Miron si Frumoasa fara corp

Miron si Frumoasa fara corp

de Mihai Eminescu

Ce lumina-i si ce vorbe
Jos sub grinzile colibii?
Marta manuie cociorbe,
Iar Maria toaca hribii,
Iar ciobanu-si pune gluga,
Mai indruga cate-ndruga,
Iese-n noaptea cu scantei
s-o tuli urat de fuga,
Parca-i dracul in calcai.

Iar la coltul marei vetre
Stau pe laiti, langa spuze,
Un mosneag si trei cumetre, ­
Povestesc miscand din buze.
Tinerica puica nasa
Prejmuieste tot pe moasa,
Pe cand spala la un blid,
Iar batrana gata fasa
si cumetrele se rad.

­ Mai ciobane ortomane,
Unde-mi mergi asa pe frig?
­ Da la rasnita la Dane
si la bors la Pipirig;
Ce era sa spun? Iac-asta,
Mi-a facut baiet nevasta,
Nu va fie cu banat.
Sa-mi veniti si dumneavoastra
Ca s-asa-mi sunteti din sat.

L-a spalatu-l, pieptanatu-l,
La botez l-a dus pe micul,
La icoane l-a-nchinatu-l,
Un diac citi tipicul;
Cand pe el veni botezul
ii trecu auzul, vazul,
Nici ca-i pasa lui saracul,
Ca nanasa spune crezul
si se leapada de dracul.

Ca el striga si se stramba
Parc-ar fi pe o frigare.
Duhul sfant in chip de limba
I-a iesit pe gur-afara.
Unii afla cum ca nasu
E cam stramb, ca si la tat-so,
si ca-si samana cu soiul.
Dar pe cand cu toti au ras-o
Se-mprastie taraboiul.

Nins luceste campul, teiul,
si trosneste cararusa,
Cand se-ntorc si vad bordeiul
si deschide Musa usa.
Cand isi pun copilu-n leagan,
C-un picior incet il leagan
La lumina din surcica
si o vorba de-alta leaga-n
Planuri mari pe gaza mica.



Dar deodata din parete
Ies ursite ca pe-o poarta,
Flori albastre au in plete,
Cate-o stea in frunte poarta.
si de-o tainica lumina
Toata casa este plina
Ce din ochii lor porni.
Peste leaganu-i se-nclina
si-ncepura a-l meni:

­ Ca si leii sa fii tare
si frumos ca primavara,
Sa fii gingas ca o floare,
Luminos ca luna sara;
si iubit sa fii de lume,
S-ai averi si mare nume,
Sa te faci chiar imparat
si sa-ti mearga astfel cum e
La ficiori din basme dat.

Zise-atunci duioasa mama:
­ Multamesc de cate-ascult,
Dara multi i-or fi de sama
s-or avea atat de mult.
Lui sa-i dati ce din multime
N-a putut sa aiba nime,
si nespus si fara rost ­
s-atunci zane din naltime
Va sarut piciorul vost.

Zise-atunci, din ele una:
­ De-a doresti cu dinadinsul,
Fie-i dat cu totdeuna
El sa simt-adanc intr-insul
Dorul dupa ce-i mai mare
N-asta lume trecatoare,
Dupa ce-i desavarsit
si sa-si vada la picioare
Acest dar nepretuit.

Ele pier. Iara baietul
A crescut cum l-a menitu-l,
Se facu frumos cu-ncetul,
Cine-l vede l-a-ndragitu-l.
si desi ca leul tare,
Era gingas ca o floare
si istet era cu duhul,
Cum a toate-s stiutoare
Doara luna si vazduhul.

intr-o zi vazu pe-o rabla
Un tobas ce lumea cheama,
Cu musteata ca o greabla
si c-o trambita de-alama:
­ imparatul preanaltatul
M-a trimis s-adun tot satul,
Sa dau stire tuturor
Ca el cauta in latul
Lumii-acestei pe-un ficior,

Ce din toti va fi mai tare,
Mai frumos si mai cuminte.
Deci va strangeti mic si mare
si sa tineti bine minte...
Caci se poate, cine stie,
Ca la voi prin sat sa fie
Voinicel a-i fi pe plac,
Sa-i dea fata de sotie.
Cat v-am spus-o, iaca tac.

