Parintele Ermolachie Chisalita

Parintele Ermolachie Chisalita

de Mihai Eminescu


Parintele era cam nalt de boiul (lui), nu-i vorba, dar i se sedea, ca popa vezi Doamne. Trecea stanjenul si mai bine, umbla tapan, din care cauza reaua omenire ii pusese numele: popa Melesteu. Avea parul si barba rosie si arata mai mult a talhar decat a popa, dar ce are a face? Cele mai amari i merite ale parintelui erau ca se deprinsese a fi prost si betiv. Tata-sau fusese porcar la sat si, fiindca baietul lui era lenes, rau si tarziu la minte, a gasit ca-i bun de popa. Apoi pe langa toate astea il mai chema si Ermolachie Chisalita. Evangheliile le stia pe de rost, unde nu stia ce sa zica, zicea Doamne miluieste! or(i) punea pe palamar sa zic-un Tatal nostru, iar el il secunda cu gagagaga! Cand popa se-ncurca rau si oamenii se-ntreba(u): "Ci Doamne! oare ce-i fi zicand", palamarul raspundea categoric: "Taceti, ma, nu vedeti ca parintele canta greceste?". Asta impunea. - Foarte frumos ii sedea potcapul parintelui Ermolachie, cam pe ceafa, pentru ca era larg, da-i sedea, nu gluma. Gandeai ca-i un rus cu coada. Cand c itea, potcapu-i cadea peste ochi si popa suduia urat. in biserica, ne-n biserica, putin ii pasa... "Daa! nu cadea!... potcapul dracului!".
Cu totului deosebit in felul sau, om cu duh si cu multa cunostinta de ale lumii, era dascalul Pintilie Buchilat. El era foarte moqué p(e) popa pentru ca-l suduia-n biserica asa cum nu se cuvine nici in crasma, afara de aceea el zicea ca popa nu stie carte. si popa, aceeasi vorba despre el - si amandoi aveau drept. E drept ca, pe langa parintele, ce s-atinge de-ale trupului dascalul nu era nimica. Pune-ti pe genunchi o palarie si vezi pe dascalul aievea. Dar de-nvatat, apoi sa te pazeasca Dumnezeu. Pan-a nu sloveni vorba n-o citea, macar sa-l tai. Unde nu putea des (c)urca, apoi incurca de-i mergeau petecele. Cateodata Buchilat gresea la glasuri.
- Buchilat! striga popa din altar.
- Aud, parinte.
- Prochimen glas al saptelea, futu-ti curu ma-tii!
- Eei! parinte! Apoi bine, se cade sa mi te spurci in obrazul meu! Apoi zau nu se cade!
- Taci, ca te rup, zicea parintele cu o apostoliceasca liniste.


