Cezara - Partea a-II-a

Cezara - Partea a-II-a

de Mihai Eminescu

— Contesa, voi face pe parintele D-tale sa te sileasca ca sa fii a mea.

— Cine se-ndoieste c-o poti face aceasta, cine, ca esti in stare s-o faci. Tatal meu iti datoreste bani si d-ta vrei fata lui. Nimic mai natural. Va veti invoi amandoi asupra pretului ca doi oameni de onoare ce sunteti... dar pana nu-ti sunt femeie am dreptul de a te ruga sa ma scutesti... Vei avea destul timp sa ma chinuiesti cand iti voi fi femeie.

Frumoasa contesa ii intoarse spatele si se uita din fereasta pe ulita. Ea incepu sa rada, caci vazu pe-un batran mucalit silindu-se a taia mutre evlavioase pentru a impune trecatorilor. Ieronim si Onufrei stateau in ulita; Onufrei, numarand metaniile ce le tinea in mainile unite pe pantece, Ieronim c-o fata de-o adanca si nobila seriozitate.

Marchizul Castelmare se uita lung si salbatec asupra acelei copile ce-i dispretuia amorul, apoi iesi iute, trantind usa dupa sine.

— Ce frumusel e calugarul cela, sopti contesa zambind. si ce mucalit batran... Pare un paiazzo intr-o rola de intrigant. Ce nobile trasaturi are tanarul... pare un demon... frumos, serios, nepasator. Tot ii trebuie lui Francesco un model pentru demonul lui in "Caderea ingerilor"... dac-am putea pune mana pe calugar...

— Maiestre — striga ea tare, apropiind doua scaune de fereasta. Intra un batran c-o bluza de catifea, cu fata nalta si senina, c-o barba sura, s-apropie de copila c-o intrebare pe buze.

— Vino langa mine... sezi ici... Ia te uita la acel calugar tanar. Ce frumos demon in "Caderea ingerilor", nu-i asa?

— Ce frumos Adonis in "Venus si Adonis", zise pictorul surazand, d-ta Venus, el Adonis.

— Eei! asta-i prea tare. Francesco i-apuca mana intr-a sa si apropie gura de fruntea ei frumoasa.

— Esti copila, zise el incet, si de ce nu? Tu vrei sa iubesti... toata fibra inimii tale tremura la aceasta vorba... Vrei dar ca un barbat pe care nu-l iubesti, acel Castelmare, sa te ia de sotie...? stii ca sunt bogat... stii ca te iubesc ca pe fiica mea... stii ca tatal tau te-ar vinde daca i s-ar plati pretul ce-l cere, caci e sarac, desfranat, jucator... si ca nu-i o alta cale ca sa scapi de nenorocire decat fugind de aceasta casa. Vrei un parinte?... Iata-ma... Vrei o casa? A mea iti sta deschisa. Vrei un amant, Cezara?... Iata-l. si eu am iubit... cunosc din tinerete aceasta dulce turbare... Tu esti insetata dupa ea... si cu toate astea ai fi in stare sa scapi din mana cel mai frumos model de pictura... Un inger de geniu, caci demonii sunt ingeri de geniu... ceilalti care au ramas in cer sunt cam prostuti.

— Dar bine, tata, n-o s-alerg eu dupa el, zise ea rosie ca focul.
— Vrei s-alerg eu dupa el?
— Ei nu...
— Ei da... Complimentele mele, domnisoara, zise Francesco repezindu-se spre usa. L-ar fi oprit... nu-i venea la socoteala, ... sa nu-l opreasca... nu se cadea. Ea nu facu nimica, ceea ce era mai cuminte in cazul de fata. Pictorul iesi zambind cu rautate, dar cu deosebire incantat de mutrele ce le taia Cezara... contrazicatoare, turburi, desperate.

Ea ramase-ntr-o confuzie. Privea la Ieronim. Ce frumos era... Inima tremura-n ea... l-ar fi omorat daca ar fi fost al ei... Era nebuna.

Dar ce frumoasa, ce plina, ce amabila era ea! Fata ei era de-o albeata chilimbarie intunecata numai de-o viorie umbra, transparitiunea acelui fin sistem venos ce concentreaza idealele artei in boltita frunte si-n acei ochi de-un albastru intuneric care sclipesc in umbra genelor lungi si devin prin asta mai dulci, mai intunecosi, mai demonici. Parul ei blond pare-o bruma aurita, gura dulce, cu buza dedesupt putin mai plina, parea ca cere sarutari, nasul fin si barbia rotunda si dulce ca la femeile lui Giacomo Palma. Atat de nobila, atat de frumoasa, capul ei se ridica c-un fel de copilaroasa mandrie, astfel cum si-l ridica caii de rasa araba, s-atunci gatul nalt lua acea energie marmoree si doritoare totodata ca gatul lui Antinous.

Ea-si culca capul intr-o mana si privi la acel tanar calugar cu o indefinibila, resignata dorinta. Toate vorbele lui Francesco ea nu le lua decat de gluma, a carei realitate, ce-i drept, i-ar fi si placut. Ce intunecoase bucurii simtea inima ei in acea privire, ... cum ar fi dorit... ce ar fi dorit?... Ah! cine o spune, cine-o poate spune, si care limba e-ndestul de bogata ca sa poata exprima acea nemarginire de simtiri care se gramadesc nu in amor insusi, ci in setea de amor. Ea viseaza-n fereastra... sa viseze numai... n-ar fi un pacat analiza simtirilor ei?...




Cezara
Cezara - Partea a-II-a
Cezara - Partea a-III-a
Cezara - Partea a-IV-a
Cezara - Partea a-V-a
Cezara - Partea a-VI-a
Cezara - Partea a-VII-a
Cezara - Partea a-VIII-a


Aceasta pagina a fost accesata de 3929 ori.
{literal} {/literal}