Sarmanul Dionis- Partea a-IV-a
de Mihai Eminescu
Sarutarea ei il umplu de geniu si de-o noua putere. Astfel imbratisati, arunca neagra si stralucita lui mantie peste umerii ei albi, ii incunjura talia strangand-o tare la piept, iar cu ceilalta mana fluturand o parte a mantiei se ridicara incet, incet prin aerul luciu si patruns de razele lunii, prin nourii negri ai cerului, prin roiurile de stele, pana ce ajunsera in luna. Calatoria lor nu fuse decat o sarutare lunga.
El puse jos dulcea lui sarcina pe malul mirositor al unui lac albastru ce oglindea in adancu-i toata cununa de dumbravi ce-l incunjura si deschidea ochilor o lume intreaga in adanc. El isi lua calea iar spre pamant. Aproape de pamant, el sezu pe coastele unui nour negru si se uita lung si cugetator pentru ultima oara asupra pamantului. Lua cartea lui Zoroastru, deschise unele file si incepu a citi judetul pamantului, si fiecare litera era un an, fiecare sir un secol de adevar. Era ceva infricosat cate crime au putut sa se petreaca pe acest atom atat de mic in nemarginirea lumii, pe acest bulgare negru si neinsemnat ce se numeste pamant. Farmaturile acelui bulgare se numesc imperii, infuzorii abia vazuti de ochii lumii se numesc imparati, si milioane de alte infuzorii joaca, in acest vis confuz, pe supusii... El isi intinse mana asupra pamantului. El se contrase din ce in ce mai mult si iute, pana ce deveni, impreuna cu sfera ce-l incunjura, mic ca un margaritar albastru stropit cu stropi de aur si c-un miez negru. Marimea fiind numai relativa, se intelege ca atomii din miezul acelui margaritar a carui margini le era cerul, a carui stropi soare, luna si stele, acei pitici nemarginit de mici aveau regii lor, purtau razboaie, si poetii lor nu gaseau in univers destule metafore si comparatiuni pentru apoteoza eroilor. Dan se uita cu ocheana prin coaja acelui margaritar si se mira cum de nu plesneste de multimea urii ce cuprindea. il lua si, intorcandu-se, atarna in salba iubitei sale albastrul margaritar.
si ce frumos facuse el in luna! inzestrat cu o inchipuire urieseasca, el a pus doi sori si trei luni in albastra adancime a cerului si dintr-un sir de munti au zidit domenicul sau palat. Colonade — stanci sure, stresine — un codru antic ce vine in nouri. Scari inalte coborau printre coaste prabusite, printre bucati de padure ponorate in fundul rapelor pana intr-o vale intinsa taiata de un fluviu maret care parea a-si purta insulele sale ca pe niste corabii acoperite de dumbravi. Oglinzile lucii a valurilor lui rasfrang in adanc icoanele stelelor, incat, uitandu-te in el, pari a te uita in cer.
Insulele se inaltau cu scorburi de tamaie si cu prund de ambra. Dumbravile lor intunecoase de pe maluri se zugraveau in fundul raului, cat parea ca din una si aceeasi radacina un rai se inalta in lumina zorilor, altul s-adanceste in fundul apei. siruri de ciresi scutura grei omatul trandafiriu a infloririi lor bogate, pe care vantul il gramadeste in troiene; flori cantau in aer cu frunze ingreuiete de gandaci ca pietre scumpe, si murmurul lor umplea lumea de un cutremur voluptos. Greieri ragusiti cantau ca orologii aruncate in iarba, iar painjeni de smarald au tesut de pe-o insula pana la malul opus un pod de panza diamantica ce sticleste vioriu si transparent, incat, a lunilor raze patrunzand prin el, inverzeste raul cu miile lui unde. Cu corpul nalt mladiet, alba ca argintul noaptea, trece Maria peste acel pod, impletindu-si parul a carui aur se strecura prin mainutele-i de ceara. Prin hainele argintoase ii transpar membrele usoare; picioarele-i de omat abia atingeau podul... Sau adesea, asezati intr-o luntre de cedru, coborau pe ascultatoarele valuri ale fluviului. El isi razima fruntea incununata cu flori albastre de genunchiul ei, iar pe umarul ei canta o pasare maiastra.
