Cezara - Partea a-VI-a
de Mihai Eminescu
Sunt oameni pe care spiritele de observatie si femeile ii descoasa dintr-o singura apucatura — oameni cu putin spirit, dar de-un caracter tare, expres, consecvent. Astfel era Castelmare. Daca o femeie l-ar fi auzit tragand clopotelul, ar fi stiut indata cu ce fata sa-l primeasca; daca un actor bun i-ar fi auzit pasii severi, apasati si de-o aspra regularitate rasunand prin galeriile si coridoarele palatului Bianchi, ar fi stiut prin o actiune reconstructiva, fara sa-l vada, sa-si imagineze aproape caracterul omului in cestiune: o natura comuna, consecventa si puternica.
Puindu-si odata-n minte de-a lua pe Cezara vrand-nevrand, lui i-erau toate mijloacele binevenite, desi nu dispunea de multe, caci nu avea destul spirit pentru aceasta. Dar, intrucat il servea inteligenta, el cerca a descoperi daca nu cumva sireata copila ar avea vreun amor.
Desi Ieronim nu stia ce fel e simtirea lui pentru Cezara, ii placea sa asculte de ea ca un copil de sora-sa mai mare si, drept vorbind, ea abuza intr-un mod neiertat de aceasta putere ce-o avea asupra lui. El simtea in prezenta ei un fel de duiosie in inima, un fel de fior fara de inteles al carui suvenire il urmarea zile intregi. Nu se poate zice ca era amor, caci, desi-i placea prezenta ei, totusi ii placea si mai mult ca, departe de ea, sa cugete la dansa. in asemenea resuveniri, in care el se juca cu imaginea-i, prezenta ei aievea ii era chiar suparatoare. Simtea pareca un ghimpe in inima cand ea era fata, nu mai avea acea libertate de vis care era esenta vietii sale si singura fericire a unui caracter multumit, fara amor si fara ura. Daca mi-ar da pace, gandi el in sine, totusi ar fi cum ar fi. Atunci as tinea-o de mana ei mica si ne-am uita in luna — in virgina luna — atunci o privesc ca pe o statua de marmura sau ca pe-un tablou zugravit pe un fond luminos intr-o carte cu icoane... Pareca parul ei e o spuma de aur, atat de moale-i... si fata ei se poleieste intr-un mod ciudat. Dar nu-mi da cat lumea pace... mereu ma gatuie... ma saruta — si zice c-o iubesc. Ba pe dracul. Altfel... e chiar frumoasa — sa spun dreptul. Barbia se rotunjeste ca un mar galben... gurita cateodata parca-i o cireasa... si ochii, ah ochii! Numai de nu i-ar apropia de-ai mei... imi atinge genele si ma-nfioara pan-in talpi. Atunci nu mai vad ce frumoasa e... o negura imi intuneca ochii... atunci as omori-o... Asta nu-i trai, asta-i chin! Dar biata copila... sa fiu drept... ce stie ea ca ma chinuie.
si azi umbla prin gradina palatului Bianchi. Asemenea unor aripi de vultur salbatic cuprindea ca un privaz parul negru si uscat, acea frumoasa si ostenita fata de marmura de Paros. Pleoapele pe jumatate lasate-n jos tradau marimea ochilor lui de-un intunecos si demonic albastru si cu toate acestea dezgustati, buzele-ntredeschise aratau o energica durere si numai gatul se-ndoia cu mandrie, ca si cand nu si-ar fi pierdut-o sub greutatea vietii. — Noaptea era lucie, aerul parea nins de razele lunii, care se furisau prin intunecoasa verdeata a copacilor. El sezu pe o banca, cu mainile unite si lasate peste genunchi, cu fruntea plecata si parul risipit peste ea, gandea lucruri de care nu-si da seama si numai luna lunecand pintre nouri umplea noaptea de vis. S-auzi un fosnet usor care-l trezi... Era ea. Cum se schimbase acum? Fata ei nu mai era trasa, ci se rotunjea vadit, sanii ei erau mai plini, numai rosata din obraz disparuse, facand loc unei palori care-i da un aer de nespusa blandete. Ochii nu mai aveau acea salbatica si noptoasa stralucire in adancimea carora fulgera intunecosul amor si intunecoasa dorinta... ci, limpeziti, nespus de adanci, te-ai fi uitat zile intregi in ei. Liniste si o melancolica pace era in adancimea lor... si in acea fata atat de palida, plina dar trista, suradea suferitor oarecum gura de purpura... o roza a Ierihonului a carei frumusete nu se trece. Ea s-apropia incet prin aleile strabatute de seninul noptii pe cararile albe zugravite cu umbrele mrejelor de frunze. Ea-l vazu, dar nu-si iuti pasul. ii ghicise ea caracterul? Poate. El statea locului si se uita lung la ea cum s-apropia incet, asemenea unei lunatice, ca-n somn.
El..., rezemandu-si cotul de spata bancii, isi lasa barbia pe mana, miscandu-si incet degetele si se uita uimit, cu ochii stralucitori, la stralucitorul ei chip ce s-apropia. Ea sezu alaturi cu el, dar drept in luna. Nu-i atinse mana — nimic. Luna o poleia frumos si ea era indestul de vicleana spre a se lasa muiata-n intreg de aceasta dulce si voluptoasa lumina. El o privea mereu. Apoi isi intinse el mai intai mana si apuca incet manuta ei fina si rece. Ah! gandi, si un ce nemaisimtit ii trecu prin inima... ah! cum imi place acum. Acum se lipi cu-ncetul de chipul mladios si usor si, aplecandu-si gura la urechea ei, ii sopti lin, desi cu glasul plin de infocare:
— Priveste la luna, luna mieze-noptii — frumoasa ca un copil de patrusprezece zile si — rece... Nu simti tu c-a incetat toata durerea vietii, orice dorinta, orice aspirare in privirea acestui mandru tablou din care faci si tu parte... Acum esti in capul meu, inger, frumoasa cum nu te-am vazut niciodata... dulce... Nu stii tu ca eu te iubesc...?
