Garabet Ibrabileanu - Postumele lui Eminescu

Garabet Ibrabileanu - Postumele lui Eminescu

de Mihai Eminescu



Obiceiul de a publica manuscrisele oamenilor mari, dupa moartea lor, exista pretutindeni. E, fara indoiala, ceva nedelicat in aceasta exhibare a intimitatilor bietilor morti, si, desigur, nu e unul care, daca ar invia, n-ar fi adanc jignit ca i-a dat in vileag bucatile pe care le-a crezut nevrednice de el insusi, ori brulioanele, din care putem vedea chinul de a crea, din care putem cunoaste ce idei, banale adesea, si ce forma, stangace de cele mai multe ori, au izvorat intai de subt pana scriitorului. Dar aceasta nedelicatete este scuzata prin interesul pe care il prezinta manuscrisele poetilor pentru cercetatorii literari. Asa ca, din acest punct de vedere, publicarea manuscriselor lui Eminescu este indreptatita si este folositoare. Publicarea lor, insa, in colectia "autorilor clasici", ca "poezii de Eminescu" nu poate fi justificata. Daca pentru oamenii din generatia trecuta adevaratul Eminescu este si ramane acela din editia Maiorescu, apoi pentru generatia tanara, care a avut de la inceput in mana doua volume de Eminescu, "Eminescu" este altul. Am vazut multi tineri citind pe Eminescu, indiferent din volumul cel vechi ori din cel nou, de "postume". Evident ca in mintea acestora exista un alt Eminescu decat in mintea oamenilor de la sfarsitul veacului trecut.

si e nedrept. Eminescu nu e, nu poate fi altul decat cel ce a voit sa fie el insusi. Tot ce n-a voit sa fie e foarte util pentru priceperea poetului, dar nu e adevaratul Eminescu. Acolo unde Eminescu n-a pus toata arta sa, nu mai este el. Avem noi dreptul sa rostim vreo parere asupra talentului lui judecand dupa vreo "postuma"? Am putea judeca, de pilda, pe Eminescu ca traducator dupa sonetul Venetiei din "postume", in care ne e redata sugestiv "moartea" Venetiei, cand in varianta definitiva e redata atat de fericit? Am putea sa spunem ca poetul Eminescu a fost uneori trivial (cum e in unele postume), cand acel Eminescu, ce a voit insusi sa fie, n-a fost niciodata trivial? Am putea spune ca Eminescu a fost, ca poet, un patriot-optimist (ca in unele "postume"), cand, in ceea ce a voit sa fie, in acela cum singur s-a dat lumii, n-a fost patriot-optimist? Am putea spune ca Eminescu a scris si poezii ocazionale (caci are in "postume"), cand n-a voit sa fie un poet ocazional? Etc.

si atunci, nu-i asa ca postumele nu sunt de "Eminescu"? Unele "postume", cele dinainte de 1870, ne dau in adevar talentul intreg al lui Eminescu dinainte de 1870. Acele poezii, o stim din compararea cu cele publicate de el in acelasi timp, sunt asa cum le putea scrie Eminescu pe acea vreme. in ele, Eminescu a pus tot ce putea face mai bine atunci. E intreg Eminescu adolescent.

Dar "postumele" de dupa 1870, din perioada sa de stralucire, si care-s asa de inferioare poeziilor publicate de el in aceeasi vreme, sunt, evident, aruncari pe hartie, impresii si note, daca voiti, bucati la care nu a lucrat cu tot dinadinsul, in care el n-a pus toata arta de care era capabil. Exista unele, ca Demonism, care nu sunt macar versificate.

Aceste bucati pot fi considerate ca material poetic. siasa le-a considerat si Eminescu, caci tot ce e mai frumos in el a utilizat in alte bucati, in cele definitive.

Asa, de pilda, in poezia definitiva Te duci... Eminescu a utilizat imagini si versuri din cinci "postume" din acest volum; in Despartire, din trei postume; in Lasa-ti lumea..., din doua postume; in Scrisoarea I, din sase postume; in Scrisoarea III, din doua postume; in Scrisoarea IV, din patru postume; in Rugaciunea unui dac, din trei postume; in Din valurile vremii..., din trei postume; in S-a dus amorul..., din doua postume; in Pe langa plopii fara sot..., din doua postume; intr-un Sonet, din o postuma: in Glossa, din o postuma; in Povestea teiului, din trei postume; in Dorinta, din o postuma; in Calin, din trei postume; in Freamat de codru, din o postuma; in Se bate miezul noptii..., din doua postume; in imparat si proletar, Luceafarul, Adio, Strigoii, din cate o postuma...

