Cu panzele-atarnate

Cu panzele-atarnate

de Mihai Eminescu

Cu panzele-atarnate
in liniste de vant,
corabia strabate
departe pe pamant.

Iar stolul randurelelor
trece-ntre cer si mare...
O, stelelor, stelelor,
nemuritoare,
de ce si voi nu va luati
pe-ale lor urme oare?

De ce ma intristeaza
ca valurile mor,
cand altele urmeaza
rotind in urma lor?

De ce caderea florilor
si-a frunzelor ne doare?
O, norilor, norilor,
sti-veti voi, oare,
de ce raman atatea-n veci
si numai omul moare?

in cer intotdeauna
urmam al nostru mers,
ca soarele si luna
rotind in univers.

Un crez adanc patrunde-va
de-a pururi omenirea
ca undeva, undeva
e fericirea:
si toti alearga dupa ea:
n-o afla nicairea.





Cu panzele-atarnate


Aceasta pagina a fost accesata de 1586 ori.
{literal} {/literal}