Umbra mea

Umbra mea

de Mihai Eminescu


Adeseori cand stau inaintea fumegatoarei lumini galbene a lampei mele, cand ma uit in ochiul ei cel ros, cand deschid cate-o carte batrana plina de nerozii batrane, de credintele unei lumi cu capete indealtfel ca si a noastre (lucru ce arata relativitatea adevarului), adeseori, zic, conversez cu lampa mea verde si veche si ma uit sub cojocirocul ei, cand falfaie fantastic, ca si cand i-ar fi dor de tavan. Cand privesc vis-a-vis de mine, in peretele rau varuit, vad onorabila mea umbra, cu nasul cam lung si caciula peste ochi, si-mi fixez ochii la ea si cuget... cugetarea mea e vorba pentru ea, caci ea ma intelege si-mi raspunde tot in gandiri lungi si desirate la ceea ce-o intrebasem, fara ca sa ma multumeasca acele raspunsuri, caci nu vorbesc in gand decat eu cu mine. Eu cu mine. Ciudat! Aceasta despartire a individualitatii mele se facu izvorul unei cugetari ciudate, care ma facea sa fixez aspru si lung umbra mea, astfel incat ea, jenata de-atata cautatura, prindea incet, incet conture pe perete pana ce deveni clara ca un portret zugravit in ulei, apoi se ingrosa plastic din perete afara, astfel incat sari din cadru jos si ma saluta surazand, ridicandu-si caciula din cap.

- Sara buna, domnul meu, zisei eu, si-i intinsei mana, dar dadeam in vant, caci umbra, desi imbracata, desi frumoasa, nu era totusi alta decat umbra. ii oferii un scaun si ea sezu.

- Esti nemultumit cu lumea, zise surazand.
- Da, raspund eu asemenea surazand. Se-ntelege ca acum n-am facut decat a rasuci firul cugetarilor si a sta de vorba cu reflectul meu asupra diferitelor probleme ale omenirii.

- stii ceva, ii zic eu, te las pe pamant in locul meu, in imprejurarile mele, si eu ma duc de-aicea sa-mi petrec catava vreme in luna. Unde nu-s oameni, nu poate fi ura, si de-aceea am decis de-a-mi petrece undeva singur, fericit, fara grija, iar tu sa petreci pe pamant in locul meu, cu simpla indatorire de-a insemna in ziarul tau tot ce ti se va petrece - memorii pe care le voi citi si eu.

Lampa ardea intre el si mine, cartea sta deschisa, in care un pedant dedese curs cugetarilor sale asupra lumii, orologiul zbarnaia ragusit 12 ore, umbra mea se culca pe patul de scandura acoperit c-un paier, iar eu imi luai mantaua de-a umere, ma uitai, iesind din casa, prin borta usii la fata stapanei din casa care tocmai se dezbraca ca sa se culce si ea, apoi pe varful degetelor trecui prin bucatarie, prin tinda si, cand aiesiii afara, inchisei usa dupa mine si incepui a merge incet, incet in lumina lunii, pe stradele largi ale orasului cu ferestre si porti inchise, cu ziduri albe si galbenite de luna, cu perdelele lasate, cu cate un pazitor de noapte cu mustata-nfundata in gulerul si gluga mantalei si c-o prajina subsuori, in fine, o liniste somnoroasa, un aer cald de vara, o luna stralucita, stele de aur ce-si inchideau pleoapele spre a le deschide iar, un cer albastru si fara nori, case nalte a caror stresini de caramida se uitau in luna - iata tabloul. Fetele ce dormeau in budoarele lor profumate, mangaiate de-un roi de visuri de aur, studenti care dormeau cu capul pe carti visand ministerii, dandi visand vanari si cai, prosti nevisand nimica - ce imi pasa mie de lumea asta ce dormea, pe care o uram si o paraseam spre a nu reveni poate in ea? Pasurile mele grele pocneau in pietrele patrate ale stradelor, eu ma-anifasasem infundat in manta cu palaria peste ochi si mergeam astfel pe luminatele strade, fara ca luna sa imi faca vo umbra pe ziduri, caci pe-a mea o lasasem acasa, astfel incat eu insumi nu paream a fi decat o umbra neincaputa ce fugea pe murii caselor insirate pe rand. Cam la finea orasului era o casa galbena, cu ferestrele lucii argintate de luna, cu perdele albe. Batui incet in ea.