Nici una din aceste "postume", utilizate de Eminescu, nu e varianta a poeziei definitive (variantele nu le-am socotit aici). Sunt poezii cu alte subiecte, la care Eminescu a renuntat, utilizand din ele ce i s-a parut mai frumos, salvand, am putea zice, ce i s-a parut mai pretios. Din unele a utilizat (infrumusetand) o imagine, din altele un vers, din altele mai multe versuri, din altele strofe intregi.

si invers: din una si aceeasi postuma, Eminescu a utilizat versuri in mai multe din poeziile sale definitive. Exemple: din postuma Ah, cerut-am de la zodii, Eminescu a utilizat versuri in Calin si in Dorinta; din postuma Luna codrii ii patrunde, a utilizat versuri in Freamat de codru si in Lasa-ti lumea...; din postuma Prin a ramurilor mreaja, a utilizat in Povestea teiului si in Lasa-ti lumea...; din postuma Renuntarea, a utilizat idei si imagini in Te duci..., in Rugaciunea unui dac si in Din valurile vremii...; din postuma Muresanu, a utilizat in Se bate miezul noptii... si in imparat si proletar; din postuma Gemenii, a utilizat in multe poezii si in special in Scrisoarea IV, in Scrisoarea I, in Se bate miezul noptii... si in Rugaciunea unui dac; din postuma Diamant din nord, a utilizat in Scrisoarea IV si Scrisoarea I; etc.

E clar, deci, ca Eminescu, dupa ce a utilizat ce i s-a parut mai bun, a inutilizat pentru totdeauna bucata utilizata. A aruncat-o la cos, cum s-ar zice.

si inca o data, publicarea celor aruncate la cos e interesanta numai pentru cercetatori. Dar aceasta publicare trebuie facuta cu socoteala: sa se dea bucatile ca ceea ce sunt, ca brulioane, nu ca "postume" ale lui Eminescu.

in alte literaturi, "postumele" sunt postume (postumele lui Vigny, de pilda, sunt partea cea mai frumoasa a operei sale), iar incercarile parasite sunt brulioane.

Dintre cele vreo 120 de "postume" din acest volum, cateva sunt variante ale poeziilor sale; vreo 45 sunt bucati pe care Eminescu le-a utilizat in poeziile definitive; vreo 20 sunt anterioare anului 1870, din vremea cand poetul nu se formase; raman vreo 50, a caror data n-o stim, dar a caror epoca o putem determina.

Multe din aceste 50 de "postume" au un caracter ocazional -- gen in care Eminescu n-a publicat.

Dar si acestea i-au servit poetului ca material, caci si acestea (ca si cele din care a utilizat fragmentele), dar mai ales acestea, sunt notari de impresii momentane -- o intalnire, o vorba, o amintire --, consemnarea fara pretentie a unor evenimente marunte ale vietii sale, ori ale sentimentalitatii sale. Acest material i-a servit pentru acele poezii definitive in care isi exprima sentimentele sub specie aeternitatis, in care cel mai liric poet al nostru, si deci cel mai individualist, ne da, totusi, sufletul omenesc in general, ceea ce e etern si universal in sentimentele omenesti. in Rugaciunea unui dac, de pilda, Eminescu pune in gura dacului (si deci a oricarui suflet mandru, cazut in "adversitate") versuri din doua "postume", in care, spre deosebire de poeziile definitive pesimiste, Eminescu isi canta durerea propriei sale vieti.

Pentru priceperea lui Eminescu "postumele" acestea (ca si celelalte brulioane nepublicate) sunt interesante.

Eminescu este un eveniment aproape inexplicabil in literatura noastra. El e asa de mare fata de predecesorii sai, incat nu mai poate fi vorba de o "evolutie" a literaturii, ci de o saritura. Caci de la Alecsandri, Bolintineanu si chiar Alexandrescu, in chip normal nu se putea ajunge la Eminescu. si nu vorbesc de continutul, de tendinta operei lui Eminescu. Sarituri, in privinta aceasta, s-au intamplat in toate literaturile. Vorbesc numai de arta. Predecesorii sai sunt atat de putin artisti, si Eminescu e un atat de mare artist! El a mostenit atat de putin si a creat atat de enorm de mult! si aceasta saritura parea si mai mare pe vremea cand nu se cunostea decat opera sa, care incepe cu Venere si Madona (editia Maiorescu). De cand insa cunoastem bucatile anterioare Venerei si Madona (din editia saraga, si acum, din aceste "postume"), putem asista la evolutia ce a facut-o Eminescu, care este in acelasi timp evolutia literaturii romane insasi, de la Alecsandri-Bolintineanu pana la Eminescu, evolutie intamplata insa in activitatea unui singur om, care e Eminescu: Eminescu adolescentul, cel de pana la Venere si Madona, este scriitorul care face evolutia literaturii romane de la Alecsandri pana la ceea ce intelegem prin "Eminescu".

