Ce s-alegea de doi nebuni, iubito ...

Ce s-alegea de doi nebuni, iubito ...

de Mihai Eminescu

Ce s-alegea de doi nebuni, iubito, De ne-ntalneam demult si nu pierdeam O tinereta, care-am risipit-o? De dragul tau demult innebuneam, Sau ca muream de-atata fericire, Dar numai sara vietii n-ajungeam. Era de zgomot plina, de-nflorire, Iar ochii tai cei tineri de copil M-ar fi tinut de-a pururea-n uimire. Iar graiul tau cand bland si cand ostil Facea singuratatea-mi zgomotoasa, Cum e cu zgomot luna lui april. Si in necazul tau si mai frumoasa Te cuprindeam, sa nu te mai retragi, Sa-mi plangi la piept la dragoste geloasa. Si ne-am fi fost atat, atat de dragi... Ca o craiasa mi-ai fi fost cu toane, Eu lacom de-al tau farmec ca un pagi. Dar azi, loviti de ale sortii goane, Viata-mi pare-un istovit izvor Si plina de-ale toamnei reci icoane. A noastre visuri cad pe rand si mor Precum in vant rotiri de frunze-uscate... Statornic nu-i decat al nostru-amor... Renunt silit la el, caci nu se poate, Si lungi iluzii, ca un intelept, Naintea mea le vad cazand pe toate. Nu cer nimic, nimic nu mai astept, Si nici intreb la ce o mai simtesc Sarmana inima batand in piept. La ce? Ca viata mea s-o risipesc Intr-o-ndelunga, trista vaduvire, Lipsita de-al tau chip dumnezeiesc: Sa-l cat in veci, sa nu fii nicaire.





Ce s-alegea de doi nebuni, iubito ...


Aceasta pagina a fost accesata de 3012 ori.
{literal} {/literal}