La curtea cuconului Vasile Creanga

La curtea cuconului Vasile Creanga

de Mihai Eminescu


Pe cand tara de jos a Moldovei e semanata numai de coline care, arate primavara, par, cu brazdele lor rasturnate in soare, niste musunoaie mari si negre, in tara de sus colinele devin dealuri si vaile - rape. Cei dintai inalta coaste albe si neroditoare de lut, pin rapile adanci cresc ierburi mari si nepascute, pietre grunturoase dar fara consistenta se vad cladite ca pereti in huma cenusie si umeda si prin adancituri de balti si paraie lenese se aseaza pe grunzurii pamantului o salitra alba si stralucitoare ca bruma. Spata dealurilor e adesea intinsa, seasa ca palma si de o productivitate mare si regulata, de aceea adevaratul granar al Moldovei ramane tara de sus. in vai si deasupra rapilor neroditoare stau risipite satele, pe planul dealurilor, aratura. O deosebire de la aceasta regula face insa valea Siretului si a Sucevei care, prin perspectiva sa frumoasa, prin mandra departare a dumbravilor sale si prin acea intinsoare molateca si stralucita sub o bolta ce pare menita a fi etern albastra, pare un rai pamantesc.
Pe valea Siretului, intinsa sub arcurile de safir ale cerului, ale caror fluvii de aer tremurau de caldura soarelui de vara, stau risipite, cu intunecata lor umbra, paduri si dumbravi, dosind pintre ele sate intinse, incunjurate cu sant, a caror casute mici si acoperite cu paie si stuf dogorit par ca niste stupi scunzi, si din fumul ce le umple atmosfera biserica-si ridica turnul ei boltit si rotund, acoperit cu tinichea alba care straluceste frumos in soare, ca o argintoasa gandire, din mijlocul satelor cufundate in tacere si a verzii si-ntunecatei lumi a padurilor.
Siretul, in varatica sa lene, e oprit adesea in drumul sau de iazuri mari, incunjurate cu papura ce-si inalta ciucalaii copti in soare, cu stuf, cu maturile mohorate ca blana de urs si ragoz verde. Pe malurile iazurilor jur imprejur matreata de un verde tanar straluceste ca matasa, iar in mijloc ochiul verde cel clar al apei pare negru, reflectand in el umbra lumii ce-l inconjura.
Pe cate-un plan mai ridicat se vad curti varuite cu ingrijire, cu aratarea placuta si linistita. Ferestile dreptunghe stralucesc in soare, in cerdacul nalt duc scari curate, in fata curtii se-ntinde o ograda mare in semicerc, incunjurata cu zaplaz sindilit, umbrit de plopi, salcami sau nuci. in dreapta curtii, care se numeste "sus", sunt in genere grajduri si hambare, in stanga - acarete pentru bucatarie si servitori, numita "jos", iar din dosul curtii se intinde-n patrat, cu sant, pomatul, florariile, via si prisaca.
Aceasta este aratarea stereotipa a satelor si curtilor, fara privire la modificatiunile intamplatoare care individualizeaza pe fiecare din ele.
Caracterul vietii de sat este linistea si tacerea. Ziua, oamenii fiind la lucru, numai copiii se joaca cu coltul drumului, babele detot batrane sed torcand la umbra pe prispa si mosnegii adunati la crasma isi petrec restul vietii lor band si povestind. Abia sara, cand satul devine centrul vietii pamantului ce-l inconjura, se incepe acea duioasa armonie campeneasca, idilica si impaciuitoare. Stelele izvorasc umede si aurite pe jumaltul cel adanc si albastru al cerului, buciumul s-aude pe dealuri, un fum de un miros adormitor umple satul, carele vin cu boii osteniti, scartaind, din lanuri, oamenii vin cu coasele de-a umar, vorbind tare in tacerea serii, talangele turmelor, apa fantanilor, cumpenele suna, scranciobul scartaie-n vant, cainii incep a latra si prin armonia amestecata s-aude plin si languros sunetul clopotului, care umple inima cu pace.
Intr-un asemenea sat statea pe deal curtea batranului Oleanu. Ea avea forma descrisa mai sus. infundata in cercul curtii, incunjurata de pomat, alba si invitatoare, ea avea un cerdac incapator, in care sta batranul sara, cu ciubucul in gura si cu fesul pe ceafa, uitandu-se melancolic la privelistea ce se intindea sub ochii lui. in aceasta curte se nascuse Iorgu.
