate multumirile ce imi sunt atat de neplacute am facut acel mic scandal. Va trimit actul de donatiune-napoi... El sta si e valabil...
Bilbao
Avea in mana cheia vointei omenesti, putea sa produca orice miscare i-ar fi placut. Bucurie, invidie, durere, iubire, ura... "Va sa zica te am in mana, chintesenta a miscarilor istoriei... avere. Tu, reprezentant al puterilor omenesti si al puterilor naturii subjugate, atarni de tremurul mainii mele, atarni de inchipuirile capului meu, de dorintele inimii mele... Aide, poeti, descrieti luna, invatati, descoperiti izvoarele gandirii, eu le am toate in acest sunet al aurului... Tot ce cautati, tot ce nu puteti avea, eu pot... Dar vor fi minciuni... Ce e adevarul "
Curand el avu cel mai frumos palat in Madrid... curand saloanele marchizului erau impopulate de lumea cea mai eleganta a tarii... princesele frumoase, auzind de acea fabuloasa avere, voiau a pune mana pe acea nemarginire de probabilitati ce aurul ascunde in el... Aurul insemna castele asupra plangerii eterne a marii, gradinaii de**... cantec de arfa, amanti frumosi... si doar acest aur nu costa decat ocheade infocate si adanci, surasurile voluptoase a buzelor coapte de tinerete... undoirea delicioasa a evantaiului in limba mistica a amorului... De ce nu? De ce nu?... Scrisorele parfumate umpleau buchetele marchizului, intinerit de atata prevenire...
Si ce frumoasa era Ella...! Ella avea frunte de marmura, cu parul de aur cenusiu, cu ochii mari, in care cerul se-namorase... gandeai ca universul instelat se uita asupra pamantului numai de dragul ochilor ei. si mainile ei de crin si umerii ei de zapada... Un poem... si totdeauna cand trecea pe langa el... suradea... Inima lui intinerea la vederea ei... s-apoi era atat de gingasa... gandirile ei parea c-o leagana cum aerul miscat leagana o trestie... Astfel aparea in hainele-i lungi si albe... un inger al cerului, cu cununa ei de roze... si cand privea el bogatia lui i se parea ca sufletu-i fusese o comoara intunecata unde aurul si margaritarele zaceau in intuneric si ca o raza de amor, intrand intr-acea inima, ar face sa straluceasca florile de metal in toata splendoarea si toata constiinta puterii lor... O, Ella! raiul il puteai visa cu ea... in caldura arzatoare ce acoperea c-o panzarie diafana campiile cu flori, ce desparte ostile norilor, ce lustruieste oglinzile marii eterne, el se visa umbland cu ea de brat... si sufletul ei ii ghicea cugetarile... si de cate ori trecea pe langa ea... buzele ei murmurau incet, cu amora?... captivaire?... ah! cine ar fi putut-o sti?
Odata, dupa sfarsitul unui bal, ea sedea pe un colt de sofa... el s-apropie de ea... Ochii ei cei mari straluceau de dulci lumini... pieptul ei se misca de bataile inimii... El ingenunche la picioarele-i.
- Ella! zise el lin, ma poti tu iubi... ma iubesti tu?
- De mult, de mult! sopti ea abia auzit.
- Tu minti!
- Mint? Ce m-ar fi facut sa mint?
- Poate ca stai sub influenta magica a averii mele... N-o am... Tot ce am este un milion... Restul s-a risipit de mult. Ei bine... Sunt un om ciudat... iti dau jumatate din acest milion ca sa te pun in libertatea de-a decide asupra inimii tale. Daca, avuta, ... ti-ai fi aruncat ochii asupra unui om mai asemenea tie-n varsta... spune-o...
Ochii ei fulgerara de indignatie.
- Ah... cum poti crede cum ca aur, cum ca numai interes poate misca inima mea... Nu, nu! Sunt in stare de-a renunta... dar te voi iubi in veci... Sunt in stare, speriata de aceasta inima cruda, sa fug de prezenta d-tale... dar nu sunt in stare sa te uit...
