Povestea Dochiei si Ursitorile

Povestea Dochiei si Ursitorile

de Mihai Eminescu

Creste iarba, mari, iara,
Batuta de vant de vara
Unde mi-i padurea rara.
Dar in iarba cea frumoasa
N-a intrat vrodata coasa
Unde mi-i padurea deasa.
De desisul din padure
Nu s-atinse vro secure.
Cat de naltu-i, cat de mare,
Nicaieri nu vezi carare,
De si-ar pierde urmele
Ciobanasi cu turmele.
La temei de codri desi
Nu-i carare ca sa iesi,
Ci-i rariste de brazi
si un ochi voios de iaz
si doi tei ca niste frati,
La tulpina departati,
La varfuri amestecati.
Iar la umbra celor tei
Mi s-arata un bordei,
Frunza cade de pe ei
Scuturata, resfirata,
Pe carare aruncata.
Iar pe prispa, singurea,
Vaduvioara tinerea,
C-un picior imi legana
Copilas infasatel,
Ce ii rade frumusel.
si cum codrul se framanta,
Ea isi canta, ea-si descanta,
Leganand dintr-un picior
ii zicea incetisor:
­ Nani, nani, puisor,
Nani, nani, copilas,
O poveste spune-t-as,
O poveste dragalasa,
Ca sa-mi cresti voinic in fasa.
Tata-meu era cioban,
Cate clipe-s intr-un an
Tot atatia baci avea,
Cu mii turme-alaturea,
Turme mii de mielusele,
Ciobanasii dupa ele,
Turme mandre si de oi,
Ciobanasii dinapoi
Cu fluiere si cimpoi,
Mai avea de ma pricepi,
Herghelii de cai sirepi,
Ce ca vijeliile
ii impleau campiile,
ii pasteau mosiile,
si de-a lungul raurilor
S-asterneau pustiurilor,
si in valurile ierbii
Pasteau ciutele si cerbii,
si prin munti pierduti in nouri
Avea carduri mari de bouri,
s-avea munti, s-avea paduri,
si cetati cu-ntarituri,
s-avea sate mii de mii
Presarate pe campii,
s-avea sate mari si mici,
Pline toate de voinici.
Ce mai freamat, ce mai zbucium
Cand, sunand voios din bucium,
Chema tara la hotare,
De-alergau cu mic cu mare,
De curgeau ca raurile
si-nnegrea pustiurile.
Amar mie,-ntr-un suspin
Lacrimile vale-mi vin,
Cu naframa de le sterg,
Ele tot mai tare merg.
si frumoasa mai eram,
Cum n-a mai fost neam de neam.
De-aur mi-erau pletele
si le-mpleteau fetele,
Rumana ca un bujor,
Eram draga tuturor.
Au venit, mari,-au venit
imparati din Rasarit
Sa ma ceara in petit,
Dar s-au dus cum au sosit.
Veneau crai si veneau soli
invatati in multe scoli,
Cu cuvinte asezate
Ma cerura cu dreptate.