Sa ne familiarizam cu casa intreaga in simpla ei frumusete si cu copilaria eroului nostru.
Cuconul Vasile Creanga era bogat si om bun de suflet. Oamenii din satul lui si din cele-nvecinate povesteau ca el are-n pivnita poloboace de irmilici si dimerlii de galbeni, dar - lucru ce se-ntampla rar - nime nu-i banuia aceasta. Se-ntelege ca poloboacele si dimerliile erau creatiuni ale fanteziei, insa intr-o scatulca veche de fier ce era srubuita de podelele unui ietac mic se adunase, din mosi-stramosi, fara avaritie, dar cu economie, multi ochi de vulpe si multi bani albi, incat rafturile ei n-ar fi fost pentru nimenea indiferente. Creanga era un batran bun si prietenos, vesel si glumet la petreceri, ingaduitor cu supusii lui si, unde trebuia, isi punea si el mana ca sa mai usureze greul. El nu-nvatase multe-n viata lui, pe vremea aceea nici nu se cereaau i multe, dar avea o-ntelepciune si o istetie fireasca care pretuiau mai mult decat pretentiosul semidoctism de azi.
Altfel vecinic la mosie, viata-l costa putin, desi traia ca un Voda, caci, daca cunoaste cineva mai de-aproape viata din curtile boierilor mari, acela va trebui sa conceada ca ei stiu a cristaliza imprejurul lor un fel de curte, compusa din boiernasi saracuti care, slujind, isi recastigau pe-ncetul o avere din care sa poata trai fara grija, din rude scapatate, insa pline de desertaciune, care traiau pe sama varului avut, din refugiati straini - poloni, unguri sau nemti - care, mai la velni ta, mai la gospodarie, mai in cancelaria domeniilor, formau o clasa de amploiati, din calugari, feciori de boieri, care inconjurau manastirea spre a trai bine pe mosiile si la curtile cunoscutilor lor, afara de aceea, un popor de servitori, tigani si straini, care "jos" traiau sfadindu-se si clevetindu-se la boieri unul pe altul. Capelmaistru curtii era in genere vo cioara batrana si isteata care stia cantece batranesti, doine, hore, cantece de lume, ba nici poetul nu lipsea, reprezentat adesea prin persoana vrunui scriitoras or(i) dascal de copii istet care facea acrostihuri pentru doamna si, la zile mari, fintosmosuri nimerite pentru lautar. Astfel era si aratarea curtii lui Creanga, la a carei componen ti caracteristici vom reveni mai tarziu.
Femeia cuconului Vasile era cu mult mai tanara decat el si inca destul de frumoasa. Ea era o dama nalta si foarte alba la fata, avea ochi mari si albastri, fata lungareata si plina, nasul foarte corect, iara gura ei rosa purta totdeauna acel suras voluptos si satisfacut care-l au femeile frumoase si fara de dorinte. Fruntea ei, boltita sub un par castaniu impletit cu multa maiestrie si unit dinapoia capul (ui) cu un pieptene de aur, mainile dulci si pline, cu degete lungarete, ea se primbla totdeauna gatita, cand prin gradina cand prin odai, fara a vorbi nici un cuvant. Umbla cu acea superba maiestate in salile nalte ale casei sale, ca acele regine din epopeile nordice care cu vointa lor tin marirea casei si a neamului. Ea era de o blandete rara, insa niciodata intr-atata incat sa nu ramaie mandra si niciodata atat de mandra incat in fata ei sa nu ramaie urmele unei nesterse si adanci blandete. Cand sedea nu avea tinuta plecata proprie femeilor nalte - splendidul ei bust de marmura ramanea drept si mandru - ai fi gandit ca se simte pe tron. Batranul o iubea nu pentru ca ar fi e xistat doar vo afinitate sufleteasca intre ei, din contra, ea avea un fel de spirit de o inaltime religioasa, el cugeta mireneste, ea avea mult simt pentru muzica si poezie, el le privea numai ca distractiuni de care un om nu poate scapa, in fine, peste toata viata ei era raspandit un fel de farmec poetic - el era proza, desi proza bonoma - el (o) iubea pentru ca era frumoasa, de o nobila cuviinta care-i impunea si pentru ca-i daruise un copil pe care-l iubea precum numai un om ()isi poate iubi copilul sau.