- Ella, toata averea mea... milionul intreg... iata-l in acest portofoliu... E-nsotit de un act formal de daruire... il pun pe masa... ma duc... Nu voi ca prezenta mea sa te faca sa rosesti... Nimic... nimeni in lume nu va sti izvorul bogatiei tale viitoare... Pura ca un angel, bogata, vei putea sa alegi ce vrei...
- O, zise ea plangand, nu s-aseamana nimic cu aceasta raceala si cruzime de inima...
El iesi... Ea ramase-n fata portofoliului deschis... Mainile ei tremurau, ochii ii straluceau c-o lumina avara... Ea baga portofoliul in san... Iesi...
Marchizul reintra in odaie.
- S-a dus, zise el incet... O, aur... totusi nu poti orice. Parerea amorului doar... Amorul nu!... Sa vedem amicitia... Maine orasul va sti ca sunt un cersetor... Un cersetor batran inamorat de chipul unui angel...
A doua zi ii venira o multime de scrisori... femeile-si cereau inapoi biletele lor de amor... Amicii se scuzara ca nu mai pot avea onoarea etc., etc. ...O istorie veche se desfasura inaintea ochilor lui... Amicii-i deveneau inamici, lingusitorii-l batjocoreau... femeile-l gaseau urat si prost... intunericul cuprinse sufletul lui...
"Parere, parere... Gandeam a capata cu aur un lucru adevarat... o... recunostinta... o... iubire... Nimic, decat parerea acestora... Cersetorul se va bucura c-am cazut... gaseste o satisfacere, o mangaiere pentru durerea lui vazand un om avut cazand alaturi cu el... Cei bogati se vor bucura ca vad rivalul ce le cumpara placerile ca le-a lasat camp liber... ca femeile si vinurile s-au ieftinit... pentru ca nimeni nu le mai plateste asa de scump... nimeni nu mai pune o masura mare asupra valorii acestor lucruri... "
El nu dormi multe nopti... era insetat de iubire, si cu aurul pierit disparuse toate visurile de fericire...
- Le-am platit ca sa ma minta... Aurul e izvorul fatariei s-a minciunii... nimic adevarat. O, amor, amor, sopti el adormind...
Simtea iar nebunia cuprinzandu-i sufletul... simtea iar sufletul contragandu-i-se***... ca o noapte intinsa ii invaleste simtirea si cugetarea, ca lumea inceteaza imprejurul lui... si in somnul lui mortuar parca mai simte, ca un sunet de vioara subtire si dulce, vorba: amor... apoi nu simti nimic... nimic...
in mijlocul paraclisului negru si nalt era zidit catafalcul ingreuiet de un sicriu si asupra intregului era aruncat un lintoliu de catifea neagra cusut cu stele de aur... in noaptea solitara arde o singura faclie... nici un preot nu murmura cu glasul marunt* rugaciunile mortilor, numai cate-o raza se fura asupra inaltarii mortuare si din formele ce transpar cunosti ca sub lintoliu e un cadavru...
Deodata o usa de spija se deschide si aaparei un inalt chip de femeie. Rochia ei neagra fosneste uscat asupra pietrelor bisericii, un fin val de dantela ii acopere fata palida... un batran o urmeaza, cu mina servila.
- El este dar...? Ah! copilul meu... astfel se sfarseste o viata de om... astfel?
- Ah! princesa, zise batranul... cum poate cineva cu spiritul vostru sa se-namoreze de un om fara inima, care despretuia femeile, caruia moartea-i parea o mantuire... O femeie, doamna, n-ar fi putut sa cuprinda inima acestui om superstitios, mandru, sarac... al acestui nebun, c-un cuvant...
- Pentru ca inima virgina nu cunoaste amorul... Ea ridica coltul lintoliului si descoperi un frumos cap de marmura-nvinetita, un suras de o nespusa beatitudine era pe buzele lui...
