Horia

Horia

de Mihai Eminescu

Sa priveasc-Ardealul lunei i-e rusine Ca-a robit copiii-i pe sub mani straine. Ci-ntr-un nor de abur, intr-un val de ceata, Isi ascunde trista galbena ei fata. Horia pe-un munte falnic sta calare: O coroana sura muntilor se pare, Iar Carpatii tepeni ingropati in nori Isi vuiau prin tunet gandurile lor. Eu am zise-un tunet suflet mare, greu, Dar mai mare suflet bate-n pieptul sau; Fruntea-mi este alba ca de ani o mie, Dara a lui nume mai mult o sa tie. Nalti suntem noi muntii zise-un vechi Carpat Dar el e mai mare, ca ni-i imparat. Atunci luna iese norilor regina, Fruntea lui cea pala rosu o-nsenina, Galbenele-i raze incing fruntea-i rece, Ca parea din munte diadem de rege. Si un stol de vulturi muntele-ncongior, Cugetand ca-i Joe, dumnezeul lor, Cand in miezul noptii, cununat cu nymb, Fulgere arunca sus de pe Olymp.


 


Horia


Aceasta pagina a fost accesata de 2232 ori.
{literal} {/literal}