Iara postul onorific de palamar il ocupa onorabilul domn Nicodim Parpalac. Baiet cu multa ambitie, fecior de popa, cam prostut, nu-i vorba, da-ti stia Crezul pe de rost de, de, de... nu altceva. Altfel tragea clopotele tot intr-o dunga, de gandeai ca arde satu, or(i) ca s-o aprins padurea, si capatase si bataie de la oameni pentru scandalul ce-l facea... s-ar fi si lasat bucuros de palamarie, da de colaci nu. in taina o putem comunica ca-i placea si coliva; sa-l fi vazut pe mandrul Nicodim umbland pe la prohoade si pe la pomene cu Basaltirea or(i) cu Vanghelia (asa-i zicea el) dupa parinte si luand acel aer de seriozitate si mandrie care-i sedea atat de bine, mai ales cand era cu ciubote lungi. Era un spectacol de invidiat.
Dar ceea ce facea ca parintele sa fie idolul padurarului, mos Iftimie Fedeles, era glasul sau, ca si care nu se mai pomeneste - de fereasca Dumnezeu. Asta era si ideea vacarului din sat si acesti doi oameni gasise intr-adevar un punct in care cugetarile (lor), de altmintrelea eterogene, sa fie aceleasi.
- Hiu, ma, da groaznic mai urla popa nostru, il aud tocma-n padure.
- Ie, raspundea cu sange rece vacarul. La o utrenie i s-a si-ntamplat popii o sotie cu glasul lui cel groaznic, ca si care nu i s-a mai intamplat altui popa pe lume. El era-n altar. Lumanari subtiri si incovrigate de ceara galbena ardeau cu mucuri mari langa icoane si ceara curgea topita pe podele. Buchilat, fornait, incurca-ntr-o carte, (cu) ochelari pe nas, nebagand de sama ca i s-aprinsese o maneca de la anteriu. Putea a ars, dar el gandea ca miroase a tamaie. Nicodim, cu lacata de la biserica-n mana, adormise intr-o strana si canta prin somn Doamne miluieste! Cand tresarea pe trezite, incepea mai tare, cand adormea zicea tot mai incet. in fund, langa pridvor, erau mai multi oameni din curtea boiereasca care vorbeau incet intre ei mai una, mai alta.
Popa mormaia incet in altar fara sa se uite macar pe carte. Cine avea sa priceapaa?i. Deodata-ncepu mai tare:
- Gaga gagaga?
- Beh! s-auzi pe fereasta bisericii.
- Iaca dracul, ma! zic oamenii-n fundul bisericei s-o tulesc la fuga. Nicodim, cum deschide ochii, miroase putoarea din anteriul lui Buchilat, gandeste ca s-a aprins biserica, urla groaznic si fuge.
Buchilat da peste sfesnic, il rastoarna... intuneric.
- Bah! pe fereasta, Nicodim urla, Buchilat simte cum il frige cineva de mana s-o rupe de fuga.
Popa-i ia prin intuneric cojo(c)ul si-l incalta de spaima. N-are vreme sa bage de sama, ia poalele cojocului in cap si navalesc spre usa.
- in fereasta: Bah! Cand da sa iasa pe usa, Nicodim zice:
- Uite-l ma, uite-l, repede usa-napoi s-o inchide cu lacata.
- in fereasta: Beh! Popa scutura de usa, oamenii tineau vartos, ca sa nu lese pe dracul sa fuga...
- Vezi, ma! Trasni-l-ar crucea lui Dumnezeu, Necurat, cum mi-o fript maneca, zice cu spaima Buchilat.
- D-apoi cum putea in biserica, zice Nicodim, gandeai c-o dat cineva foc (la) biserica.
- Necuratul! Putoarea iadului!
- Chiu! popa-n biserica.
- tineti, ma, nu lasati usa. in fereasta bisericii: Beh!
- Pintilie! mergi de trage clopotul, eu alerg la crasma sa chem oameni!
- Aduceti pacura, ma, sa dam foc bisericii.
- Chiu! popa-n biserica. O, muza! invata-ma sa cant tragicul acestei scene, vedeti-l pe micul Buchilat sarind sa ajunga funia de la clopot si tragandu-l tot in sarituri, vedeti pe boarul alarmand satul si trezindu-l cu toaca, ca la manastire. Popa urla in biserica de cadea tencuiala de pe pereti.
Si cine, o, muza, numeste numele acele ilustre a acelora care, pentru ca sa deie foc bisericii, se adunase in tintirima?i inainte merge cu o prajina lunga viteazul Mitruta Buruiana. Lui ii urmeaza, cu parii, strasnicii si inteleptii Ftoma lui Culbeci si marinimosul Toader Zurgal au. si pe cine mai zareste ochiul meu in stralucitele siruri? Oare nu-i acela teribilul Damian Cusmalunga? si oare cine te intrece in fapte stralucite pre tine, de berbeci adunatorule Curca? si v-am vazut si pe voi pe calea maririi, pre tine, intre toti istetii mai cu cap Vasalie Cotcodac, si pe tine, Neagule a lui solomon.
Iara asemenea unui chip nepieritor prin chipuri omenesti si trecatoare, asemenea unui carnatiu facut cu gingasie intre cartabosii cei mari, straluceste un tanar viteaz in intunecata multime. Tanar plin de speranta, el saluta cu entuziasm pericolul si fericita victorie. El a numarat abia douasprezece roze si in conformitate neglijeul sau ii sta foarte frumos. Ciubotele lungi si largi ale tatane-sau ii dadeau un aspect eroic si plin de demnitate, cojocul spanzura pana-n pamant si caciula semana c-un stog de fan pe un cap de curcan. Dar oare la ce sa tradam dulcele sau nume? Cine nu-l ghiceste - oare istoria nu-l va insemna pe paginile sale, daca n-a avea alta treaba de facut?... Asadar pourquoi?
- A! Zi! tu, zavistnicule, ai tras clopotul ca sa vie oamenii sa ma bata! Ei, stai, mari, las' ca ti-oi da eu. Poc! si zi, eu is dracu, ai?!... Da-i!... Ei las' ca ti-oi da eu tie pe dracu. Poc!
Bietul Buchilat intepeneste sub loviturile popii, s-ar fi facut covrig, da n-avea de unde, prea era scurt, numa' scadea ca un dop de pluta. Popa l-ar fi rupt bucati dac-ar fi avut ce rupe, dar asa... unde lovea i se parea ca nu da-n nimica, asa de ne'nsemnat era sarmanul dascal.
Am mai putea scrie un capitol (cu) subtitlul: Cum parintele Ermolachie a crezut a face indestul onorii , spre a releva fel si forma in care acest venerabil om a-ncercat a bate tot satul pentru necinstea facuta, fara ca satul s-o simta. Mai intai gandea sa citeasca molitve si sa cheme urgia dumnezeiasca asupra satului. Dar i-a venit in minte de devreme ca Domnul ar prefera sa-si caute de treaba decat sa-l asculte pe parintele. Despre neeficacitatea duiosiilor sale religioase era convins. Apoi chiar sa se fi pus parintele Ermolachie pe aceea ca sa citeasca blestemele sf. Vasile, oare-ar fi pututa?i. El nu stia s-o citeasca.

Versurile parintelui Ermolachie:

LA UN PARPAGAI

Pasare cu mandre glasuri
Nu esti tu de-a noastre nasuri.
Ci de nasuri boieresti,
Parpagai, te potrivesti.
Caci la preoteasca casa
Nici tu popa, nici tu masa,
S-apoi eu nu-mi dau malaiul
Sa-l manance parpagaiul.

Dedesupt, drept notita:

Aceste stihuri, dupa cum le-am
izvodit eu, Ermolapie Pisalita,
ierei, se canta pe glas vosmai.





Parintele Ermolachie Chisalita


Aceasta pagina a fost accesata de 991 ori.
{literal} {/literal}