Adolescentul Eminescu incepe cu exercitii in versuri, in care il vedem influentat de Eliade, de Alecsandri si mai ales de Bolintineanu -- si uneori chiar de Conachi. Sentimentele sale sunt vagi, fara vlaga si chiar afectate, ideile banale, subiectele ocazionale, imaginile nelamurite si exagerate. Nimene n-ar fi putut prevedea dupa inceputurile acestea pe autorul de mai pe urma al lui Calin, al Luceafarului, al Scrisorilor. Dar, de la o vreme, Eminescu se emancipeaza de modelele sale.

in Muresanu, de pilda, care ni se spune ca e din 1869, apare deja "Eminescu". Desigur, aceasta bucata n-are inca acea inaltime neasemanata de conceptie si acea fermitate de expresie, caracteristice operei genialului poet, dar un cunoscator bun ar fi putut prevedea pe autorul Scrisorilor.

Dealtmintrelea, chiar in perioada de stralucire, care incepe cu Venere si Madona, inca observam mai multe faze: faza de tranzitie (de la Venere si Madona pana la Egipetul), perioada de maturizare (de la Egipetul pana la Rugaciunea unui dac) si, in sfarsit, perioada de plenitudine a tuturor insusirilor sale.

De la poezia inchinata lui Aron Pumnul si pana la Luceafarul este evolutia pe care o face poezia romana de la versificatia fara arta (a acelora cantati in Epigonii) pana la arta pura.

Dupa aceasta evolutie, adica dupa Eminescu, va fi ridicol cine va mai scrie ca Alecsandri sau ca Bolintineanu. Dar aproape nimeni nu va mai indrazni sa scrie asa.

Evolutia lui Eminescu pana la 1870, pe langa o evolutie literara, in sensul in care am vorbit, ne mai arata si evolutia conceptiei lui Eminescu asupra vietii, care corespunde, dar anticipativ, evolutiei spiritului unei intregi categorii sociale, a "intelectualilor": trecerea de la optimismul generatiei de la 1840 la pesimismul generatiei de la 1880.

Conceptia asupra vietii Eminescu si-a expus-o cu stralucire in imparat si proletar, in Scrisoarea I si in alte cateva poezii -- dintre care nu face parte Mortua est!, in care eu nu cred, pentru ca o socot "compozitie" si-mi aminteste O fata tanara pe patul mortii, al carei ritm dealtfel il si are -- si care mi se pare un ultim ecou al influentei lui Bolintineanu asupra lui Eminescu. in Scrisoarea I si in imparat si proletar, Eminescu, plecand de la consideratii metafizice, dar mai cu seama de la conceptia egoismului total si ireductibil al sufletului omenesc, decreteaza pentru totdeauna mizeria iremediabila a omului. in Muresanu, din care a extras mult in imparat si proletar, desi nu e incantat de alcatuirea (sa se bage bine de seama) a omenirii, alcatuire care da nastere nu numai suferintei, ci si rautatii tuturor oamenilor de pe orice treapta sociala, Eminescu ramane totusi nestramutat in credinta progresului omenesc. in aceasta lunga bucata a scris Eminescu strigatul de revolta al proletarului, pe care l-a pus apoi in imparat si proletar. Dar in Muresanu acest strigat nu e urmat de trista constatare ca:

Se petrifica unul in sclav, altu-mparat, ci de marturisirea posibilitatii "mai bine" -lui. E interesanta o notita scrisa de Eminescu ulterior, sub titlul acestei poeme: "Am scris-o intr-un timp cand sufletul meu era patruns de curatenia idealelor, cand nu eram ranit de indoiala".

Aceasta credinta in bine se arata si in alt chip: prin frecventa notei patriotice din bucatile din acea vreme. Chiar in Muresanu, poetul canta "marirea" viitoare a patriei.

Mai tarziu, in epoca maturitatii, Eminescu ramane acelasi adanc patriot, dar patriotismul, in aceasta epoca, va fi pentru el o cauza de tristete, de pesimism. Nemaiavand incredere in viitor, el nu va mai crede in "marirea" patriei, ci va plange durerile -- si poate pieirea -- ei viitoare. Atunci, el va evoca trecutul glorios, dar mai ales cinstit, pentru a-l pune in fata prezentului trist, pentru a stigmatiza, prin contrast, acest prezent, care e o decadere.

Evocarea trecutului la Eminescu este de o natura cu totul deosebita decat la un Alecsandri ori Bolintineanu. Acestia evocau gloria trecutului pentru a imbarbata pe contemporani. si poate, si mai ales Alecsandri, si din mandrie nationala. Eminescu evoca mai putin gloria, si mai ales cinstea, curatia vietii trecute, pentru a scoate in relief mizeria iremediabila a prezentului. Pe de alta parte, un Bolintineanu si mai ales un Alecsandri aveau putin din ceea ce se numeste sentimentul trecutului. Nu iubeau vremurile vechi pentru poezia lor, ci, cum am spus, pentru gloria lor. Eminescu iubea vechimea pentru vechime. (in poezia sa Basarabii si Musatinii nu sunt numai marimea trecutului fata cu micimea prezentului, ci si albastrul perspectivei unui trecut indepartat.) Aceasta e asa de adevarat, incat, fara a mai vorbi de "regii asiri" pe carei evoca de mai multe ori Eminescu, ori de Egipetul, vom aminti ceea ce am putea numi dacismul sau. Eminescu e preocupat de daci, ii admira, ii poetizeaza. Se cunoaste, indeobste, Rugaciunea unui dac. Dar de la el a mai ramas un fragment dintr-o poema admirabila, Decebal, o poema Gemenii (publicata in "postume") etc... Iar intr-o "postuma" (in metru antic), gasim o expresie caracteristica:

