Sarmanul Dionis
de Mihai Eminescu
...si tot astfel, daca inchid un ochi vad mana mea mai mica decat cu amandoi. De as avea trei ochi as vedea-o si mai mare, si cu cat mai multi ochi as avea cu atata lucrurile toate dimprejurul meu ar parea mai mari. Cu toate astea, nascut cu mii de ochi, in mijlocul unor aratari colosale, ele toate in raport cu mine, pastrandu-si proportiunea, nu mi-ar parea nici mai mari, nici mai mici de cum imi par azi. Sa ne-nchipuim lumea redusa la dimensiunile unui glonte, si toate celea din ea scazute in analogie, locuitorii acestei lumi, presupuindu-i dotati cu organele noastre, ar pricepe toate celea absolut in felul si in proportiunile in care le pricepem noi. Sa ne-o inchipuim, caeteris paribus, inmiit de mare — acelasi lucru. Cu proportiuni neschimbate — o lume inmiit de mare si alta inmiit de mica ar fi pentru noi tot atat de mare. si obiectele ce le vad, privite c-un ochi, sunt mai mici; cu amandoi — mai mari; cat de mari sunt ele absolut? Cine stie daca nu traim intr-o lume microscopica si numai faptura ochilor nostri ne face s-o vedem in marimea in care o vedem? Cine stie daca nu vede fiecare din oameni toate celea intr-alt fel, si nu aude fiecare sunet intr-alt fel — si numai limba, numirea intr-un fel a unui obiect ce unul il vede asa, altul altfel, ii uneste in intelegere. — Limba? — Nu. Poate fiecare vorba suna diferit in urechile diferitilor oameni — numai individul, acelasi ramaind, o aude intr-un fel.
si, intr-un spatiu inchipuit ca fara margini, nu este o bucata a lui, oricat de mare si oricat de mica ar fi, numai o picatura in raport cu nemarginirea? Asemenea, in eternitatea fara margini nu este orice bucata de timp, oricat de mare sau oricat de mica, numai o clipa suspendata? si iata cum. Presupuind lumea redusa la un bob de roua si raporturile de timp, la o picatura de vreme, secolii din istoria acestei lumi microscopice ar fi clipite, si in aceste clipite oamenii ar lucra tot atata si ar cugeta tot atata ca in evii nostri — evii lor pentru ei ar fi tot atat de lungi ca pentru noi ai nostri. in ce nefinire microscopica s-ar pierde milioanele de infuzorii ale acelor cercetatori, in ce infinire de timp clipa de bucurie — si toate acestea, toate, ar fi — tot astfel ca si azi.
...in fapta lumea-i visul sufletului nostru. Nu exista nici timp, nici spatiu — ele sunt numai in sufletul nostru. Trecut si viitor e in sufletul meu, ca padurea intr-un sambure de ghinda, si infinitul asemenea, ca reflectarea cerului instelat intr-un strop de roua. Daca am afla misterul prin care sa ne punem in legatura cu aceste doua ordini de lucruri care sunt ascunse in noi, mister pe care l-au posedat poate magii egipteni si asirieni, atuncea in adancurile sufletului coborandu-ne, am putea trai aievea in trecut si am putea locui lumea stelelor si a soarelui. Pacat ca stiinta necromantiei si acea a astrologiei s-au pierdut -cine stie cate mistere ne-ar fi descoperit in aceasta privinta! Daca lumea este un vis — de ce n-am putea sa coordonam sirul fenomenelor sale cum voim noi? Nu e adevarat ca exista un trecut — consecutivitatea e in cugetarea noastra — cauzele fenomenelor, consecutive pentru noi, aceleasi intotdeauna, exista si lucreaza simultan. Sa traiesc in vremea lui Mircea cel Mare sau a lui Alexandru cel Bun — este oare absolut imposibil? Un punct matematic se pierde-n nemarginirea dispozitiunii lui, o clipa de timp in impartibilitatea sa infinitezimala, care nu inceteaza in veci. in aceste atome de spatiu si timp, cat infinit! Dac-as putea si eu sa ma pierd in infinitatea sufletului meu pan' in acea faza a emanatiunii lui care se numeste epoca lui Alexandru cel Bun de exemplu... si cu toate acestea...