Fluviul lat se adancea in paduri intunecate, unde apa abia mai sclipea din cand in cand atinsa de cate-o raza: trunchii padurilor se ajungeau cu ramurile lor deasupra raului si formau bolti nalte de verdeata nestrabatuta. Numai pe ici pe colo cate o dunga fulgeratoare deasupra apei. Valurile rad si mana intunecoase lumea lor albastra, pana cand deodata raul impiedicat de stanci si munti s-aduna intre codri ca marea oglinda a marii si se limpezeste sub sori, de poti numara in fundu-i toate argintariile lui.
Ca sa petreaca, inventara un joc de carti. Regii, reginele si fantii de pe carti erau toti chipuri copiate din basmele ce si le spuneau serile. Jocul insusi era o poveste lunga si-ncurcata, ca din Halima, in care reginele se maritau, regii se insurau si fantii umblau inamorati, poveste careia nu-i mai dadeau de capat pana ce nu-ncetau, apasati de somn.
Dar somnul lor! inainte de a dormi ea isi impreuna mainile si, pe cand stelele albe sunau in aeriene coarde rugaciunea universului, buzele ei murmurau zambind, apoi capul ei, palid de suflarea indulcita a noptii, cadea pe perine. Cine ar fi vazut-o astfel! Nimene — numai el, ce acoperea bratul ei, atarnand pe marginea patului, cu sarutari. El adormea in genunchi. Visau amandoi acelasi vis. Ceruri de oglinzi, [ingeri] plutind cu inaltatele aripi albe si cu braie de curcubeu, portale nalte, galerii de-o marmura ca ceara, straturi de stele albastre pe plafonduri argintoase — toate pline de un aer racoare si mirositor. Numai o poarta inchisa n-au putut-o trece niciodata. Deasupra ei, in triunghi, era un ochi de foc, deasupra ochiului un proverb cu literele strambe ale intunecatei Arabii. Era doma lui Dumnezeu. Proverbul, o enigma chiar pentru ingeri.
insa oare de ce omul nu gusta vreo fericire! Vecinic semnul arab de pe doma Domnului ii preocupa mintea lui Dan, vana-i era cautarea lui prin cartea lui Zoroastru — ea ramanea muta la intrebarile lui. si cu toate acestea in fiece noapte se repeta acest vis, in fiece noapte el umbla cu Maria in lumea solara a cerurilor. si de cate ori umblau, el isi lua cu el in visul sau cartea lui Zoroastru si cauta in ea dezlegarea intrebarii. in van ingerii ce treceau ducand in poalele lor rugaciunile muritorilor se uitau semnificativ la el; in van unul ii spuse lin, aplecandu-se la urechea-i: „De ce cauti ceea ce nu-ti poate veni in minte?” Altul: „De ce vrei sa scoti din arama sunetul aurului? Nu-i cu putinta”.
— Dar ceea ce-i parea ciudat era ca, de cate ori ii trecea prin minte ca ingerii sa mearga dupa voia lui, ei intr-adevar, fara sa le-o zica, ii implineau alintand gandirile. El nu-si putea explica aceasta armonie prestabilita intre gandirea lui proprie si viata cetelor ingeresti.
— Nu vezi tu, Mario, ca tot ce gandesc eu ingerii implinesc in clipa?
Ea ii astupa gura cu mana. Apoi ii sopti la ureche:
— Cand ploua, toate granele cresc; cand Dumnezeu vrea, tu gandesti ceea ce gandesc ingerii.
in zadar. Mintea lui era preocupata si privirile ochilor lui mari erau atintite asupra acelei porti vecinic inchise.
— As voi sa vad fata lui Dumnezeu, zise el unui inger ce trecea.
— Daca nu-l ai in tine, nu exista pentru tine si in zadar il cauti, zise ingerul serios.