- O, Angelo! zise incet, ai stiut tu ce-i amorul, ca sa-l dispretuiesti...? ti-a mangaiat vodata urechea acelea dulci si intunecoase flori ale noptii, vorbele de iubire, dezmierdarile unei femei... a batut vodata la fruntea ta acele batai line, sarutarile, pe care o gura umeda de femeie sa le bata spre a afla care gandiri sunt acasa... ale amorului, ale dorintei, ale durerii?... Ah! sarmana frunte solitara, te acopar cu flori... dormi! dormi!
Ea pusese mainile pe fruntea alba si moarta... El suradea in sicriul lui cu zambetu-i mort si sfant!...
Un sarcasm inviosa buzele batranului c-un suras rece si sceptic... "De-ar fi viu, l-ar omori... gandi el, i-ar fi o jucarie de o zi... Dar ceea ce nu se poate castiga... un om mort deja..., o inima neatinsa, sfanta, de care moartea a avut mila in cazul de fata... aici frumoasa mea princesa poate fi sentimentala... Ce batjocura..."
Ea acoperi iar fata mortului... Afara s-auzi zgomot de glasuri... Iesira repede si inchisera usa de spija dupa ei... Mortul ramase singur...
- Ma iarta, domnule, ca-ti spun, dar in metafora vorbind, se-ntelege... d-ta nu-mi pari in toate mintile...
- Vom vedea, vom vedea, d-le Dreyfuss...
- in metafora vorbind, d-ta vrei sa invii mortii... Ma iarta, d-le, asta-i contra a orice conventiune...
- in metafora vorbind, d-ta esti un casap, d-le!
- Dar, d-le, lasand toate specificatiunile deoparte... un om mort nu poate fi viu... Una si cu una sunt doua... unul viu nu poate fi mort... Doua si cu doua sunt patru... in metafora vorbind...
Se deschise usa principala a paraclisului si intrara doi oameni, gesticuland si certandu-se...
- Dar omul nu numai ca-i mort, dar nici a vrut sa traiasca.
- Conced, conced... dar... ce-mi pasa, fapta e ca nu e...
- De vrea ori nu vrea... nu vrea ori vrea... nu-ntreb eu de astea... O lumina-ncoace!...
Paraclisul mic se umplu de oameni...
- in metafora vorbind, omul nu poate fi viu si mort totodata, zise d-nul doctor Dreyfuss.
Celalalt s-apropie, dete lintoliul jos...
- Acasa cu el si-n pat, da nu-n biserica. Popa-si facu cruce... Dar el luase banii de-ngropare anticipand... Ce-i pasa...
Cui-i era ciudat in asta imprejurare... era mortul insusi. El auzea vorbindu-se imprejurul lui, vedea cu ochii inchisi boltile gotice ale paraclisului si faclia de ceara alba de la capul lui... dar i se parea ca totusi nu va fi decat o inchipuire... I se parea si-i placea de a fi mort... gandea ca e intr-o alta lume si nu pricepea cearta pentr-un cadavru... I se parea ca e prezent fara ca s-o fie... ca se vedea el insusi intins in sicriu... stia bine ca c-un moment inainte un demon s-apropiase si-i acoperise fruntea cu flori albastre, si cum ca era mort nu se-ndoia numai din imprejurarea ca, daca voia, acoperamantul bisericii disparea pentru el si miile de stele ale noptii intindeau campiile lor de azur asupra fiintei lui. I se parea ca e intr-o campie lunga si desarta... ca sicriul sta singur sub bolta cerului, ca universul se coboara si-l ploua cu stele... astfel incat, acoperit cu ele, el nu mai vedea cu ochii decat tandari de aur ce cazuse pe ochi...
Tot ce voia vedea... Vedea pe mama lui plangand intr-un colt de fereasta, tiind spasmodic cu mana o perdea alba... Va sa zica era mort... Apoi nu mai simti iar nimic.
Dupa acest interval de intuneric, el vazu iar cei patru pereti tapisati cu flori albastre ale odaii lui, parea ca era in pat... ca vechiul orologiu zanganeste incet si monoton in perete... i se parea a vedea o umbra-n fereasta, impletind, si el auzea parca ciocnirea andrelelor, si portretele din pereti se uitau la el atat de familiar... ca niste vechi cunoscuti de panza... apoi gandea sa miste mana, dar nu putea... sa strige, dar era peste putinta... si umbra diafana din fereasta canta incet, cu glasul plans, un cantec de leagan pe care el il auzise ades cand era mic... ii veni sa planga...
