Viata

Viata

de Mihai Eminescu

Cand aud vreodata un rotund egumen, Cu foalele-ncinse si obrazul rumen, Povestind ca viata e calea durerii Si ca pocainta urmeaza placerii, Ma intreb: ,,Acesta poate ca sa stie Cum este viata, cum cata sa fie?.” Noaptea scanteiaza cu-a ei mii de stele, Varsa raze slabe pasurilor mele, Ulicioara-i stramta si, din ziduri vechi, Vorbe, ras si planset suna in urechi; Glasuri ratacite trec prin geamuri sparte Si prin usi inchise, prin zidiri desarte. Colo, langa lampa, intr-un mic ietac, Vezi o fata care pune ata-n ac; Fata ei e slaba de-o paloare cruda, Ochii ei sunt turburi, pleoapele asuda, Degetele repezi poarta acul fin: Ea isi coase ochii intr-un tort de in; Vanata-i e buza, lipsita de sange, Ochiul ei cel turbur nu mai poate plange. La ce oare dansa s-a nascut pe lume, O sarmana frunza pe oceanu-n spume, O sarmana umbra, orfana si slaba, De care-n multime nimenea nu-ntreaba? Din zori pana-n noaptea neagra si tarzie O vezi printr-o alba perdea stravezie Cum mereu lucreaza... s-abia pane goala, Frig si insomnie, lacrime si boala.



Tot ce-n asta lume mai poate pricepe E ca de-nceteaza lucrul... foamea-ncepe. Negustoru-si pune panzele-nainte, Lucrul scump si harnic unor ceasuri sfinte, El are briliante pe degete groase Din noptile celor care panza-i coase; Desface ducesei, c-o galanta graba, In cusut in lacrimi de o mana slaba: Panze moi in care se tesura zile, Vederea si somnul sarmanei copile, Albe ca zapada ce cade in fulgi; Dar, cum sunt cusute, sunt bune de giulgi. Cand iti trec prin minte acestea, copila, Te uiti in oglinda si iti plangi de mila: Vrei s-o vezi chiar bine, s-o tii bine minte Pe nefericita, dulce si cuminte, Fara nici un reazem, care nu asteapta Decat moartea care singura e dreapta... In aceasta viata de mizerii plina Singura-i amica este o albina, Ratacita ­ ce stii cum ­ in strada veche. Glasul ii patrunse la a ei ureche, Deschizand fereastra, sa intre o lasa Intre flori sa doarma si sa-i stea in casa. Se iubira cele doua proletare: O insecta-umana, una zburatoare. Fata stand pe ganduri, vesela albina Cu galanterie de buze-i s-anina, Ca si cand i-ar zice: ,,Au nu stii tu oare Cum ca a ta gura-i cea mai dulce floare? Caci tu esti frumoasa, chiar ca si o sfanta, Ochiul tau cel dulce si umbrit ma-ncanta”. * Intr-o zi, copila moare: se-ntelege, Moartea numai stie manile sa lege. In sicriu au pus-o. Fata ei cea trasa Era adancita, insa tot frumoasa. I-au pus flori pe frunte... Corpul ei cel fin Ce nobil transpare din giulgiul de in! Fereastra-i deschisa: primavara plina Patrunde printr-insa; dar biata albina In camp nu mai fuge, ci-mprejur se poarta, Incunjura capul si gurita moarta; Ea zboara aproape si tot mai aproape, Si vrea cu amica-i deodata s-o-ngroape... Deci cand se intampla s-aud vreun egumen, Cu foalele-nchise si obrazul rumen, Povestind ca viata e calea durerii Si ca pocainta urmeaza placerii, Ma intreb: ,,Acesta poate ca sa stie Cum este viata, cum cata sa fie?”




Viata


Aceasta pagina a fost accesata de 2360 ori.
{literal} {/literal}