Ea era alba ca zaharul

Ea era alba ca zaharul

de Mihai Eminescu


Ea era alba ca zaharul, atat corpul deasupra soldurilor, acea bogatie de frumusete stralucita si rotunda la umeri, cu globurile de zapada a sanilor, patate in varf cu doua alunele dogorite, cat si mai in jos unde pantecele se aduna ca sculptat intr-un nod concrescut. Mai devale de aceasta innodare a organismului inferior se-ncepea parul luciu-negru si abia-ncretit, care-i dumbrava centrului, ce constituie izvorul regenerarii omenirii, apoi urmau trunchii rotunzi aaii picioarelor, tari si copti numai buni de a sugruma selele unui amant intre ele, apoi genunchii, ce faceau gropite, cand ea stetea, apoi fluierele cu pulpe taiete in lapte, pana la gleznutele si piciorusele de argint... Ea suradea... buzele jimbate de acest suras sexual si voluptos lasau sa se vada dentura intredeschisa, ca la o leoaica insetata, obrajii suflati abia cu ruman faceau gropite abia desemnate, disparande de langoare, ochii sticleau, sub genele pe jumatate lasate si tremurande, fruntea neteda salbatacita sub parul in dezordine, care cadea in lungi valuri stralucite ca lemnul de nuc pe umeri si parte pe sanii, care-i oprea si-i infoia in caderea lor.





Ea era alba ca zaharul


Aceasta pagina a fost accesata de 1028 ori.
{literal} {/literal}