    Cum pe dulcea-i lira Horat cantat-au,
    Astfel eu cercai sa te cant pe tine,
    incordand un vers tanguios in graiul Traco-romanic.

Acest dacism este o nota caracteristica poeziei lui Eminescu. si nu-l mai gasim, pe cat stiu, ca insusire esentiala, decat in unele bucati, mai ales in Piatra Teiului, ale lui Alecu Russo (alt moldovan). Daca am voi sa facem antropologie si, intemeindu-ne pe cercetarile dlui Onciul, care spune ca dacii au ramas in muntii nordici ai Moldovei, am gasi, poate, in acest dacism al moldovenilor, glasul sangelui. Dar nu aceasta e cauza. Cauza este, cum am spus, iubirea de vechime, puternica la Eminescu, ca si la Alecu Russo -- si ce poate fi mai poetic, in poezia trecutului romanesc, decat amintirea stravechilor daci, care au trait candva prin muntii si vaile noastre. Iar lipsa acestui dacism la ceilalti poeti, care au evocat trecutul, se explica nu numai prin lipsa de sentiment poetic al trecutului, ci si prin conceptia lor nationala: persistenta dacilor a fost negata cu indaratnicie de nationalismul de acum 40--50 de ani, caci admiterea acestei persistente insemna recunoasterea amestecului sangelui dac in cel roman al colonistilor, si nationalistii din acea vreme aveau oroare de acest lucru. si daca acest dacism il gasim la scriitorii moldoveni, aceasta se datoreste faptului ca in Moldova latinismul a fost mai slab, aproape nul. Va inchipuiti pe un purist ardelean, ori pe un discipol al lui, muntean, poetizand pe daci, "stramosii" romanilor?

Un caracter deosebit al "postumelor" este umorul de nuanta vesela. Cateva trasaturi vesel-umoristice se gasesc si-n poeziile definitive ale lui Eminescu: in Pajul Cupidon, in Luceafarul, in Scrisoarea IV1. Dar in "postume" acest element e mult mai frecvent. O "postuma", din care Eminescu a scos partea cea mai poetica din Scrisoarea IV, se ispraveste glumet, este un fel de mistificare (vezi mai jos). Din acest punct de vedere, citirea "postumelor" chiar surprinde. Cunoastem un Eminescu adanc sentimental, grav, chiar posomorat, amar-umorist cand e umorist -- si acum descoperim un Eminescu glumet pana la mistificare. Dar cei care l-au cunoscut ne-au spus cu totii ca Eminescu avea un temperament neegal. Caragiale ne-a spus ca era "vesel si trist; comunicativ si ursuz; bland si aspru" etc.; si aiurea, ca era: "melancolic si pasionat, desi in acelasi timp iubitor de veselie si de petreceri usoare..." -- ca era, deci (citez pe Schopenhauer), un dyscolos, un om la care "preponderenta abnorma a sensibilitatii produce inegalitatea dispozitiei, periodic o veselie exagerata, iar de regula predominarea melancoliei". si cum caracterul fundamental al sensibilitatii lui Eminescu era melancolia -- veselia, ea, desigur, era intamplatoare, daca nu cumva era, si ea, uneori, un strigat de disperare, caci nu putini oameni cheltuiesc, in accese de veselie, cea mai stralucita si mai exuberanta verva in momentele cele mai triste ale vietii lor. Versurile din Sarmanul Dionis sunt un exemplu desavarsit de verva stralucita, aparent vesela, produsa de adancimea tristetii.

si in multe din "postume" -- din aceste notari de impresii ocazionale --, gasim umor, caci "postumele" oglindesc, in justa proportie, momentele de tristete si de veselie ale vietii lui Eminescu, o trista veselie uneori.

in poeziile sale definitive, cum am spus, nu mai gasim decat foarte rar aceasta nota umoristica. in poeziile sale definitive, Eminescu n-a pus decat ceea ce era fundamental, am putea spune adevarat, in personalitatea sa. Din notarea impresiilor ocazionale, Eminescu a extras ceea ce a fost esential acestei adevarate personalitati. Din "postuma" amintita, pe care a utilizat-o in partea cea mai poetica din Scrisoarea IV, el a extras poezia romantica medievala, de care era indragostit, si a lasat umorul, care era intamplator, pus acolo poate intr-un moment de ironie, datorita cine stie carei deceptii de iubire, deceptie care l-a facut atunci, in acel moment, sa ia in bataie de joc efuziunile iubirii. Eminescu, s-ar putea zice, era dintre acei oameni in care apare intimitatea profunda si devin cu adevarat ei atunci cand iau ipostazul de autori.