Odata el isi simti capul plin de cantece. Asemenea ca un stup de albine, ariile roiau limpezi, dulci, clare in mintea lui imbatata, stelele pareau ca se misca dupa tactul lor; ingerii ce treceau surazand pe langa el inganau cantarile ce lui ii treceau prin minte. in haine de argint, [cu] frunti ca ninsoarea, cu ochi albastri care luceau intunecat in lumea cea solara, cu sanuri dulci, netezi ca marmura, treceau ingerii cei frumosi cu capete si umere inundate de plete; iar un inger, cel mai frumos ce l-a vazut in solarul lui vis, canta din arfa un cantec atat de cunoscut... nota cu nota el il prezicea... Aerul cel alb rumenea de voluptatea cantecului. Numai semnul arab lucea ros, ca jaraticul noaptea.
„Asta-i intrebarea, zise Dan incet, enigma ce patrundea fiinta mea. Oare nu canta ei ceea ce gandesc eu?... Oare nu se misca lumea cum voi eu? El stranse c-o intunecata durere pe Maria la inima lui. Hurmuzul pamantului ardea in salba ei de margaritare... Oare fara s-o stiu nu sunt eu insumi Dumne...„ Vum! Sunetul unui clopot uriesesc
— moartea marii, caderea cerului — boltile se rupeau, jumaltul lor albastru se despica, si Dan se simti trasnit si afundat in nemarginire. Rauri de fulgere il urmareau, popoare de tunete batrane, vuirea nemarginirii ce tremura miscata... O, gand nefericit! aiuri el. — Spasmotic tinea in mana lui cartea lui Zoroastru, instinctiv rupse margeaua pamantului de la gatul Mariei. Ea cadea din bratele lui... ca o salcie neguroasa ce-si intindea crengile spre el si striga cazand: „Dane! ce m-ai facut pe mine?”
si un glas rasuna in urma-i: „Nefericite, ce-ai indraznit a cugeta? Norocul tau ca n-ai pronuntat vorba intreaga!...” Supt ca de-un magnet in nemarginire, el cadea ca fulgerul, intr-o clipa cale de-o mie de ani. Deodata intunericul dimprejurul lui deveni linistit, negru-mort, fara sunet si fara lumina. El deschise cartea, arunca margeaua si incepu a citi: margeaua cadea luminoasa prin intuneric si se desfasura din ce in ce. Din ce in ce mai mare, mai mare — se lumina — pan o vazu departe asemenea unei lune — si el cobora cu cartea sub mana nourii grosi, s-apropia de pamant, deja vedea culmile stralucite ale unui oras, lumini presarate, o noapte varatica cu aerul blond, gradini mirositoare si... si isi deschise ochii.
El se scutura oarecum din somn. Soarele se inalta ca un glob de aur arzator pe un cer adanc albastru; gradina de desubtul ferestrei in care adormise Dionis era de un verde umed si racorit dupa noaptea cu ploaie, florile improspatate ridicau in soare cochetele capete copilaroase si ochii lor plini de reci si zadarnice lacrimi. in casa de peste drum perdelele albe erau inca lasate, prin aleile gradinii ei visinii si ciresii infloriti, salcamii cu miros dulce tainuiau cararile risipite intr-o viorie si melancolica umbra.
Fusese vis visul lui cel atat de aievea sau fusese realitate de soiul vizionar a toata realitatea omeneasca? — Perdeaua de vis-á-vis se dete putin intr-o parte si prin faldurii ei albi aparu un blond cap de copila. Radea.
— Maria! sopti el cu inima stransa. Parul ei cel blond si impletit in cozi cadea pe spate; o roza de purpura la tampla, gura micuta ca o visina coapta si fata alba si rosa ca marul domnesc. Dupa ce rasese — cine stie de ce? — ea lasa perdeaua sa recada.
Dara inima lui se contrase cu violenta, caci el intelese sensul, dar si neputinta realizarii viselor lui. Acuma stia ca iubeste. „La ce mi-a mai trebuit si asta? gandi el cu sufletul plin de lacrimi”. Nu e destula mizeria in care am trait — cel putin o mizerie fara de dorinte. si prima mea dorinta si poate ultima — nerealizabila! Trasura cea fina si amara dimprejurul gurii lui se adanci vadit. Sufletul lui se cutremura la gandirea ca nu va putea scutura greutatea acestui amor. Speranta? el n-o putea avea. O simtire pe care n-o cunoscuse niciodata era ea sa se nasca cu amorul?
