Imparat si proletar

Imparat si proletar

de Mihai Eminescu

Pe banci de lemn, in scunda taverna mohorata,
Unde patrunde ziua printre feresti murdare,
Pe langa mese lunge, statea posomorata,
Cu fete-ntunecoase, o ceata pribegita,
Copii saraci si sceptici ai plebei proletare.

Ah! - zise unul - spuneti ca-i omul o lumina
Pe lumea asta plina de-amaruri si de chin?
Nici o scanteie-ntr-insul nu-i candida si plina,
Murdara este raza-i ca globul cel de tina,
Asupra carui dansul domneste pe deplin.

Spuneti-mi ce-i dreptatea? - Cei tari se ingradira
Cu-averea si marirea in cercul lor de legi;
Prin bunuri ce furara, in veci vezi cum conspira
Contra celor ce dansii la lucru-i osandira
si le subjuga munca vietii lor intregi.

Unii plini de placere petrec a lor viata,
Trec zilele voioase si orele surad.
in cupe vin de ambra - iarna gradini, verdeata,
Vara petreceri, Alpii cu fruntile de gheata -
Ei fac din noapte ziua s-a zilei ochi inchid.

Virtutea pentru dansii ea nu exista. insa
V-o predica, caci trebui sa fie brate tari,
A statelor greoaie care trebuie-mpinse
si trebuiesc luptate razboaiele aprinse,
Caci voi murind in sange, ei pot sa fie mari.

si flotele puternice s-armatele faloase,
Coroanele ce regii le pun pe fruntea lor,
s-acele milioane, ce in gramezi luxoase
Sunt stranse la bogatul, pe cel sarac apasa,
si-s supte din sudoarea prostitului popor.

Religia - o fraza de dansii inventata
Ca cu a ei putere sa va aplece-n jug,
Caci de-ar lipsi din inimi speranta de rasplata,
Dupa ce-amar muncirati mizeri viata toata,
Ati mai purta osanda ca vita de la plug?

Cu umbre, care nu sunt, v-a-ntunecat vederea
si v-a facut sa credeti ca veti fi rasplatiti...
Nu! moartea cu viata a stins toata placerea -
Cel ce in asta lume a dus numai durerea
Nimic n-are dincolo, caci morti sunt cei muriti.

Minciuni si fraze-i totul ce statele sustine,
Nu-i ordinea fireasca ce ei a fi sustin;
Averea sa le aperi, marirea s-a lor bine,
Ei bratul tau inarma ca sa lovesti in tine,
si pe voi contra voastra la lupta ei va man'.

De ce sa fiti voi sclavii milioanelor nefaste,
Voi, ce din munca voastra abia puteti trai?
De ce boala si moartea sa fie partea voastra,
Cand ei in bogatia cea splendida si vasta
Petrec ca si in ceruri, n-au timp nici de-a muri?

De ce uitati ca-n voi e si numar si putere?
Cand vreti, puteti prea lesne pamantul sa-mpartiti.
Nu le mai faceti ziduri unde sa-nchid-avere,
Pe voi unde sa-nchida, cand impinsi de durere
Veti crede c-aveti dreptul si voi ca sa traiti.

Ei ingraditi de lege, placerilor se lasa,
si sucul cel mai dulce pamantului i-l sug;
Ei cheama-n voluptatea orgiei zgomotoase
De instrumente oarbe a voastre fiici frumoase:
Frumsetile-ne tineri batranii lor distrug.

si de-ntrebati atuncea, voua ce va ramane?
Munca, din care dansii se-mbata in placeri,
Robia viata toata, lacrimi pe-o neagra paine,
Copilelor patate mizeria-n rusine...
Ei tot si voi nimica; ei cerul, voi dureri!

De lege n-au nevoie - virtutea e usoara
Cand ai ce-ti trebuieste... Iar legi sunt pentru voi,
Voua va pune lege, pedepse va masoara
Cand mana v-o intindeti la bunuri zambitoare,
Caci nu-i iertat nici bratul teribilei nevoi.