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Cu drept cuvant cititorul va fi clatit din cap si va fi intrebat — prin mintea carui muritor treceau aceste idei? Existenta ideala a acestor reflectiuni avea de izvor de emanatiune un cap cu plete de o salbatacita neregularitate, infundat intr-o caciula de miel. Era noapte si ploaia cadea marunta pe stradele nepavate, stramte si noroioase ce trec prin noianul de case mici si rau zidite din care consista partea cea mare a capitalei Romaniei, si prin baltile de noroi ce improscau pe cutezatorul ce se incredea perfidelor unde treceau niste ciubote mari carora nu le-ar fi pasat nici de potop, cu atat mai vartos ca aveau turetci care ingropau in ele pantalonii individului continut indata ce timpul devenea problematic. Umbra eroului nostru disparea prin siroaiele ploii, care dedera capului sau aspectul unui berbec plouat, si te mirai ce mai rezista torentelor de ploaie — hainele lui ude -sau metafizica. De prin crasme si pravalii patrundea prin ferestrele cu multe geamuri, mari si nespalate, o lumina murdara, mai slabita inca prin stropii de ploaie ce inundase sticlele. Pe ici pe colo trecea cate un romantios fluierand; cate un mitocan cu capul lulea de vin isi facea de vorba cu paretii si cu vantul; cate-o femeie cu fata infundata in capson isi desfasura trecatoarele umbre prin spatiul neguros, asemenea zeilor intunecati din epopeile nordice... Dintr-o crasma deschisa s-auzea o vioara schingiuita. Metafizicul nostru se apropie sa se uite si razele patrunsera prin usa si-i lovira fata. Nu era un cap urat acela a lui Dionis. Fata era de acea dulceata vanata alba ca si marmura in umbra, cam trasa fara a fi uscata, si ochii taiati in forma migdalei erau de acea intensiva voluptate pe care o are catifeaua neagra. Ei inotau in orbitele lor — un zambet fin si cu toate astea atat de inocent trecu peste fata lui la spectacolul ce-l privea. — Ce era adica: Un baiet de tigan cu capul mic intr-o palarie a caror margini erau simbolul nimerit al nemarginirii, cu ciubote in care ar fi incaput intreg si intr-un surtuc lung de-i ajungea la calcai si care fara indoiala nu era al lui, schinjuia c-un arcus ce ramasese in cateva fire de par si, cu degetele uscate, pisca niste coarde false care tarliau nervos, iara imprejuru-i framanta pamantul un ungur lung, cu picioarele goale bagate in papuci mari umpluti cu paie. Oricat de neplacut sa fi fost spectacolul pentru simtul estetic al calatorului meu, el avu o influenta salutara asupra eroului nostru care, trezit din fantaziile sale metafizice, baga de sama ca ploaia-l udase pana la piele. El intra intr-o cafenea de alaturi, ca sa se usuce. Ridicandu-si caciula cea mitoasa, vedem o frunte atat de neteda, alba, corect boltita, care coincide pe deplin cu fata intr-adevar placuta a tanarului meu. Parul numai cam prea lung curgea in vite pana pe spate, dar uscaciunea neagra si salbateca a parului contrasta placut cu fata fina, dulce si copilareasca a baietanului. isi puse in cui paltonul ud si, la aroma imbatatoare a unei cafele turcesti, ochii lui cei moi si straluciti se pierdura iar in acea intensiva visatorie care sta cateodata atat de bine baietilor, pentru ca seriozitatea contrasteaza totdeauna placut cu fata de copil. intre acesti muri afumati, plini de mirosul tutunului, de trancanirea jucatorilor de domino si de cadentata bataie a unui orologiu de lemn, ardeau lampi somnoroase raspandind dungi de galbena lumina prin aerul apasat. Dionis facea c-un creion un calcul matematic pe masa veche de lemn lustruit si adesea suradea. Surasul sau era foarte inocent, dulce l-am putea numi, si totusi de o profunda melancolie. Melancolia in varsta lui este semnul caracteristic al orfanilor; el era orfan, o existenta -cum sunt multe la noi — fara de