Abia el sfarsi s-auda,
De la sat ia ziua buna,
Nu-i pasa de drum si truda,
Caci mereu parea ca-i suna
Vestea mandra in ureche,
Ca si o poveste veche.
s-a pornit in toiul lui,
Nazdravan intr-o ureche
Ca feciorul nimarui.

si la curtea-mparateasca
A ajuns intr-un tarziu
s-apasa pe frunte casca,
sterge paru-i auriu,
Intra-n curte. Sumedenii
De voinici, boieri, rudenii
Se-nchinau fetei balane,
Precum oamenii la denii
Bat metanii la icoane.

Ea se uita tot in laturi,
Se inchina si suspina
Cand cu zambet, cand cu sfaturi,
Cand cu-a ochilor lumina;
Cum prin siruri ea colinda
Se uita intr-o oglinda
Cu un aer curios,
Ce-i menita ca sa prinda
Chipul celui mai frumos.

Din oglinda ea nu vede
Decat vecinic chipul ei,
Dar deodata, mai nu crede,
Ce vazura ochii sai?
in oglinda fermecata,
Dintr-o negura s-arata,
Ca-ntr-un vis frumos in somn,
O figura minunata
intr-o mantie de domn.

Ea mai face-o dat-ocolul
Adunarii...-i pare cum ca
intr-un colt ea vede solul
Frumusetei, ce-si arunca
Ochii tristi, numai vapaie.
­ Nu stiu cum o sa va paie,
Zise ea, zambind voios,
Rosa-n fata ei balaie,
Dar acela-i mai frumos.

Cand cu degetul l-arata,
Toti la el si-ndreapta, ochii,
si multi pinteni zuraira
si fosnira multe rochii ­
si din bolta de fereastra,
in armura lui albastra,
El apare lin din unghi
si la fata cea maiastra
El isi pleaca un genunchi.

­ Nici nu ai de ce sa starui,
Zise ea cu ochi-n vis,
Bucuros mana ti-o darui,
Caci in suflet te-am inchis,
si-a ei mana preafrumoasa,
Fina, dulce, ea si-o lasa
Pe-a lui crestet adorat,
El la gura-i o apasa
s-o saruta infocat.

Iata, vine si-mparatu-i,
Ce zambea cu mutra hatra,
El la mers cam leganatu-i
si pe capu-i poarta mitra,
Poart-un schiptru s-alt nimica,
Ca si craiul cel de pica,
s-aurit vesmantul sau;
Cine-l vede sta sa-i zica
Ca-i vladica din Harlau.

­ Am avut un om al casei,
Zise dansul, un ciocoi,
A murit, si anul azi-i
S-a facut din el moroi.
De-unde-mi aprindea ciubucul,
Se apuca, bata-l cucul,
Ca sa-mi strice-mparatia ­
si nu pot ca sa-l apucu-l,
Ori sa-i stric farmacaria.

Fierul, aurul, tombacul,
Arda-l focul sa mi-l arda,
L-a strans tot si, stie dracul,
A facut din ele-o barda;
Iar din codri, huci, poiene
si din alte buruiene
A facut num-un copac.
Cin se simte mai cu vene
Sa li vie-astor de hac?

si cu toti se duc de-a valma,
Vad, se mira, nici se-ncearca,
Dar Miron ia barda-n palma
si copaciul mi-l incarca,
Pan- ce vede ca se-nclina,
Scartaind din radacina ­
s-a cioplit din el tarus,
Pe-a moroiului tarana
El l-a-nfipt adanc acusi.