Acest umor, pe care-l gasim in "postumele" sale, este, oricum, dovada unei forte vitale care rezista pesimismului.

in aceasta ordine de idei, "postumele" ne servesc sa lamurim un lucru.

Poeziile lui Eminescu, din punctul de vedere al atitudinii fata cu viata, sunt de doua feluri. Poeziile sale filozofice, am putea spune teoretice, sunt ale unui mizantrop: Scrisorile I si IV, imparat si proletar, Glossa etc. Poeziile de iubire, dimpotriva, sunt ale unui idealist. in pesimismul lui Eminescu este, cum s-ar zice, o lacuna. Daca Eminescu nu e un pesimist consecvent, aceasta se datoreste tonului poeziilor sale de iubire (mai ales celor dinainte de 1880). si acest lucru se vede si mai bine in "postume". Ba inca Eminescu ni-l spune singur intr-una:

    Am blestemat viata in insusi al ei miez,
    Ci tu, intrand in visu-mi, te binecuvantez.

E drept insa ca in Scrisoarea IV, cand

    Organele-s sfaramate si maestrul e nebun,

Eminescu face teoria schopenhaueriana a iubirii...

O importanta deosebita au "postumele" pentru luminile ce arunca asupra compozitiei lui Eminescu. Ele ne fac sa asistam la chinurile creatiunii marelui nostru poet -indiscretie, desigur, dar foarte utila pentru cunoasterea mai adanca a lui Eminescu.

si ce departe suntem, dupa ce comparam aceste "postume" cu pozitiile lui definitive, de naiva conceptie ca un poet compune, ca un halucinat, intr-un moment de suprema inspiratie. "Postumele", si inca mai bine cele nepublicate, ne arata un om vesnic in cautarea formei tot mai perfecte; vesnic in cautarea expresiei proprii, unice; vesnic sacrificand expresii indoielnice, versuri imperfecte, strofe in care simtirea i se pare diluata, bucati intregi chiar, din care nu salveaza decat cateva expresii fericite; zgarcit, in acelasi timp, cu imaginile fericite, pe care le utilizeaza uneori dupa multi ani. Iar din fericita alegere pe care o face intre imaginile din "postume", din fericita perfectionare a imaginilor alese, se vadeste minunat puternicul simt de autocritica si finetea gustului sau.

Iar toate acestea, la un loc, ne arata inalta constiinta artistica a lui Eminescu, ne arata cum prin acest om literatura romaneasca a facut o evolutie enorma. De acum inainte, literatura devine artistica, nu ca in perioada precedenta Alecsandri--Bolintineanu, cand forma este neingrijita, cand scriitorii, cu gandul mai mult sa "imbogateasca" literatura si sa cante anumite idealuri, sunt indulgenti cu sine insisi, scriind mereu, cand mai bine, cand mai rau, cum da Dumnezeu...

De la Eminescu, aceasta "arta poetica" este compromisa. De acum inainte, toti scriitorii, si cei de talent si cei fara talent, au forma buna, si in opera lor nu mai gasim, alaturea de bucati corecte, bucati ridicole, rusinoase, ca in opera predecesorilor lui Eminescu.

si nu vom exagera, credem, daca vom spune ca Eminescu este parintele literaturii artistice romane.

Ni se pare interesant sa aratam geneza cel putin a unei poezii a lui Eminescu, cu ajutorul "postumelor", ramanand ca cineva sa faca un studiu complet asupra poeziilor lui, din acest punct de vedere.

Aleg Scrisoarea IV. Presupunem ca cititorii o cunosc bine. Iata versurile din "postume" utilizate de Eminescu in aceasta Scrisoare (sunt cele subliniate):

    . . . . . . . . . . . . . .
    si dealuri departe pe-o linie clara
    insamn-a lor umeri pe cerul de sara,
    Cu stancile negre-ruine strivite,
    Cu muchile-n luna frumos zugravite.

    si par uriesi ce-ntr-un cuib de balaur
    Pazesc o mareata comoara de aur,
    Caci luna ce-n dosul lor rosa rasare
    Comoara arzanda in noapte se pare.

    Uimit Cavalerul priveste la luna,

Dumbrava sopteste, izvoarele suna,

    Arunca toiage de raze de neaua
    si alba-n ferestre e orice perdeaua.

    incet cavalerul s-apropie-n zvonul
    A undelor palizi... zareste balconul,
    Cu frunze-ncarcatu-i, prin grile in glastre
    Cu roze de siras, liane albastre.