„Buna vreme, baci batran,
imparatu nost' stapan
Ne-au trimis a intreba
De mariti fata ori ba."
El raspunde-atunci cinstit:
„Dragi voinici, bine-ati venit,
Dragu mi-e sa v-ospatez,
Cu voi sa ma desfatez,
Dar oricat m-ati intrebat,
Fata n-am de maritat."
Da-mparatul din Apus
Au venit si nu s-au dus,
Doua vorbe ca mi-au spus,
Inima ca mi-au supus.
Era mandru si-narmat,
Un ostean implatosat,
Era mandru si voinic,
N-avea grija de nimic.
El inalt si eu inalta,
Ne sta bine laolalta,
Potriviti cu de prisos,
Eu frumoasa, el frumos,
Amar mie-ntr-un suspin
Lacrimile vale-mi vin,
Cu naframa de le sterg,
Ele tot mai tare merg.
Auzit-au d-auzit
Petitori din rasarit
Ca eu stau sa ma marit,
Iara cum m-am maritat,
Multe neamuri s-au sculat,
Casa doar ne-o vor strica
si pe noi ne-or departa;
Mii de limbi curgeau in rauri,
Rasarite din pustiuri,
si veneau adunaturi,
Rasarite din paduri,
Mai calari si mai pe jos,
Tot veneau in nour gros,
Veneau roiuri, veneau turma
si lasau pustiu-n urma,
Veneau turma, veneau vale
si surpau cetati in cale;
Geaba omul meu da piept,
L-impingeau tot inderept.
I-au infrant ostirile,
I-au rapit maririle,
Pustiit-au tarile,
I-au luat averile,
I-a-nnegritu-i soarele,
I-au robit popoarele.
Eu in codrul cel pustiu
Ratacind, intr-un tarziu,
Am aflat din limbi straine
Ca barbatul nu-mi mai vine,
Am aflat dinspre apus
Ca barbatul mi s-au dus,
S-a dus cale nenturnata,
De toti oamenii urmata.
Am aflat din rasarit
Ca barbatul mi-au murit,
si-au murit si mi-l bocea,
Lumea-ntreaga il plangea.
Plans-au toate schiturile,
Toate rasariturile
si apusurile toate,
si noroade, limbi si gloate,
Miazanoapte, miazazi
Nu-l mai putura trezi.
Plans-au marea pe-ai ei regi,
Pe-mparatii lumii-ntregi,
s-o furtuna se lasa
Ce pamantul l-ineca.
Miazanoapte si apus
Neamuri mii pe cale-au pus,
Roiuri mari si pradatoare,
A strainelor popoare,
Ce curgeau, mari, curgeau,
Capat nici nu mai aveau,
Ca sa puie mostenire
Pe sarmana omenire.
Cand gandesc l-asa dureri,
Pare-mi-se c-au fost ieri,
Cand gandesc l-ai mei ciobani,
Pare-mi-se mii de ani...
Iara cand am auzit
Ca barbatul mi-au murit,
Teiu-acesta am sadit,
Creste teiul si-nfloreste
si viata mi-o umbreste.
si in umbra-i cum traiesc,
Eu nu mai imbatranesc.
Dragul mamei copilas,
Multe-n lume spune-ti-as,
Dar ma tem sa nu ma lasi,
Ci mai dormi, mari, un pic
Ca esti crud de ani si mic,
Dormi la umbra, dormi in pace,
Ca mama tie ti-a face,
Sub cel tei batut de vant,
Patisorul la pamant;
Multe-s ramurelele,
Tot or bate stelele,
Iara luna va strabate
Dulcea ta singuratate,
Iar cand vantul v-aromi,
Mandru mi te-a adormi,
si cand vantul va sufla,
Teiul se va legana,
Florile-si va scutura.
Iarasi te vei destepta
Sub rotirea norilor,
in caderea florilor,
Sub lucirea stelelor
si la jocul ielelor.
Sub frunza stejarilor
La glasul izvoarelor.

Unde-i crucea de la cai
­ Nu mai plange, mai ­
Cresc ca fratii doi molizi
­ Razi, puiule, razi ­
Unde-s pasari in copaci
­ Taci, puiule, taci ­
S-adun fete si flacai
­ Dormi, puiule, hai! ­



si cum canta, cum suspina,
Glasul codrului o-ngana,
si cum doina-si tragana
Teiul mi se leagana,
Adormind-o florile
si privighetorile.
Suna dulce, o auzi-ici,
inceputul unei muzici
Triste si aeriane
Ca sunarea din organe.
Mum-adoarme, pruncul rade,
Teiul vechi i se deschide.
Ies trei zane ca pe-o poarta,
Cate-o stea in frunte poarta,
Ele-s ursitorile,
Luminand ca zorile,
Maini usoare, glasuri slabe,
Pietre scumpe-n mii de boabe
Le incarca cu podoabe,
si prin frunze stravezie
A lor glezne argintie
Mai nu calca pe pamant
Cand se leagana de vant,
Cand usor de mani se prind,
Trag un dant si mi-l intind,
Leaganul incungiurand
si din gura-ncet cantand.
Una-i zice: ­ Drag baiat,
Sa fii mare imparat,
Caci asa fel ti-a fost dat.

Alta-i zice: ­ Sa fii tare
Fara de asemanare,
Cum nu e viteaz sub soare.
Zise-a treia: ­ Fii cuminte
in purtare si cuvinte,
si istet sa fii cu duhul,
Cum e luna si vazduhul.
­ Ah, mai stati, mai stati o clipa,
Nu-i dati daruri ce in pripa
Sunt supuse la risipa;
Daruri ce le dati multora
Dati-le s-acum altora,
Ci deasupra tuturora
Daruiti-i lui ceva
Ce in lume nimenea
N-a avut, nici n-o avea.
Zana-a treia sta pe loc,
Ochii ei sunt plini de foc
si la muma se uita
si astfel ii cuvanta:
­ Dochie, draguta mea,
stii tu ce-ai cerut, ori ba?
Nici o stii, nici o vei sti,
si eu tot voi implini.
Zana pe copil se pleaca,
Ochi-n lacrimi i se-neaca
si ea zice-incetisor:

­Nani, puisor,
Cerul, cand o sa te scoli,
ti-o trimite soli,
Caci ti-e dat acum de soarte
Viata fara moarte
si ti-e data tinereta
Fara batraneta.

Un cuvant macar sa nu zici,
E sfarsitul unei muzici
Blande si aeriane
Ca sunarea din organe.
Muma doarme-n ciritei,
Intra zanele in tei,
Muma doarme, pruncul rade,
Teiul vechi se reinchide,
Iara pruncul si cu muma
Fata-n fata dorm acuma,
si, cum dorm cu ochiu-nchis,
Au visat acelasi vis.




Povestea Dochiei si Ursitorile


Aceasta pagina a fost accesata de 2518 ori.
{literal} {/literal}