Odin si poetul

Odin si poetul

de Mihai Eminescu

Ei cer sa cant... durerea mea adanca
S-o lustruiesc in rime si cadente
Dulci ca lumina lunei primavara
intr-o gradina din Italia.
Sa fac cu poezia mea cea dulce
Damele sa suspine, ce frumoase
Pot fi pentru oricine. Pentru mine
Nu. si juni natangi cu tigarete-n gura,
Frizati, cu sticla-n ochi, cu cioc sub dinti,
Sa reciteze versuri de-ale mele
Spre-a coperi cu-espresia adanca
Unei simtiri adevarate ­ niste mofturi.

Mai bine-as smulge sufletul din mine,
As stoarce cu o mana cruda, rece
Tot focul sant din el, ca in scanteie
Sa se risipe, pan-se va-njosi
Sa animeze pe deserti si rai.
O, si de-ati plange chiar, daca durerea
Adevarata si neprefacuta
V-ar topi ochii si a mea cantare
V-ar arde sufletul din voi... Atuncea
E si mai rau ­ si-atunci si mai putin
Va gandi cineva pe un moment
L-acel nefericit ce le-a avut.
Voi le cititi ca sa puteti a plange
­ Caci prin izvor de lacrimi mor dureri ­
Voi stiti c-o mana ­ oricare-ar fi ­ v-atinge
Fruntea cea plina de sudori, si dulce
Va racori bolnava fierbinteala
si stavila la lacrime va pune
C-o sarutare... La mine,
Ce singur stau cu fruntea-ntunecata,
Ce nu pot plange pentru ca durerea
Ochii-mi a stors si sufletul meu aspru
L-a impietrit... la mine
Nimeni nu va gandi, nici a gandit.
La ce? Au nu stiu ei cu totii
Ca daca vor seca a mea durere
Cu mangaieri ­ atuncea si izvorul
De canturi va seca... Nebuni! va iert...
O, mare, mare inghetata, cum nu sunt
De tine-aproape sa ma-nec in tine!
Tu mi-ai deschide-a tale porti albastre,
Ai racori durerea-mi infocata
Cu iarna ta eterna. Mi-ai deschide
A tale-albastre hale si marete;
Pe scari valuri coborand in ele,
As saluta cu aspra mea cantare
Pe zeii vechi si mandri ai Valhalei.
­ „Bine-ai venit, tanar cu ochi din ceriuri",



Razand Odin si ridicandu-si cupa
M-ar saluta. ­ si haina ceea lunga
si alba cretii ar arunca de neaua
si parul lung mi s-ar imfla de vant.
­ „Un scaun pentru bard" ­ si-n scaunul nalt
De piatra, cu sprijoanele lui nalte,
Eu m-as simti ca-s urias.
si zeii mangaind lungele barbe,
Naltand privirea-n boltile antice
Spre a-si aminti dulci suveniri,
M-ar asculta spunandu-le de lumea
Cea de pitici, ce virmuieste astazi
Pe tarana ce-au locuit-o ei.
­ „Lasa-i pustiei, cine-ar fi crezut
C-atat de mizerabila a deveni.
Seminta cea din zei nascuta".
Dar un batran ce sta-ntr-un colt de masa
Ridica cupa lui cu mied: ­ „Asculta,
Nu mi-i sti spune ce mai face tara
Ce Dacia se numea ­ regatul meu?
Mai sta-nradacinata-n munti de piatra,
Cu murii de granit, cu turnuri gote,
Cetatea-mi veche Sarmisegetuza?"
­ „Nicicum, o, Decebal. O vad
Pentru intaia data acum inaltata
Prin parul tau ca o coroana mandra,
Lucrata-n pietre scumpe ca-n granit."
­ „Dara urmasii acelor romani?"
­ „Ce sa vorbesc de ei? Toti oamenii
Pigmei sunt azi pe vechiul glob... dar ei
intre pigmeii toti sunt cei mai mici ­
Mai slabi, mai fara suflet, mai misei.
Romani sau daci, daci sau romani, nimic
N-aduce aminte de-a voastra marire.
Orice popor, oricat de prapadit
O piatra va gasi, sau o bucata
De fier ori de arama, ca sa sape
Cu ea urmele-adanci ce le-ati lasat ­

Voi oameni mari, ce stati acum cu zeii
si ospatati cu ei ­ in colbul negru
Uitat s-usor al vechiului pamant.
Dar ei... De-ar merge-n sud si nord ­ nimica.
Sunt ca o laie de nomazi si de laieti
Ce stau deocamdata numai pre pamantul
Ce l-au cuprins, spre a fi alungati
De alt popor mai tare, iubitor
De cele ce-au trecut, ce-s radacina
si gloria celor ce sunt."
­ „Ah! ce-am dori in ora mortii mele,
Roma sa guste pan-in fund paharul
Mizeriei si-a decaderii, intr-atat
incat sa se despretuiasca ei pe sine ­
Asta s-a implinit... Romanii vechi si mandri,
invingatorii lumii, au devenit
Romunculi... Dar cu ce s-ocupa ei?
Or fi crescand catei, or fi-nvatand
Sa strige ca cucosii... un popor
Ce se despretuieste pe el insusi trebui
S-ajunga la d-acestea."
­ „Nu, vorbesc frantuzeste si fac politica."

­ „E tot atata."

