Sarmis

Sarmis

de Mihai Eminescu

Mijeste orizonul cu raze departate,
Iar marea-n mii de valuri a ei singuratate
Spre zarea-i luminoasa porneste sa-si uneasca
Eterna-i neodihna cu linistea cereasca.
Natura doarme dusa, tariile in pace.
Din limpedea naltime pe-alocuri se desface
O stea, apoi iar una; pe ape diafane
Isi limpezesc in tremur pe rand a lor icoane.

Tot mai adanc domneste tacerea inteleapta —

Se pare cum ca noaptea minunea si-o asteapta.
Deodata luna-ncepe din ape sa rasaie
Si pan’ la mal dureaza o cale de vapaie.
Pe-o repede-nmiire de unde o asterne
Ea, fiica cea de aur a negurei eterne.
Cu cat lumina-i dulce pe lume se mareste
Cresc valurile marii si tarmul negru creste
Si aburi se ridica din fund de vai spre dealuri.
O insula departe s-a fost ivind din valuri,
Parea ca s-apropie mai mare, tot mai mare,
Sub blandul disc al lunii, stapanitor de mare.
Din umbra de la maluri s-a desfacut la larg
O luntre cu-a ei panze sumese de catarg.
Taind in doua apa, ea poarta o pareche:
Pe Sarmis, craiul tanar din Getia cea veche,
Mireasa-i in picioare, frumoasa ca o zana,
Stetea si pe-a lui umar isi sprijinea o mana.
Se clatin visatorii copaci de chiparos
Cu ramurile negre uitandu-se in jos,
Iar tei cu umbra lata si flori pana-n pamant
Spre marea-ntunecata se scutura de vant.
— De cate ori, iubito, ma uit in ochii tai,
Mi-aduc aminte ceasul cand te-am vazut intai.
Ca marmura de alba, cu maini subtiri si reci,
Strangeai o manta neagra pe sanul tau... In veci



Nu voi uita cum tampla c-o mana netezind

Si fata ta spre umar in laturi intorcand,
Stiind ca nimeni nu e in lume sa te vada,
Ai fost lasat in valuri frumosul par sa cada.
In orbitele-adance frumosii ochi ce-ncanta,
Pierduti in visuri mandre, priveam fara de tinta.
Si tu zambeai, c-un zambet cum e numai al tau,
Nu te-a mai vazut nimeni cum te vazusem eu...
Si plini iti erau ochii de lacrimi si de foc,
Pe-al genei tale tremur purtand atat noroc...
De ce zambeai tu oare? Vrun cantec bland de jale
Au desteptat in taina glasul gandirii tale?...
Pluteai ca o usoara craiasa din povesti.
Dintr-o zambire-n treacat simtii ce dulce esti!
Si cum mergeai, armonic si lin iti era pasul,
Ramas in nemiscare m-a fost cuprins extazul,
Am stat pe loc, cu ochii doar te urmam mereu,
Tu, gingasa mireasa a sufletului meu...
De-atuncea cu pustiu-mi statut-am sa ma cert,
Urmand cu-a mele brate o umbra in desert...
Pan’ ce-n sfarsit ajuns-am sa mangai chipul sfant
Al celei mai frumoase femei de pre pamant.
Ce zeu din cer te puse in calea mea sa iesi,
O, frageda fiinta ca floarea de cires!
Cum s-a putut ca-n lume asa minuni sa steie,
Caci tu esti prea mult inger si prea putin femeie!
Si fericirea-mi, scumpo, nici indraznesc s-o crez.
Tu esti? Tu esti aievea? Sau poate ca visez...
Daca visez, te-ndura, ramai la al meu piept
Si fa ca pe vecie sa nu ma mai destept.

Se clatin visatorii copaci de chiparos

Cu ramurile negre uitandu-se in jos,
Iar tei cu umbra lata, cu flori pan-in pamant
Spre marea-ntunecata se scutura de vant.
Ea cade in genunche sub florile ce ploua.
Grumazul i-l cuprinde cu bratele-amandoua,
Lasand pe spate capul... — Copile! n-o sa mantui?
Caci fioros de dulce, pe buza ta cuvantu-i...
Si cat de mult ridici tu, in gand pe-o biata roaba!
Comoara ta din suflet e singura-mi podoaba,
Cu focul bland din glasu-ti, iubite, ma cutremuri,
De-mi pare o poveste de-amor din alte vremuri.
Si ochiul tau adanc e si-n adancime tristu-i,
Cu umeda-i privire tu sufletul imi mistui!
O, da-mi-i numai mie si nu-i intoarce-n laturi,
De noaptea lor cea dulce in veci nu ma mai saturi...
Las’ sa orbesc privindu-i, iar tu asculta-ncoace
Cum sta la sfaturi marea cu stelele proroace
Si codri aiureaza, — izvoarele-i albastre
Soptesc ele-nde ele de dragostele noastre.
Luceferii, ce tremur sclipind prin negre cetini,
Pamantul, marea, cerul cu toate ni-s prieteni,
Cat ai putea departe lopetile sa lepezi,
Ca-n voie sa ne duca a marii unde repezi.
Oriunde ne vor duce in farmecul iubirii,
Chiar de murim, ajungem limanul fericirii.
Ea mainile-amandoua le pune pe-al lui crestet...
Frunzis purtat de vanturi pe valuri cade vested.



Se clatin visatorii copaci de chiparos

Cu ramurile negre uitandu-se in jos,
Iar tei cu umbra lata, cu flori pana-n pamant
Spre marea-ntunecata se scutura de vant.
Din codrii singurateci un corn parea ca suna.
Salbatecele turme la tarmuri se aduna.
Din stuful de pe mlastini, din valurile ierbii
Si din poteci de codru vin ciutele si cerbii,
Iar caii albi ai marii si zimbrii zanei Dochii
Intind spre apa gatul, la cer inalta ochii.


Sarmis


Aceasta pagina a fost accesata de 2505 ori.
{literal} {/literal}