De-atunci farmecu-nceteaza.
Codri cresc si fierul iar e.
imparatul cuvanteaza:
­ ast voinic e cel mai tare.
Un batran raspunse: ­ Bine,
Spune-mi, tinere, pe cine
Fata are-acum in minte?
­ Ea gandeste-acum la mine.
­ Ha! acesta-i mai cuminte!

si sa cante strana prinde:
­ Este tare, este tare,
si cuminte, si cuminte,
s-aratos la aratare.
Scarpinandu-se la ceafa,
imparatul c-o garafa
A venit si c-un sangeap
si, implandu-l, zice: ­ Ia fa
De mi-l toarna peste cap!

si acu sa-mi faci hatarul
Sa-mi iei fata-n insotire;
stiu ca ai sa fii catarul
Peste nazuri, fasolire,
Ba sa poate sa te-adoarne
Cu frumos protap de coarne
si sa-ti puie si urechi.
Cine poate s-o intoarne
Cand asa-i menit din vechi?

Ca, sa vezi, si-mparateasa...
De... atata-ti spun acuma,
Taci, da ochi-ti ai de paza,
Ca ce-i fata, ce-i si muma!
E si-un alt metod, ti-l sfatui,
Sa taci molcom, sa ingadui,
Fa-te ca nici stii... n-ai treaba,
Tu sa-i faci frumos tabietu-i
si-ncolo sa-ti vezi de treaba.

Deci Miron o ia de mana
s-o arata pe la oaspeti,
Cu-a ei ochi numai lumina,
Cu obrajii fragii proaspeti.
s-au pornit frumoasa nunta
De sarea pana si ciunta,
si ologi-si faceau graba,
si mosneag juca marunta,
Curtenind pe langa baba.

Dar desi ferice inca,
Totusi el in pieptul lui
O dorinta are-adanca,
Nestiuta decat lui,
Dorul dupa ce-i mai mare
N-asta lume trecatoare,
Dupa ce-i desavarsit,
si tot sufletul il doare
Dupa cum a fost menit.




si pe toti el ii intreaba
Daca stiu cumva in lume
Asta tainica podoaba,
ast odor fara de nume.
Dar pe cine-ntreaba tace,
Cui prin minte-i poate trece?
Numai cantaretul orb
Spune-n treacat cum ca asta
E frumoasa fara corp.

El i-a spus ca-n vremi denante
Auzi duioasa veste,
Ca-n castel de diamante
Cea mai mandra fata este;
Ochi de-albastru intuneric,
Ce lucesc adanc, himeric,
Ca d-iubire doua basme;
Dara corpul ei eteric,
Nesimtit, ca de fantasme.

„De vei merge in ajunul
Mult senin din Anul nou,
Pe cand cerul se deschide
La a lumilor ecou,
Atunci ea vine asemeni
Printre stancele de cremeni,
Langa lacul de smarald,
Ca sa-si scalde sanii gemeni
Unde zanele se scald!"

El pleca atunci in lume
si nevasta-n lacrimi lasa,
Cu un dor fara de nume
Uita tara, rude, casa.
Cum trecu numai Craciunul,
El pe cal a pus presunul
si s-a dus la lacu-n vraja,
Unde asteptand ajunul
De-Anul nou el sta de straja.

si din trestia plecata
El privea la apa fina,
Cu oglinda-i nemiscata
Stralucind sub luna plina.
Desi stii ca apa-i moale,
Totusi, placa-i de cristale
Parc-ar fi incremenit.
Nencretite, plane, pale,
Viorii au adormit.

Radacinile in paturi
Sub pamant s-a-ntretesut
si pornesc in mii de laturi
Flori frumoase la vazut.
Colo-n snopi, colo cate-una,
Colo-n fire se-mpreuna,
indoite intr-un trunchi;
Ici o pajiste intr-una,
Iar dincolo un manunchi.

