Legenda calaretului
de Mihai Eminescu
De mult, de mult a fost un imparat in tara departata a Indiei si avea o fata frumoasa cum nu se mai povesteste, balaie ca o lacrima a soarelui, daca soarele a plans vodata. in nopti cu luna, cand se plimba prin intunecoasele dumbravi de laur ale castelului rasarit din radacini de stanci, ea auzea un glas frumos, parca de privighetoare, totusi era de om. O harpa , asemenea sunetului bland si regulat al valurilor marii, o acompania. Era un paria cantaret, care o iubea pe fata de-mparat. Ea-l vazu rasarind prin crengi in lumina de luna era inalt si frumos. Pletele negre se ridicau deasupra fruntii marete, ochii straluceau in boltile lor ca doua flori, parca doua picaturi de intuneric topit. Ea-l iubi, caci nici n-ar fi stiut sa faca alta, asa era de frumos.
Intr-o noapte, printre mreje de frunzis ()intunecat de oliv si laur, suspenda luna ca o pavaza de aur, el sta-ngenuncheat la picioarele ei si, (cu) capul culcat in poalele-i albe, se uita lung si-ntunecat c-o privire de profet in intunecimea cea blanda si albastra a ochilor ei mari. Cu mainile ei dulci ea-i netezea parul, cu gura-i incretita de amor ea-i saruta fruntea.
- Ce frumoasa frunte ai tu, coroana lumii s-ar mandri sa sada pe ea.
- Ai dori-o tu? zise el si ochii lui se deschideau mari, ca doi luceferi.
El se scula si o privi. Numai imparatul Saharei, leul, priveste astfel, o data in viata lui, cand iubeste. O stranse-n brate si se duse-n lume. Adio, stea - amor, tot!
Noaptea era clara, tacuta, mare. Numai valurile sfinte ale Gangelui murmurau lin ca intelepciunea vremilor. Simbol urias al timpului.
Paria se uita lung in el, si-l intelese. Auzi vorbirea santelor sale origini, intelese ce este aceea ce misca cele trecatoare ale pamantului. isi sfarma arfa de o stanca si se duse-n sus. Rascoli popoare contra regilor si legilor lor, rasturna regii si marii pamantului si in fruntea acelor popoare, unele de origini sante, altele de origini obscure, el curgea de-a lungul raurilor mari si rasturna imperii si le supunea sie.
Popoarele-l iubeau ca era drept si bun, regii se temeau de el. Era imparatul lumii si Domnul tuturor celor trecatoare.
Atunci se duse la castelul rasarit din radacini de munti. Intra in inaltele turle * ca sa puie coroana lumii pe fruntea miresei lui - dar intinsa, alba ca o ceara marmurita, moarta era iubita lui. El nu auzi nimic, nimic -numai valurile sante ale Gangelui vuiau cu un rasunet departat si ironic in urechile lui - isi pleca fruntea si zise: "La ce? La ce?"- apoi o apuca-nspre pustii si nimenea n-a mai auzit de el.
Legenda calaretului
Aceasta pagina a fost accesata de 4154 ori.
