Stefan Octavian Iosif - Lui Eminescu
de Mihai Eminescu
O, Doamne, cata vreme ramasa inapoi!
Unde esti tu acuma si unde suntem noi,
Nevarstnicii romantici, sentimentali de-ieri,
Care plangeam cu tine si-a tale mari dureri
Ni le-nsuseam, asemeni acelor neofiti,
Ce se visau aieve pe cruce rastigniti
si resimteau tot chinul, batjocora si-amarul,
Ce le-ndurase-odata si Christ urcand Calvarul? ...
Sunt ani de-atunci... si astazi nevarstnicii de ieri
Au incercat ei insisi cumplitele dureri,
Au suferit si dansii si-au plans cu-adevarat,
Ca tine, nopti de truda adesea au vegheat,
Slujind plini de credinta divinului tau cult,
si cine stie daca n-au suferit mai mult,
Lipsiti de-aripa larga a geniului tau...
Azi cand plutesti dincolo de bine si de rau,
Cand nu mai simti pe frunte cununa grea de spini,
Patrunsi de pietate, ca niste pelerini,
ti-aducem tie alta cununa mai bogata –
Caci sunt si flori pe lume ce nu mor niciodata!...
Ce pelerini cucernici, truditi de lungul drum,
Ne ridicam privirea spre tine si acum
Abia ne dam noi seama ce sfant si mare esti:
Ce sus, tot mai puternic, mai mandru strajuiesti
Umpland tot orizontul cu raza ta cea clara,
intocmai cum in zare luceafarul de sara
Pe cerul gol de stele rasare timpuriu...
Ca-n zori tot el sa steie aprins cel mai tarziu...
Stefan Octavian Iosif - Lui Eminescu
Aceasta pagina a fost accesata de 2219 ori.