Zdrobiti oranduiala cea cruda si nedreapta,
Ce lumea o imparte in mizeri si bogati!
Atunci cand dupa moarte rasplata nu v-asteapta,
Faceti ca-n asta lume sa aiba parte dreapta,
Egala fiecare, si sa traim ca frati!

Sfarmati statuia goala a Venerei antice,
Ardeti acele panze cu corpuri de ninsori;
Ele starnesc in suflet ideea neferice
A perfectiei umane si ele fac sa pice
in ghearele uzurei copile din popor!

Sfarmati tot ce atata inima lor bolnava,
Sfarmati palate, temple, ce crimele ascund,
Zvarliti statui de tirani in foc, sa curga lava,
Sa spele de pe pietre pana si urma sclava
Celor ce le urmeaza pan' la al lumii fund!

Sfarmati tot ce arata mandrie si avere,
O! dezbracati viata de haina-i de granit,
De purpura, de aur, de lacrimi, de urat -
Sa fie un vis numai, sa fie o parere,
Ce far' de patimi trece in timpul nesfarsit.

Ziditi din darmature gigantici piramide
Ca un memento mori pe al istoriei plan;
Aceasta este arta ce sufletu-ti deschide
Naintea veciniciei, nu corpul gol ce rade
Cu mutra de vanduta, cu ochi vil si viclean.

O! aduceti potopul, destul voi asteptarati
Ca sa vedeti ce bine prin bine o sa ias';
Nimic... Locul hienei il lua cel vorbaret,
Locul cruzimii vechie, cel lins si pizmataret,
Formele se schimbara, dar raul a ramas.



Atunci va veti intoarce la vremile-aurite,
Ce mitele albastre ni le soptesc ades,
Placerile egale egal vor fi-mpartite,
Chiar moartea cand va stinge lampa vietii finite
Vi s-a parea un inger cu parul blond si des.

Atunci veti muri lesne fara de-amar si grija,
Feciorii-or trai-n lume cum voi ati vietuit,
Chiar clopotul n-a plange cu limba lui de spija
Pentru acel de care norocul avu grija;
Nimeni de-a plange n-are, el traiul si-a trait.

si boale ce mizeria s-averea nefireasca
Le nasc in oameni, toate cu-ncetul s-or topi;
Va creste tot ce-n lume este menit sa creasca,
Va bea pan-in fund cupa, pan' va vrea s-o zdrobeasca,
Caci va muri cand nu va avea la ce trai.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Pe malurile Senei, in faeton de gala,
Cezarul trece palid, in ganduri adancit;
Al undelor greu vuiet, vuirea in granit
A sute d-echipajuri, gandirea-i n-o insala;
Poporul loc ii face tacut si umilit.

Zambirea lui desteapta, adanca si tacuta,
Privirea-i ce citeste in suflete-omenesti,
si mana-i care poarta destinele lumesti,
Cea grupa zdrentuita in cale-i o saluta.
Marirea-i e in taina legata de acesti.

Convins ca voi el este-n naltimea-i solitara
Lipsita de iubire, cum ca principiul rau,
Nedreptul si minciuna al lumii duce frau;
Istoria umana in veci se desfasoara,
Povestea-i a ciocanului ce cade pe ilau.

si el - el varful mandru al celor ce apasa -
Saluta-n a lui cale pe-aparatorul mut.
De ati lipsi din lume, voi cauza-ntunecoasa
De rasturnari marete, marirea-i radioasa,
Cezarul, chiar Cezarul de mult ar fi cazut.

