Peste codri sta cetatea ...

Peste codri sta cetatea ...

de Mihai Eminescu


Peste codri sta cetatea
Stapanind singuratatea...
Luna plina stralucea,
Din naltimea cea albastra
Batea tainic la fereastra.
si pe negrele zabrele
Sta domnita dupa ele,
Uitandu-se norilor
Calea zburatorilor.
Parul galben, abia cret,
Peste tample sta razlet
si trecand pe dupa tample
Ca un val de aur imple
Umerele si spinarea
si intreaga aratarea.
si e una la parinti,
Cum e luna printre sfinti,
si-ntre fete tinerele
Ca si luna printre stele,
si e una chiar sub soare,
Cine cata-n ochi-i moare,
Ochi izvoare de lumine,
Cu mani albe, lungi si fine
si cu degetele trase,
Subtirele, de craiasa,
si buzele subtirele
De-mi zambea-ntristat cu ele.
Au mai stiu povestitorii
Ce sunt, oare, zburatorii?
Vin din rumenirea serii
si din fundul sfant al marii,
Vin din ploaia cea cu soare
si din dor de fata mare.
Iara umbra norilor,
Calea zburatorilor,
Caci ii vede
Cine-i crede,
Le nazare
La oricare

L-a chemat din noaptea mare.
De-ndrageste vreo fata,
Ca luceafar i s-arata,
Dar din nouri se repede
La pamant unde o vede
si-n carare ii rasare
De la crestet la picioare;
Ochii negri-ntunecosi
I se uita mangaiosi,
in par negru stele poarta,
Dara alba fata-i moarta,
Ori se face nor de ploaie
Care cade in siroaie
si bureaza-asa de lin
Prin perdelele de in;
si-n fereastra, ca-ntr-un prag.
Se arata nalt si drag,
Cu par lung de aur moale
si cu ochii plini de jale.
Trestia l-incununeaza,
Hainele ii scanteiaza,
Haine lungi si stravezii,
Pare-un mort cu ochii vii.
Astfel iese zburatori
si din umbra, si din nori,
si din lanuri, si din lunca,
si din stea ce se arunca,
si din tainicul izvor
Care suna-ncetisor,
si cand luna cea balaie
Varsa apelor vapaie.
Iese din senin cu ploaie,
si din ploaie cu senin,
si din lacul cristalin,
si din ceruri, si din mare,
si din dor de fata mare.
A lui suflet e-o scanteie
Din luciri de curcubeie,
Din dragoste de femeie;
A lui glas la miez de noapte
E ca muzica de soapte,
Cand se clatin ramurele
si suspina pasarele.
si cum sta domnita dusa
si pe ganduri multe pusa,
Teiul nalt crescut sub geamuri
I-au intins vro doua ramuri
incarcate,-nfloritoare
si frumos mirositoare,
si aude sopotind
si prin frunze ropotind
Ca un glas de copilas
Ce-o intreaba dragalas:
­ De ce sezi inchisa, fata,
Dupa poarta ferecata,
Dupa zidurile grele,
Dupa negrele zabrele?
Deschide zabrelele
si priveste stelele,
Luna plina o priveste
Cum pe munti calatoreste
si deschide-mi un oblon
Ca sa trec fara de zvon,
Ca de noapte imi e teama;
Toate umbrele ma cheama,
Tricolici ma prigonesc,
Iar babele ma vrajesc
Cu flori rosie de mac,
Cu oscior de liliac,
Ca sa nu ma dau de leac.
Nu auzi cum zbor prin ramuri,
tip in horn si bat in geamuri?
Nu sunt tanar fara minte,
Prins de dulcele-ti cuvinte,
Nu curtean infumurat,
Nici ostean implatosat,

Ci eu sunt
Zburator
Ca un vant
De usor,
Ma anin
De un ram
si suspin
Langa geam,
Ca-n salas
Tremurand
Sa ma lasi
Mai curand.

Caci sunt slab de-mi plangi de mila,
Orb ca visul de copila;
Sunt ca vant de primavara,
Ca amurgul cel de vara;
Din picioare pan- la cap
intr-un cuib pot sa incap,
Iar in cuib de turturele
Dorm alaturea de ele.
Iarna vin gonit de fulgi,
Ce m-acopar ca un giulgi,
si cand voi spuneti povesti,
Suflu codrul pe feresti,
Iar la claca cea de furca
Mana-mi torturile-ncurca.
O, deschide-mi un canat,
Ca printr-insul sa strabat,
Sa ma iei la tine-n pat,
Ca sa dorm lang-al tau sin
Ca un biet copil strain;
Adormit la pieptul gol,
Nu ma-ndur sa te mai scol;
Sanii albi, doua comori,
Tare sunt dezmierdatori,
Fiind albe si ratunde,
Inima mi se patrunde,
Cu gurita ma adapa
si de focul meu ma scapa;
Adormit pe bratul stang,
Nu te teme c-am sa plang,
Teama n-ai ca te-oi trezi,
Ca eu pier in zori de zi;
Ci-am sa suflu-asa de cald,
in miroase sa te scald,
Sa-mi vezi fata de ninsoare
si aripele usoare,
Caci viata mea o tin
Cu miros de flori de crin;
Nu beau apa, ci scantei
si miros de flori de tei,
O, primeste-ma in brate!
Umbra noptii ma ingheata,
Un strigoi poate in pripa
Sa ma prinza de aripa,
Sa m-ascunza in mormant,
Ca sa nu stiu unde sunt,
Ori de aripi sa ma lege
De un clopot fara lege
si tragandu-l, sunator,
De izbirea lui sa mor,
Caci eu nu sunt vrun fecior
Ca sa viu amagitor,

Ci eu sunt
Zburator
Ca un vant
De usor,
Ma anin
De un ram
si suspin
Langa geam,
Ca-n salas
Tremurand
Sa ma lasi
Mai curand.

Ea-si neteaza a ei tample
si de lacrimi i se imple
Ochii dulci de mangaiere.
Ea suspina fara vrere,
Nestiind inca ce-i cere
Inima cu-a ei durere,
Iar gandirea ei cea dulce
N-o mai lasa sa se culce.
Peste varfuri trece luna,
Tanguios un corn rasuna,
Petrecand cu-atata drag
Toata raristea de fag.
Mai incepe, mai se pierde,
De-i raspunde codrul verde
Fermecat si indragit
De-acel sunet ratacit.
Iara inima ii zice:
„Ce stai, draga mea, aice,
Scoala-te, supune-te
Valului de sunete,
Ce te trage, plin de jale,

Colo,-n raristea din vale."
si un glas aude, pare,
Ce-o chema in departare:
„Margarita, Margarita,
Cu coroana aurita,
Ah, din valea cea adanca,
Ca pe-o stea te zaresc inca,
Ca pe-o stea luminatoare
si deasupra-mi plutitoare;
Glasul cornului strabate
Dulcea ta singuratate;
O, te pleaca plangerilor,
Tu, craiasa ingerilor,
Lasa zidurile tale,
Vino-n vale, vino-n vale!

O, auzi sunand
Pe carare corn,
Caci spre tine bland
il intorn.

Margarita, Margarita,
Cu coroana aurita,
Glasul cornului strabate
Neagra ta singuratate,
Valului de sunete,
Draga mea, supune-te,
Lasa zidurile tale,
Vino-n vale, vino-n vale!





Peste codri sta cetatea ...


Aceasta pagina a fost accesata de 1867 ori.
{literal} {/literal}