- Mama! striga el...
- O, traieste! traieste! auzi acum tare. Mama-sa s-apropie de el si-i acoperi fata de sarutari...
- Copilul meu... dulcele meu copil...
- Traiesc, murmura el dezolat. Va sa zica n-am murit... Nimicul cel plin de mangaiere n-a cuprins fiinta mea chinuita.
- Taci, taci! Vorba ta e un blestem... Vei trai... pentru mine... Vei insenina fruntea ta etern intunecata de cugetari aspre... vei fi om intre oameni...
- Buna sara, fata mare, zise ea zambind. Atat de trist si de-namorat?
- Nu stiu.
- Ah! nu stii... Daca-ti ascunzi ochii cei plini... Dar stim noi ce-i in adancimea lor... O icoana.
- Ochii mei mint, doamna.
- Minteste-mi ceva cu ei... Sa vad ce povestesc acesti ochi, domnule.
- Nimic...
- Uita-te drept intr-ai mei, sa vedem de te poti uita... El si-i ridica... Ea-i inchise pe ai ei dupa un moment...
- Nu voi sa te uiti astfel!... Atat de clari, atat de albastri, cu intunecoasa lor transparenta... Niste ochi de copil... Pareca-mi inspira incredere, pareca le-as spune tot ce am pe inima... tu, om batran cu fata de copil... pareca ma simt mai inteleapta sub lumina lor si totusi, cand ma uit si ma uit, imi vine sa ma speriu de adancimea lor... Esti fara de mila, scumpul meu...
- Fara de mila, cum zici, doamna... dar pentru nimeni mai mult decat pentru mine insumi... Daca te-as iubi, doamna, n-as fi fericit...
- Ah, taci, ori iti astup gura... Nu-mi vorbi nimic de amor, nici de probabilitatea lui macar... Prezenta ta colorata de asemenea vorbe imi intuneca vederea... Lasa-ma icoanelor tineretii mele... Vrei sa te iau la scoala? Sa prezint spectacolul unei femei agresive, care vrea fara succes sa invete a iubi pe un om ce dispretuieste femeile, ce-i indiferent fata cu ele, ce le fuge spre a se inamora in chipul lui propriu... Vrei sa ma joc cu tine? As cuteza-o, chiar cu pericolul meu... Sa ne jucam jocuri de copii, sa-ti dau palme care sa nu doara, sa te fac sa-ngenunchi si sa-mpletesti coltuni? As face-o, dar nu e un rol de tine... sa-ti spun drept... dar drept, soarta ta cum o prevad eu...
- Spune, doamna, zise el incet, stii ca sunt superstitios... O femeie ca d-ta , c-o minte atat de clara, imi va spune adevarul... Afara de aceea, esti amica mea... si singura mea amica, careia imi place sa-i comunic toate neroziile, toate durerile mele, pe care le numesti imaginare...
- Tu te vei inamora, caci nimeni nu scapa de asta... Vai tie, mi-nchipuiesc de cine si stiu cum... Vai de capul tau daca te vei inamora, ti-o spun dinainte... Mai bine te-ai insura... si asta-i o nenorocire, dar pe langa cealalta nu-i nimic.
- insoara-ma, doamna!... nu vezi ca te ascult...
- Sa te-nsor... bine... Ea sezu langa el si puse cotul ei gol pe umarul lui...
- Uite acolo, in coltul salii, la acea fata... Vezi fruntea ei alba in jurul careia curge parul ei blond, vezi ochiul ei albastru atat de serios si de atata lina blandete totodata... imprejurul gurii si-a umerilor fetei ei e o tanara si induiosatoare umbra de melancolie... Ea tine-n mana ei de ceara si contempla linistita o floare de crin... Capul ei frumos se pleaca putin si pareca floarea se usuca de amor sub privirea ei... inchipuieste-ti acum ca acea copila ar fi a ta... ca ai vedea-o luminand padurile negre a domeniilor tale cu frumusetea ei angelica, ca ar sedea langa izvoarele albastre ale codrilor tai si si-ar impleti cununi asteptand pe ratacitorul ei iubit sa rasara din cararile inguste de munte pentru a se aseza langa ea, pentru ca ea sa-i acopere fruntea si pieptul cu flori... spune... n-ai iubi-o tu? Eu sunt inamorata de ea...
