Moartea lui Ioan Vestimie - Partea 03

Moartea lui Ioan Vestimie - Partea 03

de Mihai Eminescu


3.


A treia zi un murmur intr-adevar foarte tare auzea imprejurul capului, ba i se paru chiar ca-l poarta oameni pe sus. Cu toate astea, cu toata vointa din parte-i, nu putea misca nici bratul din acea cumplita amorteala, nici piciorul; ceea ce simtea insa in suflet era o estrema multumire, un sentiment de usurare a inimei.

Cand se trezi acuma, se trezi nu acasa, ci 'ntr-o gradina mare si frumoasa, pe arborii careia atarna omat. Vro cativa copii se jucau cu bulgari de zapada si fugeau repede prin gradina, iar intr-alt loc vazu o fata tanara imbracata in alb, foarte, foarte palida la fata si cu ochii pe jumatate deschisi numai. El s-apropie de ea, iar ea-i zambi si-i intinse mana.

- Mergem amandoi in oras, nu-i asa?

- Desigur, raspunse Ioan, desi or sa raza oamenii de noi.

- Las' sa raza, zise ea. Acuma rasul lor n-are nici un inteles. Alaltaieri inca aveau drept sa rada si rasul si vorbele lor ma dureau, azi...

- Ai dreptate, dar unde mergem?

- Ce fel? Tu nu stii inca? Dar voi sa-l mai vaz o data; el doarme acuma si viseaza la mine si sufletul lui ma atrage, ma atrage ca un magnet...

Ciudat era ca Ioan nu se prea mira de intamplarile lui. Mai intai avea sentimentul ca-si pierduse in parte memoria, apoi sentimentul ca cu usurinta poate intra oriunde voieste, poate face tot ce voieste, al treilea sentiment, dar cel mai energic din toate, era ca toate acestea se petrec intr-un vis aievea, a carui ratiune fiziologica este o durere usoara la tampla dreapta. De asta data el se duse intai acasa. Alexandru dormea horaind in patul lui. Mai Alexandre, scoala-te, zise el. Alexandru se scula speriat si dibui prin intuneric dupa un chibrit.

- Ce cauti chibrit, nu vezi destul de bine?

- Ba vad, dar trebuie sa-mi tin mana la ochi.

Pe Ioan il trecu atunci un fior de bucurie. El stia prin inspiratie ca, daca va sopti acum trei cuvinte magice, pe care le stia cine stie de unde, Alexandru are (sa) devie ca el.

- iti ghicesc gandul, zise Alexandru, dar te 'nseli. in soare trebuie sa ma uit, cu mana la ochi, pentru ca tu sa ma poti face...

Cel din urma cuvant Ioan nu-l auzi, caci glasul iubitei lui il chema. Ea sosise c-o trasura la scara.

- Hai la bal, hai la bal, zise ea, toata seara am sa gandesc numai la tine. El se sui alaturi cu ea, ii cuprinse strans talia si vazu ca ea plange.

- De ce plangi, Anna? intreba el.

- Doamne, ma mir cum mai intrebi, sarmanul meu amic. Tu nu stii ca eu am aflat?

- Ce-ai aflat?

- sut! sa n 'auza nimeni, caci nimeni nu stie.

El intra in sala de bal. Cantece, vuiet, dant... dar mai ciudat i se parea ca orice femeie ii zambea, ba-l lovea peste obraz cu evantaliul, chiar fetele cele mai rusinoase nu se jenau de loc de el. Daca una ajunsese pana a-l ruga sa-i incheie caltaveta, si cu toate acestea, desi era cea mai vesela, era insa foarte de treaba.

Cand muzica reincepu, el o acompanie cu glasul, mai intai incet, apoi tot mai tare. Lumea era rapita, dantuitorii de vals zburau rapiti si fermecati, muzicantii isi manuiau c-o demonica maiestrie instrumentele, iar el canta, canta, cand incet, cand tare, ca un glas de vant trecand prin arfa lui Eol.

Si cu toate acestea nimeni nu baga de seama ca el canta. Din contra, toata lumea se uita la un violonist betiv si ofticos, a carui (vioara) s-auzea intr-adevar ca un melodios tipet de durere care inspira si celelalte instrumente.





Moartea lui Ioan Vestimie - Partea 01
Moartea lui Ioan Vestimie - Partea 02
Moartea lui Ioan Vestimie - Partea 03


Aceasta pagina a fost accesata de 835 ori.
{literal} {/literal}