Ea se reivi, surase. De asta data trase perdelele sus si sta cu-o garoafa in mainuta ei alba si privea pare-ca pe ganduri in potirul de purpura al florii. — Nepretuita! sopti el uitandu-se la ea. Ah! ea trebuie sa fie buna, de ce suradea, de ce? si tocmai in fereastra? Oare ea nu-l vedea? Dar daca-l vedea, daca aceste zambiri aveau o intentiune... mica, cocheta, insa totusi? — Redisparu.
Am sa-i scriu, s-o rog... s-o rog sa nu surada, sa nu-mi umple sufletul de-o vana, dureroasa iluziune. Asta... nu-mi va refuza ea. E atat de buna; voi ruga-o sa fie rea.
Cu-o dureroasa, nemaisimtita voluptate el ii scrise: Stea, Sarac de bunuri, frumusete si spirit, inima mea este atat de bolnava ca o scanteie de soare noaptea, si te iubesc. si ochii tai, topite stele a diminetii, privesc atat de adanc, atat de ferice de adanc in noaptea sufletului meu, cat te visez veghind si, de dorm, la imaginea luminii lor sunt destept.
Poti oare ghici simtirea cu care am scris, inger? ...O nu! in viata ta luminoasa nu s-a putut ivi nici umbra macar a unei dureri asemenea aceleia ce-mi nimiceste inima. O nimiceste! inchipuieste-ti ca dintr-un om cu simtire, dintr-o fiinta aievea n-ar ramane nimic decat o lunga, intrupata desperare. Tu nu cunosti asemenea oameni. Ei nu pot apartinea cercurilor in care te misti tu. Ei sunt jos. Cand o inima pierduta-n mizerie, in apasare, in neputinta de a cultiva simtiri, caci fiecare din ele isi gasesc marginile in puterile celui ce le are, cand o asemenea inima si-ar ridica aspiratiunile pana la tine, si le-ar ridica fara vointa, luptand spre a le nadusi, neputand sa le reziste, ce-ar simti un asemenea om? intristare? Asta nu-i intristare! Desperare? Asta nu-i desperare! E o agonie a sufletului, o lupta vana, cruda, fara de vointa. Desperarea ucide, aceasta simtire munceste. Martir este numele amorului meu. in fiecare fibra rupta este-o nemarginire de dureri; si nu deodata, fibra cu fibra se rupe inima mea. Moartea-i un moment, desperarea e timp — o asemenea simtire este iadul. Mario! poti tu sa-ti inchipuiesti un asemenea chin fara sa plangi — de mila, nu — de ingrozire? De piatra sa fie o inima, este o margine care s-o miste; de venin sa fie un suflet, sunt dureri care trebuie sa-l indulceasca, si nu e durere mai mare decat a mea. De ce sunt eu in lume, cand tu ai fost menita sa fii? De ce-au cazut ochii mei pe tine, de ce te-am vazut? Orb de-as fi fost, de cat amar scapam! De n-as fi fost defel, scapam de o viata chinuita, pustie, fara de lumina. — Floare! cum surazi in gradina zilelor tale, fara sa stii ca o inima se rupe; stea! cum lucesti in cerul tau, fara sa stii ca un suflet moare. si, in nestiinta ta, esti si mai frumoasa, esti si mai mult cauza unor crude dureri. Ah! cat esti de frumoasa si cu cat esti, cu atata mai nefericit sunt, si cu cat sunt, cu atata mai frumoasa esti! — N-am avut sperante, putin mi-a pasat; n-am avut dorinte, nici una-n lume, putin mi-a pasat; de una am fost capabil, de una, care, sa-mi cuprinda toata viata mea, si aceea nerealizabila, tu! — Oricat de mare ar fi mila ta, pana acolo nu se poate cobori. Nu-mi zambi! Zambetul tau m-ar umple de sperante vane. A ma iubi nu-ti este permis, dispretueste-ma! te rog! Poate dispretul tau m-ar omori si moartea nu-i nimic pe langa chinul meu de azi. Sarut urma pasurilor tale, murii ii sarut pe care au trecut umbra ta, dispretuieste-ma! Eu nu pot sa nu te iubesc. Tu nu stii de ce, si nu ti-o pot spune, si cu toate astea chipul tau, umbra ce-ai aruncat-o pe panza gandirilor mele este singura fericire ce am avut-o in lume.