- Un inger, doamna! zise el c-un fel de nemultumire... Nu stii ca mie nu-mi plac ingerii, cu privirea lor lina si cereasca... Ei, cu toata fiinta lor candida, cu zapada cea casta a fetei, a umerilor, a sanului lor, sunt o obsesiune a sufletului meu... Ea mi-ar muri si sarmanul diavol ar ramanea singur pe pamant in pielita lui de sarbatoare... Apoi ma tem de un asemenea amor, ma tem cumplit... De voi fi rau, ea va fi blanda ca un miel... prin blestemele mele s-ar inmulti rugaciunea ei tremuratoare, cand as fi numai venin, ea si-ar saruta cruciulita ei de aur... Ah! as fi nefericit cum n-am fost niciodata si, ce e mai mult, m-as inamora nebun, ea m-ar iubi asemenea... si prin asta s-ar repeta o veche tragedie lumeasca... Doi oameni ce se iubesc far-a se potrivi...
- Sa stii ca m-am suparat... sa stii ca nu mai vorbesc cu tine... Tu nu mai ai mama, s-o stii asta...
- Iubita mea mama, zise el, sarutandu-i mainile.
- Ma rog d-tale... Ah! cat mi-e de ciuda... De te-as putea uri c-o ura neagra si cumplita... Dar peste putinta... imi vine sa te sarut... Sa te sarut, lava inghetata ce esti... stii tu ce te va invinge? Raceala... Daca te-as arunca in marea inghetata, atunci abia ai izbucni ca un vulcan, t-ai arunca razele de lava in cer, si el ar incremeni ca o eterna apunere de soare... Nebunule! ceea ce ma mangaie e ca sunt mama ta... tanara si frumoasa ta mama... ca-mi impartasesti gandirile, ca imi cauzezi momente de o dulce spaima, ca esti un diavol si ca te iubesc! Sunt poeta in apropiere... Pleaca-ti capul dupa perdea... sa te sarut, dar sa nu vada nimenea...
Perdeaua tremura ascunzand acest mister...
- Un lucru ma mira, zise ea purpurie ca o roza, de unde-am luat acest rol de mentor pe langa tine?... Afara de aceea, ma mir de amorul ce-l am pentru tine. Este o simtire ciudata... Parec-as fi femeia ta, dar de mult, de mult, ori pareca muma ta... in sfarsit, e o simtire dulce si familiara... Amantul meu n-as suferi sa fii... si cu toate astea te iubesc...
- Sa-ti explic eu aceasta simtire?... imi pare ades ca noi am mai trait odata si ca eu te-am iubit c-un amor nebun si copilaresc... Visez ades, si in fundul visarilor mele vad Egipetul cu toata maretia istoriei lui si imi pare c-am fost rege si c-am avut o femeie frumoasa ce se numea Rodope si ca acea femeie esti tu...
- si mie imi pare c-ai fost odata un om tanar si ca acest om a fost nebun si ca acela esti eu... Adio, copilul meu! Mai vrei o gurita?...
- s-o mie, Rodope!... O, perdelele! Cate ascund ele...
- Va sa zica de azi inainte sunt o batrana matroana de patru mii de ani... o respectabila mumie, zise ea ridicandu-se si facand o mutra intunecoasa. Adio...
Apoi sari usoara ca o gazela si se pierdu in zgomotul societatii. "Ciudata copila", gandi Angelo. "Dar a definit foarte bine iubirea noastra... E ca si cand as fi insurat de mult cu ea, ca si cand amorul infocat ar fi trecut si n-ar fi ramas in inima* decat o nespusa, o prietenoasa tandrete... si ce frumusica e... As putea-o privi zile intregi, as putea vorbi zile intregi, dar ca un batran c-o copila de 18 ani. Sunt batran, sunt foarte batran", zise el suspinand.