- Tu esti? raspunse o voce draga si molateca ca de copila.
- Eu, deschide fereastra, nu e nimeni pe strade, nu te poate vedea nimeni, s-apoi chiar de te-ar vedea...

Fereastra se deschise incet, perdeaua se dede intr-o parte si dintre cretii perdelei aparu, frumos si palid, capul blond al unui inger. Luna ardea drept in fata, astfel incat ochii ei albastri straluceau mai tare si clipeau ca si loviti de razele soarelui. Sub alba haina de noapte, de la gat in jos, se tradau boureii sanilor, iar manutele si bratele ei albe si goale pana in umeri mi se intinsera si eu le inundai cu sarutari.

Un moment si eu sarisem in fereastra si-i cuprinsesem cu mainile gatul ei gol, apoi ii luai fata in maini s-o sarutam cu-atata ardoare, o strangeam cu-atata foc, incat imi parea c-o sa-i beau viata toata din gura ei.

- Onde! zisei eu incet, netezindu-i parul ei de aur. Onde, stii tu ceva, vino cu mine in luna, vom trai asa de fericiti acolo, neconturbati de nimeni, tu pentru mine, eu pentru tine, din visurile noastre vom face castele, din cugetarile noastre - mari cu miliarde de unde, din zilele noastre - veacuri de fericire si de amor. Hai in luna! Lasa-ti umbra ta acasa, culc-o in pat, iar tu vino cu mine prin ninsori de stele si prin ploi de raze, pana ce, departe de acest pamant nenorocit si negru, il vom uita, pentru ca sa nu ne avem in minte decat pe noi.

- Haide dar, zise ea incunjurand gatul meu cu bratele ei albe si punandu-si gura pe gura mea.

Sarutarea ma umpluse de geniu si de putere creatoare. Astfel imbratisati, aruncai neagra si stralucita mea manta peste umerii ei albi, i-nconjurai talia c-un brat, strangand-o tare la pieptul si la gura mea, iar cu cealalta mana fluturand cealalta parte a mantalei ne ridicam incet, incet prin aerul luciu si stralucit de razele lunii, prin nourii verzui ai cerului, prin roiurile de stele, prin ploaia de raze -pana ce ajunseram in luna. Calatoria noastra nu fuse decat o sarutare lunga. O lasai acolo, in aerul cald de pe malul mirositor a unui lac verde si stralucit, si ma-ntorsei pe pamant si, vrajindu-l, il bagai intr-o nuca, iar nuca o facui un margaritar stropit cu aur si margaritarul il aruncai in fundul unei mari. Marimea fiind numai relativa, astfel incat ceea ce noua ni-i mare altora li se pare mic, se-ntelege ca atomii microscopici din acel margaritar a carui margini le era cerul, stropii -stele si luna si soare, acei pitici aveau regii lor, purtau razboaie, se urau mereu, inchipuindu-si diferite bazaconii despre inchipuita lor marime. Eu, uitandu-ma c-un microscop prin coaja cea subtire a margaritarului, toata intunecata lor lucrare aerai astfel incat, oricat volumul lor devenea de mic, ura lor era tot aceeasi, incat margaritarul trebuia sa crape de ura. il aruncai in mare si ma-ntorsei la iubita mea din luna, careiaa-ii povestii toate ce facusem.

