Urat si saracie
de Mihai Eminescu
Urat si saracie sunt acei doi tovarasi, A caror urme crude le aflu pururi iarasi Pe orice chip si-n orice-ndraznii de a iubi... Iubit-am poate cantul, voit-am a robi Cu el un suflet dulce, al meu intreg sa fie... Zburat-au chip si cantec urat si saracie! Caci ce nu ai in clipa in care ai dorit Se schimba-n rau cu vremea, de farmec saracit. S-arata inainte-ti o schele despoiata De orice vis cu care o imbracai odata. Puterea tineretii, a mintii vioiciune, A inimei bataie, si gingasa minune Din ochi, cand toata viata in ei iti este scrisa De o citeste-oricine scrisoarea ei deschisa, Dar mai cu seama aceea ce tu vrei s-o citeasca... Cum trec, cum trec cu toate... si far- sa le opreasca Nimic... Astfel te-ntuneci o stea in vecinicie Si ce-ti ramane-n urma? vreme si saracie. Da, vreme! numai vreme sa aibi sa simti deplin Ce mult puteai in lume, si cat, cat de putin Ti-a fost dat. Daca nobil ai fost si bland si drept, Daca prin a ta minte ai fost un intelept, Avand darul pe care natura-l poate da, Frumsete, minte, ajuns-ai cineva? Caci nu cauta lumea aceea ce slaveste, Aceea ce o prinde ci ceea ce-i prieste. Daca esti rau si-i vine rautatea la-ndemana, Daca esti prost, si vasta prostie e stapana, Sau de-un desert atarna in lume a ta soarta Si nu stii cum desertii prin lingusiri se poarta Sau nu poti sti... Atuncea de ce folos e tie C-ai avut tot ce firea ti-a dat cu darnicie, Ca esti podoaba scumpa in lume orisicui, Podoaba ce nu-i trebui in lume nimanui? Virtutea e-o poveste... cand gandul ti-l ascuti, Tu vezi ca slabiciuni sunt vestitele virtuti: Nobletea-i slabiciunea acelor ce nu pot Pe sine sa se puie deasupra peste tot, Sa aiba pentru toate adanc si greu dispret, Hranind a lui viata din sute de vieti. A nu-ti tine cuvantul cand nu-ti vine-ndemana A dezbraca pe-acela ce ti s-a dat pe mana, A insela multimea cu mii fagaduinti, Cand ai mintit o data sa te mai pui sa minti, A urgisi pe-acela care ti-a facut bine, A imple a lui nume de pete si rusine Aceasta nu e nobil... Dar toti si-ndeosebi O fac usor tu numai stai vecinic sa intrebi. Tu numai iti pui vorba si gandul la cantari, Tu numai vrei a-ntrece caracterele mari, Privind peste multime cu multa nepasare... Ei bine! P-asta drama si soarta ta cea mare. Din asta cumpanire de drept si datorie, Ce ti-a ramas la urma? Urat si saracie. Iubit-ai?... Ah! un caier de canepa nu-i moale, Nu-i blond cum e podoaba cea dulce-a fruntii sale! Cu gura ei subtire si mani reci ca de ceara, Iar ochiu-i plin de raze straluce in afara, Rapindu-ti tie ochii cu a lor stralucire. Tu n-ai gustat din rodul acel de fericire: Tu esti onest si plin de respect si generos Sa frangi in zarea vietii un rod asa frumos. Te-ai dus si te urmara parerile de rau. In urma ta venit-au un neted natarau S-acesta... ei... facut-au ce n-ai vrut sa cutezi; Ce-a mai ramas din dulcea figura, mergi de vezi: Anii i-au scris cu pana lor neagra pe-a ei frunte. Si gura cea cu albe margaritari, marunte, Acuma e zbarcita si ochiul plin de para, Ce-si revarsa lumina sa rece in afara E stins, si nu-i nimica in el, nu-i adancime; Tu nu mai vezi intr-insul ce nu vazuse nime Decat tu... Ce ajunse a fi? Cocheta, rece, Lingusitoare, cruda, din mana-n mana trece Si cauta-n iubire placerea numai, care E-o clipa de betie si-o zi de dezgustare. Dara acea iubire adanca si curata, Care-n viata vine o data, num-o data, Acea eterna sete ce-o au dupaolalta Doi oameni ce-si pierdura privirea una-ntr-alta, Acel amor atat de nemarginit, de sfant, Cum nu mai e nimica in cer si pre pamant, Acea inamorare de tot ce e al ei, De-un zambet, de un tremur al gingasei femei, Cand pentru o privire dai viata, dai noroc, Cand lumea ti-este neagra de nu esti la un loc Cu ea... Unde-i norocul ce l-a promis ea tie? Ce va ramane voua? Urat si saracie!
Urat si saracie
Aceasta pagina a fost accesata de 5992 ori.