Iorgu era inca in epoca pantalonilor cu basma, un copil frumos si placut. Cu ochii albastri ai mani-sa si cu parul cel negru al tatani-sau, cu fata alba si gingasa de-ai fi taiat-o c-un fir de par si curios ca un motan, el isi crease multe placeri domestice, care altfel nu suparau pe nimenea. Dusmania lui cu gansacii si cu gastele cu pui, amicia intima cu soltuz, cainele de la stana, pe care umbla si calare, puii de gasca mici pe care-i inchidea in cusca ca sa vada de-or canta cum canarii, in fine stima ce-o avea pentru mos Miron prisacarul, care-i spunea povesti si-l tinea pe genunchi, sunt amanuntimi neinteresante.
Adesea s-ascundea in cate-un saltar de scrin, ca sa nu stie nimeni unde -i, or(i) in vo lada veche cu lumanari de sau, din care iesea uns ca dracul. El observase ca nu pe el, ci pe dadaca o batjocuresc totdeauna, ci de aceea nu trecea zi fara comedii. Dadaca lui era roaba Maria-tiganca, dar era clar cum ca ea nu putea fi fiica tatane-sau. Ea era de-un boi mijlociu, dar parea nalta in trup pentru ca era subtire. Cu par negru si totdeauna pieptanat cu ingrijire si acoperit c-un bariz verde, ochii ei mari si sprancenati aveau o nespusa dulceata. Buzele mici si subtirele se-ncreteau de un fel de mandrie, rochia de lana verde cu pieptii stransi ii da un fel de mladioasa gratie, pestelca era alba ca omatul, iara manecele totdeauna suflecate tradau niste brate de alabastru. Pe piept cadeau siruri de hurmuz sur ca margaritarul. Astfel umbla.
Bietul Porfire Rufa afirma adevarul. Este caracteristic pentru gineri ca mai toti samana cu ai regelui Lear. si Dumnezeu il stie ca el nu era omul care sa ceara lucruri mari de la gineri-sau. Un loc la masa si unul la soba si acel cuviincios respect. El isi ridicase fesul asudat de pe fruntea asudata si neteda pe care erau urcate de dinapoia capului vite de par alb ca argintul, si-si scoase din sanii* anteriului basmaua mare, neagra cu flori verzi, si tabachera (de) tinichea zugravita c-o turcoaica cu ciubucu-n gura.
- S-apoi am mai auzit ca nu mai traiesti sub un acoperemant cu dansii.
- Nu, zise Rufa, luand din chiseaua cu dulceti pe care-(o) adusese pe o tabla frumoasa Maria, stii casa cea veche din vie, vere, unde in urma nu mai sedea nimenea decat prisacarul si vierul, acolo m-am mutat si eu. Rele zile am mai ajuns, ca nu-si cinstesc nici copiii parintii...
- Rele - rele.
- Apoi, Mario, sa traiesti, fata mea, s-apoi, zi tot frumoasa ramai de cand te stiu, pui de pasere ce esti, se-ndrepta Rufa catre tiganca, vine vara, vine iarna, vine primavara s-apoi iar vara, si Maria tot aceea - ian* spune-mi tu, prin ce farmece ramai tot asa cum ai fost cu douazeci de ani? Iaca, eu is mosneag acum...
- D-apoi ca nici nu-s asa mare de ani cum socoti, zise Maria razand, s-apoi nici n-ai de ce te mira atata, boierule, eu is inteleapta, adaogi cu cochetarie.
Cum tinea tablaua intinsa, se vedeau gropitele cele mai tinere in coatele mainilor.
- s-apoi ia zi-mi, cam ce vant te aduce pe la mine, Porfirie. Ma bucura ca nu-s cel din urma pe la care te abati, zise Vasile privind c-un fel de compatimire la aratarea saraca a bietului var.
Anteriul era cam ros la piept, ca (la) un cobzar, si nici coatele nu erau tocmai trainice.
- Oi incarca... ce mi-i da, raspunse acesta umil si cam cu rusine, pan' l-atata am ajuns, vere.
