Sonete

Sonete

de Mihai Eminescu

I

Afara-i toamna, frunza-mprastiata,
Iar vintul zvirle-n geamuri grele picuri;
si tu citesti scrisori din roase plicuri
si intr-un ceas gindesti la viata toata.

Pierzindu-ti timpul tau cu dulci nimicuri,
N-ai vrea ca nime-n usa ta sa bata;
Dar si mai bine-i, cind afara-i zloata,
Sa stai visind la foc, de somn sa picuri.

si eu astfel ma uit din jet pe ginduri,
Visez la basmul vechi al zinei Dochii;
in juru-mi ceata creste rinduri-rinduri;

Deodat-aud fosnirea unei rochii,
Un moale pas abia atins de scinduri…
Iar mini subtiri si reci mi-acopar ochii.



II

Sunt ani la mijloc si-nca multi vor trece
Din ceasul sfint in care ne-ntilniram,
Dar tot mereu gindesc cum ne iubiram,
Minune cu ochi mari si mina rece.

O, vino iar! Cuvinte dulci inspira-mi,
Privirea ta asupra mea sa plece,
Sub raza ei ma lasa a petrece
si cinturi noua smulge tu din lira-mi.

Tu nici nu stii a ta apropiere
Cum inima-mi de-adinc o linisteste,
Ca rasarirea stelei in tacere;

Iar cind te vad zimbind copilareste,
Se stinge-atunci o viata de durere,
Privirea-mi arde, sufletul imi creste.

III

Cind insusi glasul gindurilor tace,
Ma-ngina cintul unei dulci evlavii —
Atunci te chem: chemarea-mi asculta-vei?
Din neguri reci plutind te vei desface?

Puterea noptii blind insenina-vei
Cu ochii mari si purtatori de pace?
Rasai din umbra vremilor incoace,
Ca sa te vad venind — ca-n vis, asa vii!

Cobori incet… aproape, mai aproape,
Te pleaca iar zimbind peste-a mea fata,
A ta iubire c-un suspin arat-o,

Cu geana ta m-atinge pe pleoape,
Sa simt fiorii stringerii in brate —
Pe veci pierduto, vecinic adorato!




Sonete


Aceasta pagina a fost accesata de 2622 ori.
{literal} {/literal}