Din Halima

Din Halima

de Mihai Eminescu

Harun-al-Rasid prin Bagdad adese Tiptil pe uliti cu vizirul iese, Pe cand prin frunza verde de platane Seninul noptii luminos se tese. Prin umbra neagra-n stramte ulicioare Ei pe feresti se uita, prin pridvoare, Colo aud razand cu veselie, Dincolo suspinand vreun om ce moare. Si-astfel sultanul singur cerceteaza Orasul lui, pe cand in somn viseaza. Durerea toat, adancu-ntreg al vietii Va s-o patrunz-a mintii sale raza. Giafer vizirul l-asfintitul serii I-arata ale vietii vii mizerii. Nu de razboaie, chin si cruda moarte De-adancul gol al inimei te sperii. Deci intr-o seara-ajung mergand departe, Pe uliti stramte si prin pieti desarte, Sub zidul unei case vechi si negre, Cu trepte scunde si cu use sparte. Aud din intru tipat si suspine, Aud cum unul bate pe-oarecine, Iar cel batut tipa strigand mai tare: ,, Te rog, batrane, da, mai da in mine. Ei stau uimiti. Giafer pe scari se suie, Incet cu mana usa o descuie, Se uita-nluntru si-o minune vede, Cum ca sa vada n-a fost dat altuie. Privi-ntr-o sala-ngusta insa nalta Si carti in rafturi, una peste alta, Masini si sticle, topitori, metaluri, Ici pergamente, colo o unealta. Iar un batran cu o franghie uda Lovea-ntr-un tanar, ce-n durere cruda Se zvarcolea:,, Mai da, te rog, in mine, Ca Domnul a ta ruga s-o auda. Batranul insusi ii plangea de mila Vedeai ca spre a-l bate-si face sila, Stergandu-si ochii sai cei plini de lacrimi Dadea mereu in el ca intr-o grila.




Uimit Giafer se-ntoarce si ii spune Sultanului vazuta-acea minune; Si-au hotarat la Curte a-i aduce, Pe amandoi la cercetare a-i pune. A doua zi Harun in tron de fala, Inconjurat de suita lui regala, Ordona ca pe-acel batran de-aseara Si pe-acel tanar sa-i aduca-n sala. Si-atunci apar l-a tronului sau treapta Batranul alb cu fata inteleapta, Tinand de mana pe un mandru tanar Ce ochii lui sfiosi in sus i-ndrepata. Ei dupa chip pareau de vita-araba, Dar fata celui tanar este slaba Si palida de multe suferinte Deci cu manie imparatu-ntreaba: ,, Ce ti-a facut, mosneag fara de mila, Acest baiat de-l chinuiesti in sila, Cand el te roaga chiar sa dai intr-insul, Si pare-atat de bland ca o copila? Batranul zise vorbele aceste: ,, Stapane, lucrul nu il stii cum este Ciudata e istoria astui tanar, Deci voie da-mi sa-ti spun a lui poveste. Tu vei fi auzit de un anume Ali-ben-Maimun, unu-a fost in lume, Un invatat si cititor de zodii, Un vraci prea intelept cu mare nume. Cutreierat-au dansul lumea toata, Orase, tari din sfera departata, Pustiile Saharei, raul Gange, Si la izvorul Nilului odata. Acesta dar trecand odinioara Pe-a lui camila arida Sahara, Sub arsita cumplita de amiazazi Ce saca rauri, lacuri si izvoare, Vuind aude imprejuru-i vantul Samum, ce-n gura-ntuneca cuvantul, Si volburi de nisip rotind in aer Cu ceru-ntunecat uneau pamantul. Prin volburi repezi si prin vant fierbinte Zbura pe-un cal arab mereu nainte, Ca o fantasma alba a pustiei: Era femeie ce-si iesea din minte. Caci volburi de nisip o-mpresurara Si calul ei in loc l-impiedicara, Iar ea tipa cu un copil in brate Chemand pe-Ali in ajutor sa-i sara. Cum volbura-mprejuru-i se roteste, Cum arde vantul viata-i si cum creste, Prin aer ea ii arunca copilul Strigand: O, mantuie-l, Ali, grabeste!





Din Halima


Aceasta pagina a fost accesata de 1795 ori.
{literal} {/literal}