- Nu asa, nu asa, vere, ci-i lua tu ce-i vrea si ce ti-o trebui. Dar ramai vo cateva zile la mine ca musafir. s-asa, cam tot singur la tara, mi se si mai uraste, om vorbi de cele trecute, de pe cand eram holtei, de pe cand umblam sa stricam casele oamenilor, adaose el razand, si uita si tu ce-i pe capu tau... stii, vorba ceea... capu' sa traiasca, belele curg.
- Drept ai... bine zici, zise Rufa stergandu-si cu varful manecii o lacrima involuntara... capu' sa traiasca, ca belele curg din mila Domnului... De la D -zeu vin toate, si bune si rele, sa le primim asa cum vin daca nu le putem schimba.
Frumoasa dama de casa se ivi si Porfirie-i saruta mana. Statura de vorba pana la pranz, cand Maria-i chema in sufragerie. Sufrageria era plina de persoane care asteptau sa se aseze dupa boieri. in frunte Vasile-i meni* locul lui Rufa si, pe rand, sezura toti, incat nu ramasese loc pentru copii. Ei au fost avizati a sedea la o masuta scunda langa soba adica Iorgu, Maria si Ion al Mariei, care era privit ca copil de casa.
- A trebuit sa mai vie si Rufa, sopti Ioan incretindu-si sprancenele, ca sa n-avem (loc), sa sedem la masa matelor.
- Esti nesuferit, Ioane, zise Anica, acusi te spun mamei. - Spune, se rasti el.
- Taci, zise Iorgu, atintind ochii lui albastri cu fermitate asupra copilului pretentios.
El crasni din dinti. Boierul de casa obicinuia se vede a sedea cu toate rudele si cu toti servii de-o ordine superioara la una s-aceeasi masa. E drept ca cei mai multi din acestia erau de neam, desi saraciti, si s-ar fi simtit atinsi daca lucrurile mergeau altfel.
Aproape de Rufa, in dreapta si-n stanga lui, sedea Vasile cu frumoasa sa nevasta, iara de amandoua laturile mesei cei lungi sedeau deosebiti oameni, fiecare caracteristic in felul sau. Vechilul mosiilor, un om cu fata aramie si cu barba castanie, isi atintea cu lacomie ochii verzi la felurile de bucate ce le aducea sufragiul si-si stergea degetele de surtuc or(i) de vesta, nicicand de servetul curat ce sta-naintea lui. Un var al boierului, cu parul rosu amestecat cu vite albe, cu fruntea mica si cu ochii ca zarul, isi rasucea mustetile de praporcic rusesc sub nasul lui rosu si privea cu placere la garafele de vin de dinainte-i. Stalmaistru vorbea cu sine insusi, ungureste se-ntelege, iar doctorul de casa, un neamt cu fata rasa si plina de creti, cu o plasca mare si ochelari verzi, tusea din cand in cand netezindu-si barba pe care n-o avea. Farfuriile sunau schimbandu-se, vinul rosu si alb sclipea turnat ()ni pahare si incet, incet se stabili acea veselie fireasca care insoteste orice pranz imbelsugat. La coada mesei sedea bietul scriitoras. Surtucul lui cel negru (el umbla imbracat nemteste) era periat cu multa ingrijire, parul de pe tample era pieptanat c-un fel de cochetarie peste urechile cam lungi, mainile lui mici si slabe atingeau c-un fel de frica mancarea si farfuriile, si vinul il sugea cu varful buzelor, ca femeile. Fata lui era palida ca o masca de ceara alba. Ochii negri si desigur slabi aveau o dulceata potolita, ti s-ar (fi) parut ca are panza neagra peste lumina lor. Langa el sedea un frate a stapane-sau, cel mai mare. Fruntea lui era nalta si boltita cu maiestrie si pletele galbene de albe incadrau o fata blanda, rasa cu ingrijire. El isi rasucea din cand in cand mustetile si nu vorbea mai nimica, desi stia atat de multe. Acest om avea o istorie ciudata. Cu o adanca plecare religioasa, el se hotarase a merge-n manastire, dar in urma si-a schimbat