Doctorul de Lys s-apropie de el... El isi lua un jilt si-l puse fata-n fata cu Angelo, s-aseza, isi batu cu palmele pe genunchi si se uita mut in fata tanarului, zambind cu gura stransa si naltandu-si barbia... si intreba ceva cu ochii... ca si cand ar fi vrut sa zica: "Ei?"
- Nu ti-ai gasit alt loc, tinere, zise Angelo razand. Doctorul nu raspunse.
- Vrei sa ma duc eu? Nici un raspuns.
- Sa stau dar? Asemenea.
- Nu raspunzia? Doctorul clati din cap ca nu.
- Bine. Angelo i se uita drept in fata si statura muti ca doi nebuni vo cateva minute. Dar, in sfarsit, Angelo voi sa se scoale.
- Stai, stai! striga batranul. sezi ici molcom... am sa-ti spun o vorba mare... Da-mi o tigara...
- N-am.
- Bine. Crezi in spirite?
- De cand te vad, nu.
- Bine. Nu crezi, ma duc... sa stii ca ma duc, zise el semnificativ.
- Ba nu, serios, zise Angelo, si ochii lui se umplura de un intuneric turbure si voluptuos, ce ai sa-mi spui?
Doctorul era cunoscut ca membru al societatii mistice numite: Amicii intunericului, si intr-adevar un om cuminte ca el da oarecare greutate misticismului...
Rodope s-apropie si-si puse gura pe urechea doctorului:
- implineste-ti promisiunea, voi sa-l vad inamorat. Ea disparu.
- Crezi in spirite? continua doctorul neturburat.
- Cred.
- Atunci vino cu mine-n asta noapte... Se-ntelege, cu ochii legati. Sufletul lui Angelo se cutremura... Doctorul deveni grav si solemn...
- Angelo, zise el incet, te vom introduce intre amicii intunericului. Ma vezi in societatea oamenilor veseli, cu fruntea senina... Nu sunt astfel totdeauna... iti voi arata singura realitate a vietii, iti voi arata adevarul scos in palma... placerea... Amicii intunericului sunt amicii voluptatii sufletesti. Vei vedea cu ochii mintii tale ceea ce n-ai mai vazut niciodata... vei bea viata ta in o mie de picaturi de lumina si de salbatice simtiri... vei trai... Este asta trait, cum traieste lumea? Cu sufletul gol, cu suferintele si bucuriile lor meschine, un nimic suspendat. Daca suntem nimic, cel putin de acest painjenis* al gandirii noastre sa se acate toata lumina si tot intunericul, cerul si iadul, delirul si desperarea.
Angelo-i stranse mana...
- si poti, poti... O! daca-i putea, doctore... Simt demonul din mine trezindu-se si strangandu-mi sufletul cu ghearele lui... Asta-i, asta-i ce doresc... Numai nimic nu jumatate, nimic nu meschin... Totul intreg, sau sa turbez de bucurie, sau sa turbez de durere... Turbarea, iata idealul meu!
Sania zbura pe stradele ninse si largi ale orasului, in aer clipea, ca o pleava de diamante, cate un fulg de ninsoare, luna trecea in floarea chihlimbarului pin nourii vineti, inchegati p-ici, pe colo in bucati rupte si negre, rariti si desfacuti pe alte locuri in fasii si-n trente de argint, deasupra cerul cu bolta lui otelita, pe strade in urma saniei se desemnau urme-n omat, ca si cand gealaul ar fi trecut lung, lung pe o podeala de tei... zurgalaii cailor de la sanie zanganeau in rastimpul treapatului cailor si in sanie, inveliti in blane de lup cu fata de postav masliniu, era doctorul de Lys, cu urechile-nfundate intr-o caciula de jder, si Angelo, a carui blana se tinea abia de umeri, incat pieptul era neacoperit de ea, asa cat asupra-i flutura o mare legatoare de gat ce flutura triumfatoare-n vant... Pe cap o palarie nalta de castor, si fata palida lasata-n voia racelii si a fulgurarii fulgilor de ninsoare, care-i pareau o binefacere in ameteala sufletului sau. Ochii erau legati c-o batista de matasa neagra. Unde se ducea sania el n-o stia... in fine, ea intra pe o poarta intr-o ograda solitara ingradita c-un gard putred de mult, deasupra caruia atarna in siruri dese si vii, ca un val nestrabatut, raurusca desfrunzita, neagra, ghemuita cu miile ei de ramuri incalcite de-a lungul gardului... in mijlocul gardului era o casa cu doua caturi, a carei var era negrit de ploaie si vanturi, peste a carei ferestre erau inchise obloanele si nici prin una din ele nu se stravedea o raza de lumina... Coborara la scara intrarii... nimeni nu le iesi inainte...