Rosi si vineti, albi-s snopii
Cei de flori stralucitoare,
Picurati, isi scutur stropii,
Ce lucesc margaritare.
Pe cararea-abia imblata
Pintre iarba infoiata,
Trece-un mandru chip de zana,
Cu-aratare fermecata
si privire banda, lina.

si pe ea o haina fina,
tesatura stravezie,
Ca o bruma diamantina,
Ce in creturi se-mprastie.
Se lipeste sclipitoare
De duioasa-i aratare,
Ce-n miscarile-i o trada,
Se strevad a ei picioare,
Sani si umeri de zapada.

Inocenta-i e zambirea-i,
ingereasca, trista, lina,
Diamante in privirea-i
s-au topit a lor lumina.
Peste-a apei dalba placa
Ea acum zambind se pleaca,
S-uita-n fundu-i luminos
si in luna isi dizbraca
Corpul ei asa frumos.

Luna parca se roseste
De amor si de mirare,
Numai lacul o priveste,
Ramaind in nemiscare.
Este alba ca zapada,
Iara paru-i sta sa cada
La calcaiu-i rotunzit,
Cine oare-ar fi s-o vada,
Sa nu moara de-ndragit?

Dar desi pe noaptea toata
Peste lanuri luna tace,
Aratarea-i luminata
Nici o umbra ea nu face,
Cu-ntuneric nu incarca;
intinzand piciorul, parca
Lacul cel de farmec prins
Cu-a lui varf intai il cearca,
Pan- se lasa dinadins

si incet paseste-n apa.
Ochiul ei s-aprinde, cere,
Iara buzele-i se crapa
De o stranie placere;
Totusi, valul nu se taie
Cercuind apa balaie
Ci-o incunjura frumoasa
s-o imbraca cu vapaie
in lucire scanteioasa.

si desi in lac inoata,
El nu misca, nici se-ncreata,
Ca o floare-i aninata
De oglinda cea mareata.
El din trestii o priveste,
Nici se misca,...-ncremeneste
L-aratarea ei cea cruda.
si cand lacul paraseste
Pe-al ei corp ea tot nu-i uda.

Ea s-a dus. Dar el ramas-a
in adanc ranit de dansa,
Uita lumea, uita casa,
imbla drumurile-ntinsa.
Ea ii pare ca-i mai mare
N-asta lume trecatoare,
Ca-i ceva desavarsit
si sa vada la picioare
Acest dar nepretuit.

Toamna vine si prin lunce
Frunza cade randuri, randuri,
Adancit imbla atunce
El in grija si pe ganduri;
El purta in gandu-i nurii,
Ochii mari, zambirea gurei,
si imbland prin codrii mari,
El vazu Mama-padurei
Ratacind pintre stejari.

El durerea lui s-o spune
si ca trebuie sa moara
De n-a prinde-acea minune,
Acea tainica fecioara.
­ Ea, ii zise-atunci batrana,
Locuieste ca o zana
in palat de diamante,
Mai frumoasa, mai senina
Dintre toate celelante.

Tu palatu-i vei ajunge
De vei merge, fara insa
Sa gandesti la alta-n lume
Cat la dansa,-n veci la dansa;
De-o ajungi fara de veste,
Ea atunce astfel este
Ca si cand ar fi a ta;
Caci ea face tot ce peste
Dansa ca sa treaca-ai vrea.

El a mers, a mers intr-una,
Far- de drum, de-orice sa-i pese,
Cand pe varfuri trece luna
El vazu prin lunci alese
Un palat lucind departe,
Ce luceste parc-ar arde.
El intra pe scari de-oglinda
si prin salele desarte
Pe covoarale din tinda.

si-n lumina blandei lune
El vazu frumoasa fata,
Dulce, mandra, o minune,
De fereasta rezimata.
El la ea genunchi-si pleaca:
­ Ca amorul meu sa-ti placa,
Parasii parinti si tara.
Ea tacea... privirea-i saca,
Fata rece, ca de ceara.