Ea se-nfiora, dar tacu.
— si apoi priveste asupra orasului intreg, pe acest amestec stralucit de palate si drumuri, vezi cum, ajunse de luna, stralucesc asupra maselor intunecoase varfurile turnurilor si panzele de la corabii pe rau. si cu toate acestea centrul acestui tablou esti tu! tu! tu!... Nu s-aude nimic... decat departe-n vro gradina privighetoarea si s-aude vuind incet o roata de apa. si tu privesti tacuta si nevinovata asupra acestei lumi... Trandafirii infloresc pe fata ta... Tu, regina a sufletelor, nu esti curata ca izvorul? mladioasa ca chiparosul? dulce ca filomela? tanara ca luna plina, copilaroasa ca un canar, iubita ca o Dumnezeire? Priveste, zise el si mai incet, strada aceea stramta si intunecoasa: numai intr-un singur colt ii taie umbra o dunga de lumina, dar in acel loc pare c-a nins... Vino cu mine... vino cu mine acasa... Voi da-ntr-o parte perdeaua din fereasta odaii mele si vom privi toata noaptea la cer... Ah! te iubesc!... tipa el apasat... te iubesc!... o vad prea bine ca te iubesc!
El o stranse cu atata putere incat se-nclestase amandoi intr-o imbratisare lunga si nervoasa. Apoi el recazu obosit de-o simtire nemaicunoscuta pe spata bancii, isi inchise ochii si-si lasa capul pe acea spata. Luna-l batea drept in fata, Cezara veni drept inainte-i, se-nclina asupra-i, se tinu cu amandoua mainile pe spata bancii si-l saruta, cu ochii pe jumatate inchisi, de nenumarate ori. El nu simtea nimic... asemenea unui copil ametit de somn pe care mama il dezmiarda.
S-auzi o fosnire in frunzele unui tufar. "D-zeul meu! — gandi ea speriata — daca m-ar fi vazut cineva? — Poate Castelmare. Sarmanul copil! Cum se va intoarce el acasa? Acest om poate sa-l pandeasca".
Ea-l lasa un moment sa se trezeasca din aceasta betie... apoi il intreba lin, ca si cand n-ar fi vrut sa-i intrerumpa decat incet gandirile lui, somnul lui cel aievea:
— stii sa manuiesti sabia?
— Da! zise el.
— Sa-ti aduc o sabie — nu-i asa?
— Da...
— si mi-i da o sarutare pentru ea?
— Da. Ea se urca repede in palat si peste doua minute veni c-o spada pe care i-o incinse, folosindu-se de ocazie de a-l strange de mijloc.
— Dulcele meu sloi de gheata — tu, marmura! tu, piatra, tu!
— Da-mi pace, Cezara. imi vine sa mor.
— Nu, nu! ingerul meu... mergi acasa... Sa nu ti se intample nimica pe drum... gandeste la Cezara ta... margaritarule. Nu se putu opri de a-i lua capul intre maini si de-a-l mai saruta o data... tare si cu zgomot.
— Acum mergi, mergi! Te rog.
— De ce ma rogi?
— Pentru ca te-as ucide de-ai mai ramanea.
— Cum?
— stiu eu cum, zise ea, vicleana ca un copil. Ea-l duse pan-la un hatis si-l impinse afara din gradina. Apoi se intoarse si, imbratosand un trunchi, zise incet si c-un fel de ciuda: "Ieronim! te musc!" Ea batu cu pumnii in trunchiul de copac; apoi se duse-n odaia ei si, rupandu-si cu furie pieptarul de catifea, incalcindu-si parul atat de blond, ea se uita in oglinda cu ochii inecati de lacrimi si cu buzele tremuratoare. Apoi se arunca in pat si soptea incet, foarte incet si inecata de suspinuri, cuvinte dulci, nepomenit de dulci si dezmierdatoare, pintre care strabatea numai un nume pronuntat mai tare... Ieronim.
Nu-i merse insa tot astfel lui Ieronim. El s-apropie de strada stramta, aerul lin al noptii il trezise si, de o natura mult mai putin senzuala decat porumbita lui, el ramasese numai cu convingerea teoretica cum ca o iubeste. El trecu prin strada intunecoasa cu pasul lui usor, la care se cunostea ca sa zic elastica greutate precum se simte la pasul unui cal de rasa, cand auzi in urma-i un pas sever, regulat ca al unui soldat, si recunoscu ca-i al lui Castelmare. El se opri si se-ntoarse spre partea dinspre care venea sunetul... Castelmare sosi... Tacere. Ieronim plesni cu varful sabiei intr-un zid de granit si, la scaparare, se recunoscura ambii rivali. in acelasi moment, fara sa se fi schimbat vro vorba macar, sabiile incepura a se crucisa, apoi s-auzi un geamat... o cadere grea pe pavagiul dur al stradei; una din cele doua umbre disparu intr-o casa apropiata... cealalta ramase muta.
Cezara
Cezara - Partea a-II-a
Cezara - Partea a-III-a
Cezara - Partea a-IV-a
Cezara - Partea a-V-a
Cezara - Partea a-VI-a
Cezara - Partea a-VII-a
Cezara - Partea a-VIII-a
Aceasta pagina a fost accesata de 4044 ori.