    Iar papura suna de-al undelor treier
    si-n iarba inalta suspina un greier...
    si vanata-i umbra, si rumana-i sara,
    si-n dulcea tacere rasuna ghitara.

    "Vazut-am in visul junie-mi bogata
    Un inger -- o taina in alb imbracata
    si fruntea-i inconjur-o bolta de stele
    si ochii ei limpezi ca moi viorele.

    Apari cu-a ta haina de scumpa matasa
    Ce pare-ncarcata de bruma-argintoasa.
    Sa vad a ta umbra de luna-nmuieta
    in paru-i de aur inalt-mladieta".

    S-aude-n balconu-i fosnirea uscata
    A hainelor lungi de matasa bogata.
    s-apare prin flori aplecata pe grile
    Frumoas-aratate a dulcei copile, Etc.

        (Diamant din nord)

    De-odata luna-ncepe din ape sa rasaie,
    si pan'la mal dureaza o cale de vapaie,
    Pe-o repede-nmiire de unde o asterne,
    Ea, fiica cea de aur a negurei eterne.

    Cu cat lumina-i dulce pe lume se mareste.
    Cresc valurile marii si tarmul negru creste.
    si aburi se ridica din fund de vai spre dealuri,
    O insula departe s-a fost ivind din valuri.

    Parea ca s-apropie mai mare, tot mai mare,
    Sub blandul disc al lunii stapanitor de mare.

        (Rasarit de luna)

    Se clatin visatorii copaci de chiparos
    Cu ramurile negre uitandu-se in jos.
    Iar tei cu umbra lata si flori pana-n pamant
    Spre marea-ntunecata se scutura de vant.

        (Gemenii)

    Nu am chip in toata voia
    in privirea-ti sa ma pierd,
    Cum imi vine, cum imi place,
    Drag copil sa te dezmierd.

    Dupa gat sa-ti pun eu bratul,
    Cu sarutari sa m-adap
    si tacand... cu ochii numai
    Sa te-ntreb clatind din cap.

    Sa te-ntreb in toata ticna,
    Gura-n gura, piept la piept:
    "Tu pricepi ce-ntreb acuma?
    iti sunt draga? Spune drept!"

    Dar abia ma-ntind cu botul,
    Iaca sare clampa-n broasca -
    De matusi si de rudenii
    Dumnezeu sa te pazeasca!

    intorc capu-n alta parte
    si ma uit in jos smerit:
    Doamne, nu-i in lumea asta
    Vrun ungher pentru iubit?

    Haide, tata, haide, mama,
    Dur la deal si dur la vale,
    Ba ca "vremea e frumoasa",
    Ba ca "ploaia e pe cale".

    Iara tu sucesti tigara,
    Smulgi la fire din musteti
    si-n vorbirea-nteresanta
    Torni cate-un cuvant istet.

    si ca mumii egiptene
    Stau cu totii-n scaun tepeni,
    Tu, cu mainile-nclestate,
    Tot cu degetele depeni.

    Iara eu sa-mi ascund rasul,
    Duc batista mea la nas
    Caci dezvolti atata spirit
    Ca vitelul de pripas.

    si la ceas mecaniceste
    intelept te uiti si rece:
    "Cate ceasuri?", toti intreaba,
    "Ceasuri? sapte fara zece."

    si cu mainile in poale
    Ei pe scaune-au inlemnit
    si vorbesc de slugi si closte.
    Doamne, tare mi-i urit!

    si nu pot in toata voia
    in privirea-ti sa ma pierd,
    Cum imi vine, cum imi place,
    Drag copil, sa te dezmierd.

        (Iubita vorbeste)

La versurile nesubliniate Eminescu a renuntat gasindule, cu drept cuvant, ca merita sa intre in opera sa definitiva (iar pe celelalte le-a infrumusetat). Asa, de pilda, din ultima bucata, Eminescu a renuntat la strofa care incepe cu "Haide, tata, haide, mama", caci, dupa evocarea "matusilor" si a "rudeniilor" dintr-o strofa anterioara, aceasta strofa nu e necesara, si apoi nu este nici de bun-gust, si este si in contrazicere cu economia generala a bucatii. Caci daca inoportunitatea "matusilor" si a "rudeniilor" evoca o imprejurare vulgara, sa-i zicem de mahala, din viata ingusta a micii burghezii, viata improprie poeziei romantice a iubirii -- inoportunitatea "mamei" si a "tatei", de care se plange fata in strofa omisa de Eminescu, da pe fata un sentiment suburbian, pe cand, pentru economia bucatii, e necesar sa existe un contrast intre poezia din sufletul amantilor si prozaismul imprejurarilor.

Versurile de la: "Iara eu sa-mi ascund rasul" incolo sunt amplificate, in orice caz o ingramadire inutila de note, care mai sunt si prea frivole: in loc sa zugraveasca cu amaraciune imprejurarile de azi ale iubirii -- prin umorul lor si mai ales prin tonul acestui umor --, ele banalizeaza sentimentul de revolta. Asadar, Eminescu a transformat psihologia si a infrumusetat estetic intreg materialul consemnat altadata.