„Ah, gandi el, cum nu-i buna,
Cum nu zici: Bine-ai venit!"
Atunci ea zambi in luna
si sopti: ­ Bine-ai venit!
si-n palat atunci s-aprinse
Mii lumini sclipind ca ninse;
Ea-l lua de brat si-l duse
Pintre salele intinse
si la mandre mese puse.

Ei cinara-n mandre muzici,
Cu de aur vase, linguri,
Beat de-amor el spuse: ­ Nu zici,
Scumpo, sa ne lase singuri?
si lumini se sting de sine,
A cantarilor suspine
Disparura randuri-randuri,
Ei raman cu dulce bine
si insira mandre ganduri...

­ Ah, iubito, zise dansul,
Cum nu simti focul ce-l simt?
si pe ea o-apuca plansul,
Parca pieptu-i este strimt
De-a ei patima-nfocata.
Ea plangea, radea deodata,
Cu-a ei buze dulci si coapte
N-intuneric parca-l cata,
imbatat de-amor si noapte.

­ Ah, ii zice el cu dorul,
Lasa-ti haina ta regala, ­
Gol in ochi-ti vad amorul,
Ah, arata-mi-te goala.
Atunci ea rosind se pleaca
si sta pieptii sa-si disfaca
si din sponci desprinde haina
si in luna se dezbraca,
Dezvelind taina cu taina.

Ce frumoasa-i... Umed-alba,
Neted-dulce zugravit,
De pe sani rotunzi o salba
Ea in urma a zvarlit,
si se plimba pe covoare
Moi cu micele-i picioare,
Paru-i curge la calcaie,
Iara luna zambitoare,
Poleind-o, o mangaie.

La picioare-i el s-arunca,
Langa el sa vie-o roaga,
Ea s-aseaza dulce, prunca,
Langa el in mandra saga,
si el bratele si-ntinde,
Rumeneste si s-aprinde,
Pe cand ochii lui o sorb,
Dar nimic in brat nu prinde ­
Caci frumoasa-i fara corp.

„Ah, gandi el cu turbare,
Tremurand invapaiet,
Dulce zana, cum nu are
Corp frumos, precum o vad!"
­ Asta n-o pot, ca ce pipai,
Numarul vietii o pripa-i,
Trecator, de unde-un sopot
si fiinta lor o clipa-i,
Eu eterna sunt si n-o pot!

El isi scurge toata viata
intr-un chin, in nedormire,
Vecinic o avea in fata
Blanda, dulce, in zambire,
Vecinic tinde a lui mana
Dup-imaginea-i divina,
Vrea s-o stranga, s-o omoare,
Dar desi de nuri e plina,
Totusi umbra-i ca din soare.

De dorinta lui aprinsa,
Ce-a ramas neimplinita,
El un an trai la dansa
Cu viata-i mistuita;
Dar pierind chiar din picioare,
Pierzand mintea care-l doare,
Dup-un an se-ntoarce iara
L-a lui casa razatoare
si la dulcea-i nevestioara.

Dara vai! cum ii parura
De urate toate cele.
Nimic ochiul nu-i mai fura,
Nici simtirea lui in jele,
Toate-i par urate, sure,
intr-un chip, intr-o masura,
inchircite si de rand,
si nimic nu-i de masura
Celor ce avea in gand.

Trist, retras, ranit de moarte,
S-ar fi-ntors l-acea frumseta,
Dar stia ce cruda soarte
Are-eterna-i tinereta.
Langezind in gand si-n fire,
in muri tristi de manastire
s-a inchis chipu-i pierit,
s-adancit in amintire
si-n amor, el a murit.




Miron si Frumoasa fara corp


Aceasta pagina a fost accesata de 5212 ori.
{literal} {/literal}