Mario!... asa-i ca astfel te cheama! nu se poate sa te cheme altfel... tu!... nu-ti pot zice altfel... Adio! Adio!
si, cu toate ca scrisese, totusi o speranta de-o dureroasa dulceata, desarta dar singura, ii ametea sufletul lui. El isi inchipuia ca ea va putea fi a lui. Ea! toata lumea era cuprinsa in acest cuvant. Cand gandea cum i-ar lua capul ei de aur in maini si i-ar topi ochii cu sarutarile lui, cand gandea ca mijlocul ei cel dulce s-ar putea odihni cuprins de bratul lui, ca ar putea sa-i prinda mainuta ei alba, sa se uite la transparentele-i degete ore intregi, ii venea sa nebuneasca. Ce-i viata? El simtea ca o ora langa ea ar plati mai mult decat toata viata. Cata intensiva, dureroasa, fara de nume fericire intr-o ora de amor. si cum i-ar vorbi el! Cate numiri ar inventa el, care de care mai indragite, mai fara de inteles, mai nepomenite, pentru un suras de pe buzele ei, un suras in trecere, umbra unei fericitoare cugetari; cata gratitudine pentru-o privire; cata recunostinta pentru ca ar lasa un moment degetelele ei dulci in mainile lui, si el simtea pareca le trage la inima lui, sa le faca a simti desele si nemasuratele-i batai, ... ar plange si ar rade de fericire, ca un copil, ar nebuni in urma si vecinic ar visa aceea ora fara de seaman.
De unde aceasta simtire nemasurata, de unde aceasta irezistibila nebunie? El nu-si simtea capul, nu-si simtea inima, toate se invarteau imprejuru-i intr-o lumina trandafirie, parea ca nu vede decat perdele albe si de dupa fiecare se ivea, zambind cu o speriata si copilareasca siretie, capul ei. inamorat in ea? Asta ar fi fost putin. Nu in ea, in fiece gandire a ei, in fiece pas, in fiece zambet, un inmiit amor. Dumnezeu de-ar fi fost si-ar fi uitat universul, spre a cauta un altul in ochii ei albastri; de-ar fi gasit, nu se stie, ... cautarea ar fi durat vecinic. Cum o iubea! De l-ar fi dispretuit, ar fi iubit dispretul ei; o idee de ura a ei ar fi fost cuprinsul amorului lui cat ar fi trait.
„Ah! zambi el c-un fel de dureroasa betie, de-as putea s-o sarut, o data! pareca n-as mai voi nimic in lume... ori sa-i dezmierd mainile, ori sa-i despletesc parul, ori sa-i sarut umerii. ingerul meu!”
El trimisese scrisoarea. Sta in fereastra nelinistit, pareca astepta sentinta de moarte, nu stia ce sa gandeasca, nici gandea ceva, era un amestec fara sir de icoane turburi, imbatatoare. Ah! el ceruse dispret si spera amor.
Ea se ivi in fereastra. El se retrase dupa perdea, ca s-o observe. Ochii lui se uscau de ardoare si sclipeau cu o bolnava dorinta; ea se ivi frumoasa, ochii ei cei mari si adanci erau plini de lacrimi, si se uita inaintea ei, in mainile unite si lasate in jos tiind scrisoarea si in fata cu-o expresie indecisa, inecata de dorinta de-a plange ca un copil vinovat. El se arata in fereastra, si ochii ei painjiniti de lacrimi se indreptara spre el... adanci, milosi, plutitori... Ea boti scrisoarea cu mana, o duse la inima... si... o durere ascutita, cruda ii patrunse inima lui; parea ca i se rupe viata, i se taie in doua inima, o negura alba ii cuprinse vederea... s-apoi nimic... nimic. El cazuse cat era de lung pe podeaua camerei lui.