speranta si, afara de aceea, determinat prin nastere la nepozitivism. in introducerea acestor siruri am surprins unele din cugetarile care-l preocupau in genere — si c-un asemenea cap omul nu ajunge departe — si mai cu seama cel sarac — si Dionis era un baiet sarac. Prin natura sa predispusa, el devenea si mai sarac. Era tanar — poate nici optsprezece ani — cu atat mai rau... ce viata-l asteapta pe el?... Un copist avizat a se cultiva pe apucate, singur... si aceasta libertate de alegere in elementele de cultura il facea sa citeasca numai ceea ce se potrivea cu predispunerea sa sufleteasca atat de visatoare. Lucruri mistice, subtilitati metafizice ii atrageau cugetarea ca un magnet — e minune oare ca pentru el visul era o viata si viata un vis? Era minune ca devenea superstitios? Adesea isi inchipuise el insusi cat de tristi, cat de lungi, cat de monotoni vor trece anii vietii lui — o frunza pe apa. Lipsit de iubire — caci n-avea pe nimeni in lume, iubitor de singuratate, in neputinta sufleteasca de a-si crea o soarta mai fericita, el stia ca in „aceasta ordine a realitatii”, cum o numea el, nu-l va intalni nici un zambet si nici o lacrima -neiubit si neurat de cineva, se va stinge asemenea unei scantei dupa care nu-ntreaba nimenea — nimenea-n lume. Casa lui de pustnic, un colt intunecos si painjinit din arhiva unei cancelarii, si atmosfera lenesa si flegmatica a cafenelei — asta era toata viata lui. Cine-ntreaba daca si el are inima, daca si lui i-ar placea sa umble frumos imbracat, cum sunt intrebati atatia copii — daca si el ar dori — sa iubeasca? Sa iubeasca — ideea aceasta ii strangea adesea inima. Cum ar fi stiut el sa iubeasca! Cum ar fi purtat pe maini, cum s-ar fi inchinat unei copile care i-ar fi dat lui inima ei! Adesea si-o inchipuia pe acea umbra argintie cu fata alba si par de aur — caci toate idealele sunt blonde
— si parca simtea mainutele-i calde si inguste in mainile lui, si parca-i topea ochii sarutandu-i, si parca i se topea sufletul, fiinta, viata, privind-o... vecinic privind-o.
Pe ici pe colo pe la mese se zareau grupe de jucatori de carti, oameni cu parul in dezordine, tinand cartile intr-o mana ce tremura, plesnind din degete cu cealalta inainte de-a bate, miscandu-si buzele fara a zice o vorba si tragand din cand in cand cu sorbituri zgomotoase cate-o gura din cafeaua si berea ce le sta dinainte — semn de triumf! Dincolo unul scria cu crida pe postavul verde al biliardului; unul cu palaria nalta pe ceafa si cu mainile unite pe spate, c-o tigara lunga in gura a carei independenta era marginita numai de buzele individului, se uita — dracu stie, cu interes ori asa numai la un portret a lui Dibici-Zabalkanski atarnat in afumatul perete. Orologiul, fidel interpret al batranului timp, suna de 12 ori din limba sa de metal, spre a da lumii, ce nu-l asculta, sama ca se scursese a 12-a ora a noptii. Dionis se porni spre casa. Afara ploaia incetase si, prin mrejele si valurile de nouri negri-vineti, luna trecea palida si rece. in mijlocul unei gradini pustii, unde lobodele si buruienele crescuse mari in tufe negre-verzi, se inaltau ochii de fereasta sparta a unei case vechi a carei stresina de sindrila era putreda si acoperita c-un muschi care stralucea ca bruma in lumina cea rece a lunii. Niste trepte de lemn duceau in catul de sus al ei. Usa mare deschisa in balconul catului de sus se clatina scartaind in vant si numai intr-o tatana, treptele erau putrede si negre — pe ici pe colo lipsea cate una, asa incat trebuiai sa treci doua deodata si balconul de lemn se clatina sub pasi. El trecu prin hatisul gradinii si prin zaplazurile naruite si urca iute scarile. Usile toate erau deschise. El intra intr-o camera nalta, spatioasa si goala. Peretii erau negri de siroaiele de ploaie ce curgeau prin pod