Fragment in versuri din Frumoasa lumii

Fragment in versuri din Frumoasa lumii

de Mihai Eminescu


I.
Sura-i sara cea de toamna,
De pe lacuri apa sura
Infunda miscarea-i creata
Intr-un stuf de iezatura.

Susaind imbla pe lanuri
Beldii, iarba si strujane
Indoite de-a vantoasei
Intristata suspinare.

Numai codru-adanc suspina
Si prin frunzele uscate
Randuri, randuri trece freamat
Ce le scutura pe toate.

Trece luna, farul vanat
L-ale norilor corabii
Si pe tufe stravezie
Imbufnat ciugula vrabii.

De cand codrul, dragul codru
Scuturandu-si frunza toata,
Isi deschide-a lui adancuri
Fata lunii sa le bata,

Trista-i firea, vantul doara
Sperios vo creanga farma,
Si isvoarele-i rotite
Fac cu valurile larma.

Prin scheletele de stance
Scartaiesc si gem stejarii
Ca mosnegi ce sunt pe moarte,
Ale iazurilor arii

Ca oglinzi de plumb brumate.
Dorm in luna - cant' alene
Brotaceii de pe maluri,
Greierusi in buruiene.

Iar mosneagul meu tiindu-l,
Pe copil ducea de mana
Pe cararea parasita
Din padurea cea batrana.

Au ajuns o piatra mare,
De trei ori mosul batand,
Se deschise dinainte-i
O carare in pamant.

Dragu mosului acuma
Merge pe-aici pana vei da
De-o gradina prea frumoasa
C-o cascioara alba-n ea.

De-i intra in casa ceea
Vezi in vatra ce-o sa sada,
De-i gasi o cheie mica
Pune-o-n brau s-apoi mi-o ada.

Na-ti de fier o veriguta,
Far' de ea nu poti intra,
Mi te du acu cu bine
Si te-ntoarce-asemenea.

El a mers si atunci vazura
Ochii lui dumbrave-ntinse,
De o dulce poleiala
Si de-un freamat mut cuprinse.

Ape curg ca aur verde
Si se vad adanci isvoara
Unde fundul straluceste
Vioriu ca o comoara.

O gradina vazu mandra
Cu copaci inalti in sir,
Ploind flori mirositoare
Pe tufani de trandafiri.

Mere de-aur cad din crenge,
Risipite pe pamant,
Frunza pare-nvapaieta
Florile parca s-aprind.

Stralucesc ca si jumatul,
Se indoaie tremurand,
Singura a lor lumina
Face ziua sub pamant.

Dar o zi cum vezi in visuri
Prin aerul de (o ceata)
Facea dulce transparenta,
O vazu si-i o mandreata.

Parca lumea asta toata
E-ngropata, pare treaza
Si seninul bland al apei
Lumea asta-o lumineaza.

Pe carari mergea cu-ncetul,
Mere strange-n san, le pune,
El imbla mirat pe lume
Ca un gand intr-o minune.

II.
El intra-n cascioara alba
Cu flori negre impistrita
Si gasi-n cenusa vetrei
O cheita ruginita.

Ce stii ce facea (cu ea)
Cu cheita de-o avea,
Pana azi poate ca lumea
Sub un farmec ramanea.

Baietandru-n brau si-o pune
Si se ia incet pe scara,
Cand ajunse-n gura gropii
Si voi sa ias-afara.

Zice oterit mosneagul:
-Nu iesi, baiete, stai,
Da-mi cheita. - Ba, mosnege,
Mai intai sa ies - s-apoi!

-Nu te las. -Eu nu-ti dau cheia
-De n-o dai te-omor acuma,
-Fa ce stii, raspunse micul,
Ma omoara, de poti numa.

Din picior mosneagul face
Tranc! se-nchide atunci pamantul
Si baiatul biet ramase
'n ntuneric ca mormantul.

Spre gradina sa se-ntoarca-
Dara, vai, n-o poate face,
Caci intr-insa el inchisu-i
Ca un pui intr-o gaoace.

Incepu atunci sa planga,
Frange manele-i spre cer
Si frangandu-le el freaca
Veriguta cea de fier.

Vine-un om de fier atuncea
Si-ntreaba baietul: Cum
De-a ajuns el pan-aicea,
Iaca cum si iaca cum.

Si asa din vorba-n vorba,
Vezi, i-a spus baiatul tot;
Mai baiet, cu greu te-oi scoate,
Dara tot am sa te scot.

Desi noua ni se pare
Ca la gura-a fost fiind,
Dara el era sarmanul
Tocma-n fundul de pamant.

Ian asteapta pan' mi-oi frige
Ca vro douazeci de vace
S de drum s-implu cu apa
Tot pe-atatea poloboace.





Fragment in versuri din Frumoasa lumii


Aceasta pagina a fost accesata de 1108 ori.
{literal} {/literal}