planul. El a vandut partea lui de mosii fratilor sai, cu bani (i) scosi a inzestrat fete sarace si-n urma a apucat-o pe jos catre santul mormant si catre Muntele Atos. Vazuse multa lume, auzise multe, era foarte citit, desi, se-ntelege, in materie bisericeasca. Nu era sfant a carui biografie sa n-o stie. Simpatiza mult cu rusii, si avea si un manuscript scris de dansul insusi, legat in piele, asupra lui Petru cel Mare. La masa el pretindea totdeauna locul cel din urma, manca numai de post si bea numai apa. sedea intr-o camara fara incuietoare si toate mobilele lui erau lucrate din topor de mana lui proprie. Cateva scanduri pe doua scauiese erau patul lui, acoperit c-un mindir de paie, o masa plina cu carti bisericesti si mirene de pe vremea lui, un scaun de lemn fara spate, niste icoane vechi lucrate de maini calugaresti pe peretii albi ca omatul - atata era totul. Fereasta lui era-n soare, ceea ce da intregului simplu o aratare placuta. El nu se supara de nimic in lume, nimeni n-auzise vorba slaba din gura lui. Altfel toata ziua-si facea de lucru. Lega carti, lucra roti foarte solide, zugravea icoane pe scanduri mici geluite, pe care le daruia oamenilor din sat. Tot ce-i trebuia lui insusi isi facea singur. El era cusatoreasa, spalatoreasa, croitorul si ciubotarul sau propriu. Nu mai pomenim cum ca era si bucatarul sau propriu, caci manca foarte rar la masa fratani-sau. Darul ce-l bucura mai mult in lume si care-l primea de la oricine cu placere si recuno stinta erau oalele noua nesmaltuite. Cum capata (una) noua, spargea pe celelalte, chiar de ar fi fiert numai o data in ele. Toate apucaturile lui erau de pustnic, si daca nu pu (s)tnicea era pentru ca-i erau intr-adevar dragi oamenii; el n-ar fi putut trai departe de ei, desi nu-mpartasea asa-numitele placeri si trebuinte ale lor.
Sigur era cum ca acest om era pe deplin fericit. Cine-l vedea mancand adesea numai azima alba, coapta pe vatra sobei lui, si band apa curata de izvor, putand dispune de atatea si nedispunand de nimic, poate ca se mira, dar nimarui nu i-ar fi trecut pin minte ca acest om ar putea fi nefericit. Atat de firesc era traiul lui, cu toata originalitatea. Cand vorbea, gura lui era aceea a intelepciunii. Pildele lui biblice si dulceata limbii sale erau o mangaiere pentru orsicine, si inca cu atat mai mare daca cineva-l cunostea. Cine se mai putea indoi asupra pretului adevarat a(l) lucrurilor lumesti dorite sau pierdute cand vedea cum un om intr-adevar intelept se lepadase atat de usor de ele si ca prin aceasta lepadare el castigase ceea ce ei cautau prin ele: fericirea. Mai clar or(i) mai neclar fiecare o simtea aceasta venind in contact cu el. Poate ca bietul Rufa, oricat de bland era din firea lui, ar fi-nceput judecata cu ginere-sau daca nu-l sfatuia Iosif la contrar. El ii dovedi clar ca lumina zilei ca printr-un proces si-ar am(r) si mai mult putinele zile care le mai avea de trait.
- Vei muri cu sufletu-ntunecat de amaraciune si dusman sangelui tau propriu, zise el bland, si Rufa n-a mai gandit la judecata.
El era Solomon al curtii fratani-sau. De s-ar fi nascut in saracie, oamenii l-ar fi numit nemernic s-ar fi intrebuintat fata cu el povestea cu vulpea si strugurii - dispretuieste averea pentru ca n-o poate castiga - dar astfel starea lui era reflectarea vie a tot ce se putea sopti toti stiau ca un loc la divan chiar i-ar fi oricand deschis, cu cunoasterea pravilelor mirene si bisericesti care o avea si dupa istetia sa fireasca.