Tot asa, din bucata intaia, Eminescu a lasat la o parte strofa care incepea cu: "Vazut-am in visul junie-mi bogata", pentru ca nici viziunea nu e clara (poate nici sincera) si, deci, nici forma expresiva.

Acum, sa comparam cateva versuri din cele pe care le-a utilizat Eminescu cu versurile definitive din Scrisoarea IV, spre a vedea cum se corecta el din punctul de vedere al expresiei. Aceasta ne va arata simtul lui de autocritica, gustul lui estetic si marea exigenta fata cu sine insusi a poetului nostru -- setea sa de perfectiune.

in "postuma" sa, Eminescu zice:

    si dealuri departe pe-o linie clara
    insamn-a lor umeri pe cerul de sara,
    Cu stancile negre -- ruine strivite.
    Cu muchile-n luna frumos zugravite.
    si par uriesi ce-ntr-un cuib de balaur
    Pazesc o mareata comoara de aur,
    Caci luna ce-n dosul lor rosa rasare
    Comoara arzanda in noapte se pare.

Aceste versuri au devenit in Scrisoarea IV:

    Luna tremura pe codri, se aprinde, se mareste,
    Muchi de stanca, varf de arbor ea pe ceruri zugraveste,
    Iar stejarii par o straja de giganti ce-o inconjoara,
    Rasaritul ei pazindu-l ca pe-o tainica comoara.

Eminescu a lasat versurile de la inceput, unde e vorba de "dealuri", caci acele versuri sunt cuprinse in cele trei cuvinte: "Muchi de stanca". A lasat si cele doua versuri justificative (prozaice chiar si prin acest caracter): "Caci luna ce-n dosul" etc., concentrandu-le in unicul vers lapidar: "Luna tremura pe codri, se aprinde, se mareste". Prin aceasta nu numai ca a scapat de versul justificativ, care incepe cu logicul "caci", dar descriptia a capatat culoare. in loc de stanci, care par uriesi ce pazesc comoara de aur (srasaritul lunii), punand stejarii, imaginea devine mult mai frumoasa; iar stejarii pazesc, de-a dreptul, "rasaritul lunii", pe care Eminescu il compara cu o comoara (si nu "comoara de aur"), conceptie mai fericita, caci expresia directa are mai multa forta; metafora, aici, era o pretiozitate. Epitetul, apoi, de "tainic", inlocuind pe "de aur", este mai sugestiv, caci ne evoca, in adevar, tacerea noptii, pasirea inceata a lunii deasupra codrului, misterul naturii intr-o noapte de vara.

Am comparat aici primele versuri din prima bucata, ca sa incep cu inceputul. Cititorul sa compare si celelalte versuri din bucata intaia si din celelalte bucati, si va gasi exemple si mai bune de felul cum se corecta Eminescu. Sa compare, mai ales, "postuma" a doua de mai sus (Rasarit de luna) cu pasajul corespunzator din Scrisoarea IV, si va vedea ce a scos Eminescu din aceasta "postuma", eliminand, corectand, cautand expresia unica, imaginea clara si frapanta.

Iar daca tinem socoteala si de variante, atunci ne vom da seama complet de munca creatoare a lui Eminescu. in Povestea teiului, de pilda, Eminescu a utilizat trei "postume", adica trei alte poezii. Dar Povestea teiului are si o varianta, care este o prima redactare, mai putin reusita. Poezia definitiva Povestea teiului este, deci, corectarea altei bucati, care bucata, la randul ei, contine material corectat din trei "postume".

Dar din compararea acestor "postume", transcrise mai sus, cu Scrisoarea IV, se pot vedea si unele particularitati, de care am vorbit in partea dintai a articolului.

Se stie ca Scrisoarea IV are doua parti: in prima se canta amorul romantic medieval; in a doua se zugraveste prozaicul amor de azi si se face teoria -- schopenhaueriana -- a iubirii, dupa care urmeaza versurile in care Eminescu spune ca e "satul de asa viata". "Postumele", din care a extras Eminescu o mare parte din materialul Scrisorii IV, au ca subiect: prima (Diamant din nord, o poveste umoristica): un cavaler, caruia o fata ii spune sa-i aduca diamantul din nord daca vrea sa-l iubeasca, se duce peste noua mari si noua tari, prin locuri pline de primejdii, de balauri si serpi, ca-n povesti, nu se lasa ademenit de o alta fata frumoasa, gaseste in fundul marii diamantul -se trezeste deodata sub balconul iubitei sale, caci visase c-a fost dupa diamant, stranuta, caci racise prin somn, fata rade de "amoru-i prostatec". A doua (Rasarit de luna) este un pastel, in care se zugraveste acest moment al noptii. A treia (Gemenii) este o poema in care e vorba de un rege dac. A patra (Iubita vorbeste) este tanguirea hazlie a unei fete ca nu o lasa rudele singura cu iubitul ei si zugravirea cu umor, de catre fata, a tinutei stangace a iubitului in fata rudelor.