si un mucegai verde se prinsese de var; cercevelele ferestrelor se curmau sub presiunea zidurilor vechi si gratiile erau rupte, numai radacinile lor ruginite se iveau in lemnul putred. in colturile tavanului cu grinzi lungi si mohorate painjenii isi exercitau tacuta si pasnica lor industrie; intr-un colt al casei, la pamant, dormeau una peste alta vo cateva sute de carti vechi, multe din ele grecesti, pline de invatatura bizantina; in alt colt, un pat, adica cateva scanduri pe doi capriori, acoperite c-un mindir de paie si c-o plapoma rosie. inaintea patului o masa murdara, al carei lemn grunzuros de vechime era taiat cu litere latine si gotice; pe ea hartii, versuri, ziare rupte, brosuri efemere din cate se-mpart gratis, in fine, o neordine intr-adevar paganeasca. Luna isi varsa lumina ei cea fantastica prin ferestrele mari, albind podelele de pareau unse cu crida; peretii posomorati aveau, pe unde ajungea lumina lunii, doua cuadrate mari argintoase, ca reflectare a ferestrelor; panzele de painjin straluceau vioi in luna si deasupra cartilor dorminde in colt se ivea o ingereasca umbra de om. Era aninat intr-un cui bustul in marime naturala a unui copil ca de vro optsprezece ani, cu par negru si lung, cu buzele subtiri si roze, cu fata fina si alba ca taiata-n marmura si cu niste ochi albastri mari sub mari sprancene si gene lungi negre. Ochii cei albastri ai copilului erau asa de straluciti, de un colorit atat de limpede si senin, incat pareau ca privesc cu inocenta, cu dulceata lor mai femeiasca asupra spectatorului. Cu toate ca acel portret infatisa un chip imbracat barbateste, insa mainile cele dulci, mici, albe, trasurile fetei de o paloare delicata, umeda, stralucita, moale, ochii de o adancime nespusa, fruntea uscata si femeieste mica, parul undoind, cam prea lung — te-ar fi facut a crede ca e chipul unei femei travestite. Visatorul Dionis se opri in dreptul acelui portret care sub lumina plina a lunii parea viu, ochii lui erau plini de o superstitioasa nerozie, el sopti incet si cu glasul inecat de lacrimi: „Buna sara, papa!”, umbra parea ca-i surade din cadrul ei de lemn -el s-apropie si saruta mainile portretului, apoi fata, gura, ochii cei de foc vanat. inecat de iubire pentru o fiinta ce nu mai exista, ar fi dorit ca etern sa tie asta noapte cu aerul racoare limpezit de lumina lunii, vecinic ar fi dorit sa tie dulcea, neinteleasa, dar atat de fericita lui nebunie. Va sa zica asupra acestui chip isi concentrase el amorul lui, atata forma avea pustiita, sarmana lui viata — un portret!... Da, era tatal sau, cand fusese in varsta lui de acum. Muma-sa, o femeie palida, nalta, blonda, cu ochii negri, ii vorbise adesea de tatal sau; de acel copil cine stie cum ratacit in clasele poporului de jos. Misterios, fara sa spuie cuiva secretul numelui lui, el sedea in casa preotului batran a carui fiica era Maria. Ei se iubira. in toata ziua el ii promitea ca taina sufletului sau isi va avea sfarsitul, ca el o va lua de sotie, ca o soarta aurita o asteapta. Dar intr-o zi el primi o scrisoare cu sigil negru — o deschise — o citi — o rupse bucati si cu ea mintea sa... o copie de pe un testament parea a fi dupa cat se putea pricepe din bucatile rupte. El muri in spitalul de alienati... palid, mut pana-n ultimul moment, preocupat pare ca de a ascunde un secret mare.
Fructul amorului acestor oameni fu Dionis. Vaduvita sa muma il crescu pe el cum putu din lucrul mainilor ei — maini delicate de doamna — fata ei palida ca ceara, ochii ei de-o intunecata blandete aveau numai pentru el grija si intelegere — pentru el -si pentru portret. De copil inca el admira ochii cei frumosi ai portretului ce luceau ca vii in orbitele lor. Ce frumos a fost papa! zicea el surazand si muma-sa, auzindu-l, isi stergea intr-ascuns lacrimile ei.