Iubitei mele ii facui haina de-un gaz albastru, desi straveziu ca aerul, prin care se ridica ea in albeata cea stralucita a rotundelor sale membre; in parul ei blond asezasem o citadela de diamante, sanul iesea vergin, rotund si mic din haina decoltata - astfel ne primblam, eu cu mana in jurul gatului ei, prin umbroasele si balsamatele dumbravi ale lunii, pe langa adormitele lacuri, pe langa plangandele izvoare, si numai privighetori cu glas de argint zburau cantand din creanga-n creanga si umpleau aerul de note divine. Cand ne asezam in luntre, valurile ascultatoare manau neporuncite, dupa gandirea noastra, luntrea cea aurita, in care iubita sta culcata in mari perini de matase, iar eu asezasem capul meu in poalele ei si visam ceea ce aveam. Acest amor pacific si dulce ca ideea eternitatii, fara nici o cugetare oraii o dorinta nevergina, acest amor era aerul vietii noastre, sarutarea copilareasca, dulce, profumata a gurilor noastre, impletirea angelica a bratelor noastre - un amoriu sunt! Lumea mea nu era decat icoana ei stralucita, lumea ei - fata mea cea palida incadrata de par negru. Aceasta viata era un basm stralucit si instelat. Acolo era, intre dumbravi verzi si intre stanci cenusii, si un lac cu apa de aur. Cand ne scaldam acolo razand si sub privirea cea inamorata a lunilor, stropeam unul in altul cu lungi siroaie si stropi de stele care, ramaind pe sanul ei, straluceau pe albul ei corp pana ce, uscandu-se intr-un cersaf tesut din argint, corpul ei alb era si mai neted, si mai dulce, si mai stralucit.

Adesea ea se prefacea ca se supara si se ascundea prin tufisele labirinticei gradini. Desi o strigam, ea nu raspundea pana ce nu-mi prefaceam vocea in privighetoare, astfel incat, plangand dureros prin frunze, o vedeam cum vine in extaz si cu ochii umezi, pana ce o prindeam in brate si o mangaiam pe pieptul meu pe nebunateca copila!

Ca sa petrecem facuram un joc de carti. Regii, reginele si fantii de pe carti erau toti chipuri copiate din basmele ce ni le spuneam, spre petrecere, serile, iar fiindca nu aveam bani, ea se duse la un lac. Acolo fiestecare frunte de val reflecta o stea... Ea intra incet in apa lacului si prinse incet, incet cu mana din fiecare frunte de val cate o stea, ca si cand ar fi prins albine de aur, apoi punandu-le in poale le aduse in casa si le varsa pe masa. Astfel jucam carti pe o frumoasa masa de marmura, si jocul nostru era o poveste lunga si incurcata, careia nu-i mai dam de capat pana ce nu incetam, beti de somn.

Dar somnul nostru! Brate in brate, tologiti in perini de matase galbena ca aurul, gura mea apasata pe a ei, visam amandoi unul si acelasi vis, care nu era decat o repetare magica a vietii noastre fara dorinte. Ne visam in ceruri cu oglinzi de argint si cu sali intinse prin care pluteau ingeri cu haine de aur si cu aripi de culorile curcubeului si-ncinsi in braie de curcubeu, iar blondele lor capete erau incadrate de lungi plete de aur, si ochii albastri se plecau timizi si mari, si pleoape si gene lungi. Portale cu stalpi nalti de aur, galerii de marmura alba, stele albastre pe plafondele de aur a salilor mari, toate pline de un aer racoare si mirositor; numai o poarta inchisa n-am putut-o trece niciodata. Deasupra ei, in triunghi, era un ochi de foc, si deasupra ochiului - un proverb in literele strambe ale intunecatei Arabii. Era doma lui Dumnezeu - proverbul: o enigma chiar pentru ingeri. Iata viata visurilor noastre.

Cand ne desteptam din somn, aurora celor doi sori, in haine roz, culegea margaritarele de argint de prin gradinile noastre si, razand cu glasul ei de ciocarlie, ni le arunca din poalele ei pe fata asi ini patul nostru.

Roua rece cadea pe sanul verginei mele iubite si ea se trezea cu frig si, tinandu-si ochii inchisi, isi strangea imprejurul umerilor ei goi plapoma tesuta din argint si din culori de curcubeu. Cand insa isi deschidea ochii, sorii rasareau calzi si frumosi, iar noi ne sculam razand, somnorosi, unul de altul, apoi, spalandu-ne fetele in basin de marmura, ieseam afara in aerul cald si stralucit al fericitei noastre lumi. si viata se-ncepea din nou, fericita si lina, o eterna repetitiune a fericirii de ieri.




Umbra mea


Aceasta pagina a fost accesata de 2102 ori.
{literal} {/literal}