Doctorul il lua pe Angelo de mana, deschise usa principala, o-nchise dupa el cu cheia, apoi cobori pe-o scara-n jos, tot in jos, pana ce nu mai avura unde cobori... El ridica legatoarea de matasa de pe ochii tanarului. Acesta se trezi intr-o bolta a carei muri erau ca de carbuni unsi cu untdelemn, adica negri ca cerneala si straluciti, si in mijlocul boltii lucea o lampa clara ca de diamant, care da o aratare si mai pregnanta si mai aspru zugravita colturosilor muri si netedelor bolte...
- Unde suntem? zise Angelo.
- in pestera demonului amorului, zise de Lys incet... Suna din acest clopotel de metal si striga... Abracadabra...
Angelo suna din clopotel o data.
- inc-o data... pan-in trei ori, zise de Lys. El suna inca de doua ori... Rasunetul zgarie aerul salii si deodata, ca din pamant, vazura un baiet frumos, palid ca suprafata margaritarului, cu ochii in bolti mari, negri, cam turburi, dar adanci, cu parul care-i curgea in vite negre si stralucite deasupra umerilor, cu pantaloni stramti asemenea ciorapilor de matasa neagra... in genere toate hainele ii erau stramt lipite de corp, incat formele cele mai frumoase, asemenea ale unei statui, erau imbracate cu acest tricot de matasa. Pe cap avea o palarie de catifea viorie c-o pana rosie. Mainile lui de zapada purtau o varga...
- Ce vrei, Angelo? intreba el cu glasul trist si dulce.
- Cere ce vrei! zise doctorul.
- Voi ca aceasta pestera urata sa se transforme-ntr-un salon... Deodata murii se-ntoarsera ca-n tatane si disparura si se prezenta o sala frumoasa cu covoarele moi, cu mari candelabre de argint, cu mobile imbracate-n catifea visinie, cu mese de lemn de nuc lustruit... Un camin de marmura cu focul arzand era-ntr-un colt al salii...
- A, zise Angelo, apropiindu-se de foc, ce dulce caldura... Cum te cheama, frumosul meu demon...
Misticismul era elementul lui... el nu mai simtea nici o frica.
- Cezar sau Cezara, zise demonul surazand c-o fireasca echivocitate.
- O, gratioasa androgina, zise el beat de stralucirea aratarilor, vin de-mi da o sarutare...
Cezar se uita rece la el.
- Asta nu sta in contractul ce l-om face, Angelo... faptele mele stau la dispozitia ta, fiinta mea nu. Trebuie sa-ti castigi afectiunea mea... vom vedea de-o vei fi in stare, frumosul meu copil...
- Sa vad puterea ta magica, demone, prefa aceasta sala desarta intr-o adunare de bal! Voi sa fiu vesel... Nu vezi cum sangele mi-a umplut fata mea palida c-o bolnava rosata, cum imi negreste vederea, incat imi pareti niste umbre sure zugravite pe un perete negru...