— Ochii? nu-i asa, Dionis — ochii!
— Da, mama!
— Acesti ochi!... O daca i-ai fi vazut tu acesti ochi vrodata in viata ta ti s-ar fi parut ca-i revezi in fiecare vanata stea a diminetii, in fiecare unda albastra, prin fiecare geana de nori. Cat era de frumos acest copil si ce tanar a murit! Frumosi au inmarmurit ochii lui in negurile gandirii mele, precum ar ramanea prin nouri, pe bolta intunecoasa, doua, numai doua stele vinete... s-apoi il lua in bratele ei, il dezmierda, il saruta. Afara de ochii negri, care erau ai ei, era el intreg, el, copilul din portret. Ea il crescu rau — dar cum se putea altfel — il iubea asa de mult! Singura ei bucurie intr-o viata fara speranta, fara viitor, fara multumire, ea nu mai avea dureri, nici bucurii decat acele ale copilului ei. Sufletul ei intreg era o reflectare umbroasa si trista a sufletului sau de copil. Ce gandea copilul cu mintea lui naiva, o vorba, un vis, o preocupa zile intregi — zile intregi putea medita asupra unui cuvant iesit din nebunatica sa gura. Dara, consumata de lipse, ea se stinse intr-o zi. in delirul ei, ea trase mana copilului s-o ascunse in san, langa inima, s-o incalzeasca — un simbol al vietii ei intregi!
De-atunce fizionomia, surasul lui capatase acea umbra dulce de tristete care il facea atat de interesant — si irezistibil pentru bobocii pensionatelor. Dar lui insusi nici nu-i trecea prin minte ca pe el l-ar fi putut iubi cineva — pe el nu-l iubise nimeni in lume afara de muma-sa — cum l-ar fi putut iubi pe el, atat de singur, atat de sarac, atat de fara viitor! Nu-si are fiecare om, gandea el, familia sa, amicii, rudele, oamenii sai, ca sa-i iubeasca — cui ce-i pasa de mine? Cum traiesc voi si muri, de nimene plans, de nimene iubit.
Luna s-ascunse intr-un nor negru spintecat in doua randuri de lungi fulgere rosii — casa se intuneca — si nu se mai vazu nici umbra din perete a portretului, nici umbra inalta a lui Dionis. El aprinse lumina.
Sa privim acum si la saracia iluminata de razele unei lumanari de sau bagate in gatul unui clondir ce tinea loc de sfesnic. Ce vizunie -si aici, aici petrecea el vara si iarna. Iarna, de gerul cel amarnic, trasnea grinda in odaie, crascau lemnele si pietrele, vantul latra prin gardurile si ramurile ninse; ar fi vroit sa doarma, sa viseze, dar gerul ii ingheta pleoapele si-i painjinea ochii. Surtucul lui pe langa acestea era mai mult urzeala decat batatura, ros pe margini, fudul la coate, de radea pare ca si vantul in urma lui. Oamenii cascau ironic gura cand il vedeau... si-n asemenea momente, in lungile si friguroasele nopti de iarna, crede cineva cum ca el, redus pana la culmea mizeriei, devenea trist? Asa era elementul sau. O lume intreaga de inchipuiri umoristice ii umpleau creierii, care mai de care mai bizara si mai cu neputinta. El baga de sama ca gandirile lui adesea se transformau in siruri ritmice, in vorbe rimate, si atunci nu mai rezista de-a le scrie pe hartie... mai ales garafa goala era in stare de a-l umplea de cugetari melancolice...
Ah! garafa pantecoasa doar de sfesnic mai e buna
si mucoasa lumanare sfaraind saul si-l arde
si-n aceasta saracie te inspira, canta barde -
Bani n-am mai vazut de-un secol, vin n-am mai baut de-o luna.
Un regat pentr-o tigara, s-umplu norii de zapada
Cu himere!... Dar de unde? Scartaie de vant fereasta,
in pod miauna motanii — la curcani vanata-i creasta
si cu pasuri melancolici meditand umbla-n ograda.
