La moartea lui Neamtu

La moartea lui Neamtu

de Mihai Eminescu

Lasati clopotul sa planga cu-a lui voce de arama,
Lasati turnul ca sa miste a lui inima de fier,
Caci de stele mai aproape el le da acuma sama
Ca un suflet bun si nobil se indreapta catra cer.

Clopote, tu simti durerea si urmezi cu-a ta cantare,
Cand din stea in stea se suie sufletul intr-un avant,
Pe cand noi urmam cu pasul cel rarit de intristare
Lutul palid, fara suflet, sa-l depunem in pamant.

Ochii? Cate dulci imagini au sorbit a lor lumine!
Capul? O, de cate ganduri el a fost impopulat!
Inima? Cata simtire framantat-a ea in sine?
Sufletul? Cate sperante, cate visuri a pastrat?

s-azi nimic. Lumea gandirei e o lume sfaramata
De lemnoasa man-a mortii inima e stoars-acum,
si imaginele-s sterse, ce prin el treceau odata,
Sufletul (daca esista) printre nori isi face drum.



Ai stiut tu, scumpe frate, ca pamantu-i o ruina?
Ca-i o sarcina viata? Ca-i martiriu sa traiesti?
Ai stiut tu cum ca moartea e un caos de lumina,
Ca la finea veciniciei te-astept stelele ceresti?

De-a vietii grea enigma tie-acuma nu-ti mai pasa,
Caci problema ei cea mare la nimic o ai redus.
Pe cand noua-nca viata e o cifra nenteleasa
si-n zadar catam raspunsul la-ntrebarea ce ne-am pus.

in zadar ne batem capul, triste firi vizionare,
Sa citim din cartea lumei semne ce noi nu le-am scris.
Potrivim sirul de ganduri pe-o sistema oarecare,
Masuram masina lumei cu acea masuratoare
si gandirile-s fantome, si viata este vis.




La moartea lui Neamtu


Aceasta pagina a fost accesata de 2108 ori.
{literal} {/literal}