Demonul ridica varga... peretii se dadura-ntr-o parte si deodata din toate laturile se vazura sale cu peretii imbracati in atlas alb ca omatul, cusut cu frunze verzi intunecate si cu flori visinii si stralucitoare. in candelabre mari ard lumanari de-o ceara ca zaharul, cu flacari diamantine. Aerul salii e argintit, cald de miroase, stralucit de oglinzi cu privazuri de marmura neagra... Cu parul desfacut poetic, pale trec copile prin ninsoarea aerului si de razele albe, de dulceata cantarii nevazute, de aprinderea dantului e plina lumea salii... Cate gratii tainuite, bratele lor albe si goale, hainele lungi, cununile de roze in parul lor... si numai muzica anima placerile cu sunetele ei sfinte, le misca cu suflarea ei...
Pintre ele, tineri in haine negre, cu veste in floarea crinului, cu manuse ca margaritarul, cu botine radioase si bumbi de diamant la manesca. Prin boltile ce reprezentau locul ferestrelor lipsinde erau trepte cu oale de flori proaspete si impupite care umpleau c-o dulce racoreala sala, intr-un loc era un joc de ape care sticleau ca aargintuli izbucnind in sus si recazand in bazinul lor de marmura alba in snopuri inalte de fire de diamant...
Angelo sedea in jiltul lui si se uita cu mirare la aceasta zi de primavara ingropata-n noaptea pamantului. Toti amicii intunericului purtau cate o mica jumatate de masca de catifea care le acoperea fruntea si nasul, numai unele din fetele tinere erau fara masca... O trista blandete era pe fata lor...
- Ce frumoase sunt fetitele acelea, zise... in acest aer stralucit ele imi par umbre de zapada aruncate-ntr-un aer de diamant...
- Ah! sunt demonii cei mai periculosi... par ca sunt flori de inocenta si bunatate... Teme-te de ele... in genere am inceput a ma teme de soarta ta, Angelo... demonul se-ntrece-n asta-sara pe el insusi... Vezi-l cum trece palid, frumos, adancit prin grupele de barbati si femei... pentru nimeni nu are un suras, pentru nimeni o vorba... pareca abia ar fi cazut din cer si ca desperarea eterna n-ar fi atins inca cereasca sa frumusete...
- stiu... nu ma atinge...
- Dar chiar de te-ar atinge... Ea se joaca numai cu inimile omenesti... Vai de tine de i-ar veni in minte sa se joace si cu a ta...
- Dar mi se uraste, de Lys. Toat-aceasta feerie, clipind ca un moment pe dinaintea ochilor, ca o viziune scurta, te-mbata... dar prelungita devine monotona ca un balet incremenit sau o poveste adormita pe loc...
- Cheama pe demon...
- Cezara! striga Angelo tare. Cezara tresari ca lovita de un sunet ascutit de clopot... Ea s-apropie cu fruntea sinistra de Angelo.
- De ce Cezara si nu Cezar? intreba ea c-un gratios zambet.
- Ce ceri socoteala pentr-un "a" mai mult, frumosul meu sclav. Nu poti aranja un concerta?...
- O, da... Vrei sa cant eu?
- Da, da!
- Vrei sa jucam s-o drama? iti dau un rol in ea...
- Primesc. Un perete din fund isi ridica zapada sa inflorita cu roze de jaratic si se vazu o scena a carei culise reprezentau arbori si tufise de-o tanara si mustoasa verdeata, iar fondalul reprezenta un deal imbracat in padure de mesteacan, un rau curgea alene prin salcii plangatoare si in varful dealului se-nalta un castel vechi acoperit cu*** fier a carui muri colturosi erau inseninati de luna... Pe scena ce reprezenta gradina acelui castel, cu straturi nalte de flori, cu boschete tainice si cu siruri de trandafiri, iesi Cezara intr-un domino negru a carui gluga era lasata pe spate... Era frumoasa astfel... fata ei de marmura contrasta cu dominoul de matase neagra si parul ei propriu care cadea in suvite lungi, stralucite, negre pe umerii ei... din maneci se iveau mainutele ei de regina cu degetelele lungi. De sub poalele dominoului se iveau picioarele mici in botinele lor lustruite...
Avatarii faraonului Tla - Partea 01
Avatarii faraonului Tla - Partea 02
Aceasta pagina a fost accesata de 8537 ori.