Ca om de pe atuncea, el talcuia si vise, se-ntelege. Dar metoda sa era precalculata si de aceea noua. Talcuind oamenilor in varsta, spusele lui se compuneau totdeauna din doi daca, unul afirma dorinta, altul o nega, inainte de a talcui insa el se informa asupra dorintelor celor neimplinite a(le) persoanei. Astfel talcurile lui, se-ntelege de sine, erau intotdeauna adevarate - nu trebuie sa uitam un moment ca avea o privire clara, cu care precalcula usor mersul lucrurilor lumesti. in fond, el nu da nimic pe visuri, si talcurile le-ntrebuinta numai ca un mijloc - ademenitor pentru ca supranatural - pentru mangaierea si linistea sufletelor omenesti. si totusi erau vise in care el credea cu evlavie - visele copiilor. in naiva sa religiozitate el credea ca, pe cand visele oamenilor varstnici erau nascute din dorintele lor egoistice, visele copiilor care nu cunosc asemenea dorinte, nu puteau fi decat insuflarea ingerului pazitor. in aceste el incifra un fel de intelepciune care in fapta nu era in ele si care era adaosul mintii lui. De aceea ades tinea pe Anica pe genunchii lui - el o numea "frumusetea neamului meu" - si o ruga sa-i spuie ce a visat. Visele Anei erau insa intr-adev ar atat de frumoase, ca niste povesti, si era usor de a pune in ele un inteles mai adanc. Visele acestei copile erau firesti in frumuset ea lor. Mama-sa murise putin dupa nastere-i, si tata-sau, un om tacut si melancolic, care sedea toata ziua inchis in casa, nu-i da ocaziune de veselie or (i) distractiune. Ea deveni meditativa, si un copil nu cugeta, ci viseaz a. Somnul ei nu era decat o continuare a cugetarilor de peste zi. in urma ii muri si tata-sau, si ea nu planse dupa el. Ei ii parea firesc cum ca moartea pentr-un om atat de trist si singur ca el trebuia sa fie o fericire - si ea ghicise adevarul.
- Lui i-i mult mai bine decat mie, el acolo va gasi pe mama, va avea cu cine vorbi - numai eu n-am pe nimene-n lume.
In fata lui sedea cuconul Dragan Ciufa, antiteza intrupata a inteleptului Iosif. C -o mosioara mica pana la disparitiune si c-o inchipuire de sine s-o desertaciune pana la disperatiune de mare. Capul lui era un calup chelbos, nasul mare, fata slutita de varsat si niste musteti zborsite, groase si rosii completau aratarea acestui om uracios. Afara de-acestea, omul acesta mai era si nebun. Pustia stie cine-i pusese -n cap cum ca va deveni nu voda, ci-mparat - si adica imparatul lumii, pe cand nu va fi decat o turma s-un pastor. si el nu glumea defel, vorbea c-un fel de convingere adesea uracioasa despre planurile lui. Oameni de acestia pe vremea aceea nu erau tocmai rari. Domnia o visa pan' si cel din urma mazil dupa caderea fanariotilor, mai ales cugetand la usurinta - se-ntelege ca anecdotica - a unei asemenea eventualitati. Umbla vorba adica cum ca turcii alesese pe Sandul Sturza - care intre cei 7 trimisi era cel mai ne'nsemnat - de domn al Moldovei numai pentru ca era om chipos si avea o barba neagra si frumoasa, fara pereche in imparatia Sultanului. Se vorbea, zic. Ciufa nu era bogat, dar de neam (numirile noastre sunt pseudonime), ceea ce era insa mai ciudat este ca boierul Ciufa credea cum ca morcovul lui cel chel era de o aratosie s-o frumusete rara. De la domnia Moldovei pan' la imparatia pamantului ce-i era unui om ca Ciufa - o jucarie, un nimic. Seriozitatea cu care-si desfasura planurile ar fi fost comica daca purtatorul ei n-ar fi fost atat de uracios. El era avar si se lauda cu darnicia lui, rau si-si marea bunatatea, crud cu supusii sai dar, ce-i drept, mandru fata cu toata lumea. O tabachera de la Moruz-voda o purta totdeauna in sanul anteriului lui celui lung s-o arata la toata lumea, laudandu-se cum Maria-sa Moruz-voda ar fi fost imprietenit cu toti ai lui. El uita si poate nici stia in ce ocaziune venise tabachera in proprietatea (lui), de aceea pomenea zece ocaziuni. in aceeasi vorbire spunea o data ca-i era trimisa prin Voda de catra imparatul rusesc, alta data ca de amintirea unei primblari prin Iasi, alta data ca cu ocaziunea unei inaltari in rang. Avea o memorie slaba si era prost ca gardul. Creanga, care avea tact firesc, iubea sa-l incurce in plasmuirile lui, puindu-i cate un obstacol atat de vederat in socotelile lui incat chiar el incepea sa rada de prostiile lui.





La curtea cuconului Vasile Creanga


Aceasta pagina a fost accesata de 1050 ori.
{literal} {/literal}