Copila fugi speriata din fereastra.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
— Ce scrisoare tii tu in mana, Mario? si cum arati tu? Ce ti-e? zise un batran prietenos, care se ivi tocmai atunci in fereastra, ridicand cu mana lui cea fina barbia cea rotunda a fetei. Ea cerca a surade, dar atat de dureros si atat de ingrijit...
— Arata!... El ii desfacu cu o dulce sila scrisoarea cea mototolita din maini... se uita pe ea, si fata lui se adanci din ce in ce. Ajunse la semnatura.
— De la cine ai capatat tu scrisoarea asta, unde locuieste omul acesta?
Lacrimile o inundara si ea se arunca suspinand la gatul tatane-sau.
— Vezi, zise ea intrerupt, acolo-i sarmanul... in casa cea pustie de peste drum... l-am vazut cazand ca mort pe podele... cine stie daca n-a si murit. Alearga, tata... poate inca nu-i prea tarziu.
— Cum arata el? intreaba batranul, preocupat cum se vede de-o cugetare complicata.
— O! e frumos! zise ea repede... s-apoi isi musca zambind buzele. Se mai ivi inca un om plesuv si cu ochelari, cu care batranul vorbi repede si incet, aratandu-i scrisoarea. Plesuvul clatina din capatana.
Ei coborara iute scarile si intr-o clipa fura la casa de peste drum. Desi erau amandoi batrani, ei se grabise astfel incat aceasta trada viul interes ce trebuia sa-l poarte pentru Dionis. Ei deschisera usa. Dionis era lungit la pamant, parul in dezordine, ochii inchisi cu vehementa. Plesuvul il ridica incet de la pamant si-i dezgoli pieptul.
— Cat pe ce era sa i se rumpa o vana a inimii, zise el incet. Pare foarte sensibil. O bucurie mare l-ar omori. Nici trebuie sa-l trezim macar... il voi cloroforma, ca din lesin sa treaca intr-un somn adanc.
in vreme ce doctorul (veti fi ghicit ca plesuvul nostru biped era doctor) vorbea cu sine insusi, da din cap, ridica sprancenele si-si urnise ochelarii pe frunte, tatal Mariei fixa portretul din perete. Explicarea in doua cuvinte: Persoana juridica care se afla acum pe mana ingrijitoare a Esculapului nostru avea drepturi asupra unei mosteniri. Dovezi erau asemanarea cu portretul si multe alte imprejurari care nu ne intereseaza, legate insa de originea pana acum obscura a lui Dionis. Destul ca soarta lui materiala din momentul acesta era schimbata.
El insusi era lungit pe pat. Capul ridicat pe perini si lasat asupra pieptului, paloarea cea linistita si marmorie a fetei contrasta cu parul in dezordine. O mana era strans apasata pe inima, ea comprima convulsiv durerea ce o simtea acolo; cealalta spanzura pe marginea patului in jos. O manta neagra il acoperea, prin cretii careia transpareau delicatele si corectele lui forme. Tatal Mariei se pleca asupra lui si-l privi cu placere, cu intentie.
— Aha! gandi doctorul cu siretie.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
O negura deasa, cenusie si sclipitoare... apoi un cer de un etern si albastru intuneric, cu stele moi de suflarea noptii, cu nouri incretiti, cu aerul cald... si iarasi, iarasi orasul vechi cu stradele stramte, cu casele inchircite, cu stresinile mucegaite in luna, si Dan trecea repede prin strade... luna mai arunca cate o dunga prin intunericul lor... el intra in casa lui deplin constiu despre indelungatele lui vise.
Sarmanul Dionis
Sarmanul Dionis- Partea a-II-a
Sarmanul Dionis- Partea a-III-a
Sarmanul Dionis- Partea a-IV-a
Sarmanul Dionis- Partea a-V-a
Aceasta pagina a fost accesata de 5424 ori.