­ „De unde vii?" intreaba Odin bland.
­ „Am rasarit din fundul Marei Negre,
Ca un luceafar am trecut prin lume,
in ceruri am privit si pe pamant
si-am coborat la tine, mandre zeu,
si la consortii tai cei plini de glorii.
De cantec este sufletul meu plin.
De vrei s-auzi al iernii glas vuind
si lunecand prin strunele-mi de fier,
De vrei s-auzi cum viscoleste-n arfa-mi
Un cant batran si rascolind din fundu-i
Sunete-adanci si nemaiauzite,
Ordona numai ­ sau de vrei ca fluviul
De foc al gandurilor mele mari



Sa curga-n volbura de aur pe picioare
De stanci batrane, intr-o limba aspra
si veche ­ insa clara si inalta
Ca boltile cerului tau, o, Odin,
Spune-mi atunci, sa-nstrun ale ei coarde
Ca sa-mi castig cununa mea de laur.
Poate-ar fi vrut ei sa mi-o deie... Dara
De la pitici eu nu primesc nimica."
­ „Sarman copil ­ zice batranul zeu ­
De ce rascolesti tu toata durerea
Ce sufletul tau tanar a cuprins?
Nu crede ca-n furtuna, in durere,
in arderea unei paduri batrane,
in arderea si-amestecul hidos
Al gandurilor unui neferice
E frumusetea. Nu ­ in seninul,
in linistea adanca sufleteasca,
Acolo vei gasi adevarata,
Unica frumusete...
       (Fruntea-i inalta,
De neaua coperita, si coroana-i
De stele-albastre stralucea in hala,
si vorba lui blanda era duioasa.)
... Din cupa mea de aur bea aurora
S-intre seninul blandei diminete
in pieptul tau. si ti-oi deschide-atunci
Portalele nalte de la hale
Cu lungi coloane de zapada, cu-arcuri
De neaua alba, ca argint din Ophir,
Cu bolti mai nalte decat insusi cerul.
Acolo printr-acele lungi coloane
Suspenda lampe mari ca niste albe lune
Ce implu lumea visurilor mele
Cu o lumina dulce, alba, calda.
Stalpii sclipesc, boltile-s stralucite,
Cararile-s de pulbere mai alba
Ca-argintul cel de viu. ­ Un aer
Bland argintiu iti va imfla tot parul,

Vei rasufla miroase dulci de crin,
Talarul tau va lumina in noapte ­
Prin hale vei zari blandele-mi zane,
si-atunci sa canti. Vei sti ce e frumos."
O vorba zice ­ murii cei albastri
Ai marii, desfacuti in doua, -mi lasa
Privirea intr-un labirint de neaua:
Coloane nalte, bolti arcate splendid,
Pe ele lune lin ardeau... si-n umbra
Cea clar-oscura-a stalpilor de neaua
Vazut-am o copila dulce-inalta,
Subtire ca-ntruparea unui crin.
Frumosu-i par de aur desfacut
Cadea pan-la calcaie, haina-i alba
Uda parea de moale ­ stralucita
Cuprindea membrii ei dulci si zvelti,
Manile-i mici, ca doi crini albi, incearca
in van a impleti parul de aur,
Gura-i o roza surazand deschisa,
Ochii-i albastri luminau ca stele,
Iar pe-a ei umeri albi abia se tine
Haina cea lunga si bogata. ­ „Vino,
Odin ii zice, bland copil al marii.
Un bard satul de-a lumii lungi mizerii
S-au coborat in noaptea noastra clara ­
Sa cante roaga-l." Ca o umbra
Stralucind argintiu in clara noapte
S-apropie... ­ „O, nu te teme, -mi zice,
Tu, ce nu temi furtuna si durerea,
De ce sa tremuri la a mea privire?"
Lin tremura glasul ei bland in noapte.
­ „O, zana, nu de frica, de placere
Tremura-n mine sufletul meu bolnav.
Sa cant? Dar oare la a ta privire
Nu amuteste cantul de-admirare ­
Nu esti un cantec insasi ­ cel mai dulce,
Cel mai frumos, ce a fugit vodata
Din arfa unui bard? O, fecioara,



Vin-langa mine, sa ma uit in ochii-ti,
Sa uit de lume, ah! sa pot uita
Fierea cu care ei m-au adapat
in lume. Cine-ar fi stiut
Ca-n fundul marii tu traiesti, copila,
Ca un margaritar, topit din visul
Marii intregi,
si nu te temi ca aurul din plete-ti
Se va topi in stele ­ si ca paru-ti
Amestecat cu ele-ar straluci
in noapte-albastra a acestei lumi;
si nu te temi ca glasul tau
Va-ndulci vecinicia cea amara
A marii!" ­ Magulitor, ea zice,
s-o roza ea lasa pe a mea gura,
Cu tanar miros ­ roza gurei sale.
­ Frumoasa esti, ca sa gasesc cuvinte
Spre-a indulci ochii tai mari albastri,
Sufletul tau cel bland, nevinovat,
As sfarma soarele in tandari de-aur,
L-as presara-n cararea ca de neaua:
O inchinare l-a tale picioare
Mici, dulci si albe. O, Odin,
Pune-i un sceptru-n mana, sceptrul marii,
Pe fruntea ei coroana pune, mare,
De diamante, umede, topite
in stralucirea lor cea infocata,
Caci ea-i regina frumusetii ­ a lumii.
Ea capu-si rezema de ai mei umeri
si glasul ei imi sopti in ureche:
­ Voi indulci tot chinul, tot amarul
Cu care-n lume ei te-au adapat ­
Caci te iubesc, sarmanul meu copil.

si Odin isi deschise ochii albastri
si mari, razand cu ei ­ iar zeii
Lin sosoteau intre ei batraneste
si surazand isi aduceau aminte
De-a tineretii zile dulci a lor, ascunse
in negura secolilor trecuti.


Odin si poetul


Aceasta pagina a fost accesata de 5094 ori.
{literal} {/literal}