Asadar, din bucati care au cu totul alt subiect -- si pe care, storcandu-le de tot ce-au avut bun, le-a condamnat --, poetul a extras o alta poezie. Cel mult daca ultima contine o parte din subiectul Scrisoarei IV, dar si aceasta ultima "postuma" se deosebeste mult, si caracteristic, de fragmentul corespunzator din Scrisoarea IV: aici vorbeste o fata, in Scrisoarea IV, un barbat. Aici poezia e intima si ocazionala, in Scrisoarea IV e generala, caci nu e vorba de iubirea sa, si nici a altcuiva, ci de felul si imprejurarile iubirii de azi. Aici e umor vesel, in Scrisoarea IV umorul e amar si numai atat cat e necesar spre a satiriza imprejurarile iubirii de azi.

Asadar, marginindu-ne numai la Scrisoarea IV -- pe care am ales-o pentru alt scop --, gasim, in dosul operei perfecte, general omenesti si sumbre a lui Eminescu, o alta opera, pregatitoare, cu caracter mai intim, mai ocazional, mai optimist si mai vesel, din "postume".

Sunt "postume" la care Eminescu a renuntat, pastrand insa din ele cateva versuri, care i-au servit ca punct de plecare pentru o poezie definitiva intreaga. Asa, de pilda, din postuma in metru antic, Eminescu a luat strofa penultima si, in ritmul ei, a scris o alta bucata, poezia definitiva Oda (in metru antic).

inca vreo cateva observatii inainte de a ispravi aceste putine note si impresii asupra "postumelor" lui Eminescu.

Cine a citit articolele politico-sociale ale lui Eminescu a observat ca acela care, in poezii, are cea mai curata si mai estetica limba romaneasca, in acele articole are o limba care lasa, adesea, mult de dorit: neologisme curioase, ardelenisme, germanisme in constructii etc. Nici in "postume" limba lui Eminescu nu e buna. Nu e nici curata si nu e nici estetica. Cititorul probabil a observat acest lucru chiar si numai din citatiile de mai sus, care nu contin probe din cele mai caracteristice pentru ceea ce voim sa aratam aici.

Se vede ca Eminescu s-a luptat mult cu limba. in bucatile de dinainte de 1870, s-ar putea zice ca limba lui e detestabila. in "postumele" de dupa 1870 (din perioada de stralucire), limba e mult mai buna, dar cu mult mai prejos decat in poeziile publicate din acelasi timp. Se vede ca Eminescu, si in privinta limbii, se corecta, facea selectie in propria sa limba, cum am vazut ca proceda si in privinta ideilor si imaginilor. si acelasi gust estetic, aceeasi autocritica, aceeasi exigenta fata de sine l-au facut sa puna in poeziile-i definitive cea mai frumoasa limba romaneasca -- limba care a devenit tipul limbii literare artistice, limba in care scriu scriitorii de azi.

Toata aceasta penibila sfortare, in atatea directii, a marelui poet se explica si prin temperamentul sau, si prin faptul ca n-a avut predecesori. El a trebuit sa-si formeze si limba literara, si limbajul poetic -- lucruri pe care poetii din tarile culte le gasesc gata. Unul din meritele lui Victor Hugo e si acela ca a imbogatit limbajul poetic, dand valoare poetica unor expresii pana atunci excluse din poezie. Dar Eminescu a creat aproape pe de-a-ntregul limba poeziei romanesti, avand sa fixeze prealabil si limba literara. si cu cat mai mare poet ar fi fost el daca nu si-ar fi cheltuit, poate, jumatate din energia sa intelectuala cu crearea acestor lucruri, pe care poetii din tarile cu veche cultura le gasesc de-a gata! Si -- fiindca am apucat pe calea parerilor de rau dupa cele ce ar fi putut sa fie altfel --, cu cat mai mare poet, iarasi, ar fi fost Eminescu daca minunatul instrument cu care a cantat "floarea albastra" nu s-ar fi sfaramat in al treizeci si treilea an al varstei sale... Sau, cel putin, daca, pana la aceasta catastrofa, el n-ar fi fost silit sa se indeletniceasca cu atatea lucruri straine de poezie.

Progresul necontenit in adancirea vietii si in frumusetea formei, ce se observa de la Venere si Madona pana la Luceafarul, progres care nu avem nici un motiv sa credem ca ar fi incetat, ne face sa presupunem cu tristete culmile la care ar fi ajuns acest mare si nefericit scriitor al nostru.






Garabet Ibrabileanu - Postumele lui Eminescu


Aceasta pagina a fost accesata de 954 ori.
{literal} {/literal}