Cu ale voastre umbre nimica crezatoare,
Cu zambetu-va rece, de mila parasit,
Cu mintea de dreptate si bine razatoare,
Cu umbra voastra numai, puteri ingrozitoare,
La jugu-i el sileste pe cei ce l-au urat.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Parisul arde-n valuri, furtuna-n el se scalda,
Turnuri ca facle negre trasnesc arzand in vant -
Prin limbile de flacari, ce-n valuri se framant,
Racnete, vuiet de-arme patrund marea cea calda,
Evul e un cadavru, Paris - al lui mormant.

Pe stradele-ncrusite de flacari orbitoare,
Suiti pe baricade de bulgari de granit,
Se misc batalioane a plebei proletare,
Cu cusme frigiene si arme lucitoare,
si clopote de-alarma rasuna ragusit.



Ca marmura de albe, ca ea nepasatoare,
Prin aerul cel rosu, femei trec cu-arme-n brat,
Cu par bogat si negru ce pe-umeri se coboara
si sanii lor acopar - e ura si turbare
in ochii lor cei negri, adanci si desperati.

O! lupta-te-nvalita in pletele-ti bogate,
Eroic este astazi copilul cel pierdut!
Caci flamura cea rosa cu umbra-i de dreptate
Sfinteste-a ta viata de tina si pacate;
Nu! nu esti tu de vina, ci cei ce te-au vandut!

. . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Scanteie marea lina, si placele ei sure
Se misc una pe alta ca paturi de cristal
Prin lunce pravalite; din tainica padure
Apare luna mare campiilor azure,
implandu-le cu ochiul ei mandru, triumfal.

Pe undele incete isi misca leganate
Corabii invechite scheletele de lemn;
Trecand incet ca umbre - tin panzele umflate
in fata lunei, care prin ele-atunci strabate,
si-n roata de foc galben sta fata-i ca un semn.

Pe maluri zdrumicate de aiurirea marii
Cezaru-nca vegheaza la trunchiul cel plecat
Al salciei pletoase - si-ntinse-a apei arii
in cercuri fulgerande se pleaca lin suflarii
A zefirului noptii si suna cadentat.

ii pare ca prin aer in noaptea instelata,
Calcand pe varf de codri, pe-a apelor mariri,
Trecea cu barba alba - pe fruntea-ntunecata
Cununa cea de paie ii atarna uscata -
Mosneagul rege Lear.

Uimit privea Cezarul la umbra cea din nouri,
Prin creti ai carei stele lin tremurand transpar,
I se deschide-n minte tot sensul din tablouri
A vietii sclipitoare... A popoarelor ecouri
Par glasuri ce imbraca o lume de amar:

"in orice om o lume isi face incercarea,
Batranul Demiurgos se opinteste-n van;
in orice minte lumea isi pune intrebarea
Din nou: de unde vine si unde merge floarea
Dorintelor obscure sadite in noian?

Al lumii-ntregul sambur, dorinta-i si marirea,
in inima oricarui i-ascuns si traitor,
Zvarlire hazardata, cum pomu-n inflorire
in orice floare-ncearca intreaga a sa fire,
Ci-n calea de-a da roade cele mai multe mor.

Astfel umana roada in calea ei ingheata,
Se pietrifica unul in sclav, altu-mparat,
Acoperind cu noime sarmana lui viata
si aratand la soare-a mizeriei lui fata -
Fata - caci intelesul i-acelasi la toti dat.

in veci aceleasi doruri mascate cu-alta haina,
si-n toata omenirea in veci acelasi om -
in multe forme-apare a vietii cruda taina,
Pe toti ea ii insala, la nime se distaina,
Dorinti nemarginite plantand intr-un atom.

Cand stii ca visu-acesta cu moarte se sfarseste,
Ca-n urma-ti raman toate astfel cum sunt, de dregi
Oricat ai drege-n lume - atunci te oboseste
Eterna alergare... s-un gand te-ademeneste:
Ca vis al mortii-eterne e viata lumii-ntregi."




Imparat si proletar


Aceasta pagina a fost accesata de 4083 ori.
{literal} {/literal}