Uh! ce frig... imi vad suflarea — si caciula cea de oaie
Pe urechi am tras-o zdravan — iar de coate nici ca-mi pasa
Ca tiganul, care baga degetul prin rara casa
De navod — cu-a mele coate eu cerc vremea de se-nmoaie.
Cum nu sunt un soarec Doamne — macar totusi are blana -
Mi-as manca cartile mele — nici ca mi-ar pasa de ger...
Mi-ar parea superba, dulce o bucata din Homer,
Un palat borta-n perete si nevasta — o icoana.
Pe pereti cu colb, pe podul cu lungi panze de painjen
Roiesc plosnitele rosii, de ti-i drag sa te-uiti la ele!
Greu li-i de mindir de paie si apoi din biata-mi piele
Nici ca au ce sa mai suga. — intr-un roi mai de un stanjen
Au iesit la promenada — ce petrecere gentila!
Plosnita ceea-i batrana, cuvios in mers paseste;
Cela-i cavaler... e iute... oare stie frantuzeste?
Cea ce-ncunjura multimea i-o romantica copila.
Bruh! mi-i frig — Iata pe mana cum codeste-un negru purec
Sa-mi moi degetul in gura — am sa-l prind — ba las saracul.
Pripasit la vro femeie, stiu ca ar vedea pe dracul —
Dara eu — ce-mi pasa mie — bietul „ins!” la ce sa-l purec?
si motanul toarce-n soba — de blazat ce-i. Mai motane,
Vina-ncoa sa stam de vorba, unice amic si ornic;
De-ar fi-n lume-un sat de mate, zau! ca-n el te-as pune vornic,
Ca sa stii si tu odata boieria ce-i, sarmane!
Oare ce gandeste hatrul de sta ghem si toarce-ntruna?
Ce idei se-nsira dulce in mateasca-i fantazie?
Vro cucoana cu-alba blana cu amoru-i il imbie,
Rendez-vous i-a dat in sura, or[i] in pod in gavauna?
De-ar fi-n lume numai mate — tot poet as fi? Totuna:
Mieunand in ode nalte, tragic miorlaind — un Garrick,
Ziua tologit in soare pandind cozile de soaric
Noaptea-n pod, cerdac si stresini heinizand duios la luna.
Filozof de-as fi — simtirea-mi ar fi vecinic la aman!
in prelegeri populare idealele le apar
si junimei generoase, domnisoarelor ce scapar
Li arat ca lumea vis e — un vis sarbad — de motan.
Sau ca popa, colo-n templul inchinat fiintei care
Dupa chip s-asemanare a creat matescul neam,
As striga: o motanime! motanime! Vai... Haram
De-al tau suflet motanime, nepostind postul cel mare.
Ah! Sunt pintre voi de-aceia care nu cred tabla legii,
Firea mai presus de fire, mintea mai presus de minte
Ce destinul motanimii il desfasura-nainte!
Ah! atei, nu temeti iadul s-a lui Duhuri — liliecii?
Anathema sit! — Va scuipe oricare motan de treaba,
Nu vedeti ce-ntelepciune e-n faptura voastra chiara?
O motani fara de suflet! — La sgariet el v-a dat ghiara
si la tors v-a dat mustete — vreti sa-l pipaiti cu laba?
ii! ca in clondir se stinge capetelul de lumina!
Mosule, mergi de te culca, nu vezi ca s-a-ntunecat?
Sa visam favori si aur, tu-n cotlon si eu in pat.
De-as putea sa dorm incalea. — Somn, a gandului odina,
O, acopere fiinta-mi cu-a ta muta armonie,
Vino somn — ori vino moarte. Pentru mine e totuna
De-oi petrece-nca cu mate si cu pureci si cu luna,
Ori de nu — cui ce-i aduce? Poezie — saracie!
Sarmanul Dionis
Sarmanul Dionis- Partea a-II-a
Sarmanul Dionis- Partea a-III-a
Sarmanul Dionis- Partea a-IV-a
Sarmanul Dionis- Partea a-V-a
Aceasta pagina a fost accesata de 7926 ori.
