Geniu pustiu - Partea 02

Geniu pustiu - Partea 02

de Mihai Eminescu


II.

Dupa ce-mi propusesem sa-nmarmuresc figura sa cea frumoasa in vro novela a mea, a(m) cautat negresit sa fac cu el o cunostinta mai de aproape.

L-am vazut in urma de mai multe ori si, fiindca o atractiune instinctiva ma fermeca inspre el, de aceea i-am propus sa ma viziteze. Capatasem in el un amic, care nu ma vizita decat ca sa ma certe, care nu se purta decat in (haine) negre, care radea zile intregi cu un ras de netot in societatea oamenilor, pentru ca sa planga acasa, care ura oamenii si era rautacios ca o baba, numai ca sa nu placa unei lumi ce nu-i placea lui.

El nu-mi facuse inca niciodata invitarea ca sa-l vizitez. in fine, intr-o zi imi facu aceasta nespusa onoare. M-am dus la el. Locuia intr-o camera nalta, spatioasa si goala. in colturile tavanului paia(n)jenii isi exersau pacifica si tacuta lor industrie, intr-un colt al casei, la pamant, dormeau una peste alta vro cateva sute de carti, visand fiecare din ele ceea ce cuprindea, in alt colt al casei un pat de lemn c-o saltea de paie, c-o plapuma rosie si-nainte(a) patului o masa murdara, cu suprafata ilustrata de litere mari latine si gotice iesite de sub bricegelul vreunui strengar de copil. Pe masa, hartii, versuri, ziare rupte si intregi, brosuri efemere ce se impart gratis, in fine, totul un abracadabra fara inteles si fara scop.

Dar asupra cartilor culcate-n colt era aninat in cui bustul in marime naturala, lucrat in ulei, a unui copil ca de vro optsprezece (ani), cu par negru si lung, cu buzele subtiri si roze, cu fata alba ca marmura si cu niste ochi albastri mari, sub mari sprancene si lungi gene negre. Ochii cei albastri ai copilului erau asa de straluciti, de-un colorit atat de senin, incat pareau ca privesc cu inocenta, cu dulceata lor mai femeiasca asupra spectatorului ce privea in ei. Era o adevarata opera de arta. Cu toate ca acel portret infatisa un chip imbracat barbateste, insa mainile cele fine, dulci, mici, albe, trasurile fetei de-o paloare delicata, umeda, stralucita, moale, ochii de-o adancime nespusa, fruntea arcata si mai mica, parul undoind cam prea lung te-ar fi facut a crede ca e chipul unei femei travestite.

- Cine e femeia asta? zic eu lui Toma, care sta tologit pe plapuma lui cea rosie.

- A, femeie!... rase el. Tot femei visati. ti-o jur pe omenia mea ca a fost barbat ca tine si ca mine...

- Cu toate astea acesti ochi...
- Acesti ochi?... O! daca-ai fi vazut tu acesti ochi vrodata-n viata ta, ti s-ar fi parut ca-i revezi in fiece stea vanata a diminetii, in fiece unda albastra a marii, in fine, (in fie)ce geana azurie ivita prin nori. Cat era de frumos acest copil si ce tanar a murit. A fost un amic, poate singurul adevarat ce l-am avut, care m-a iubit cu dezinteresare, care a murit pentru mine; si daca mana mea diletanta in pictura a putut sa reproduca ochii ce ti se par inca frumosi, poti sa-ti inchipuiesti ce frumosi trebuiau sa fie ei. Frumosi a-nmarmurit in sufletul meu intunecos, rece, nebun, precum ar ramanea prin nouri pe bolta cea bruna a noptii doua... numai doua stele vinete. Tu, iubitule, mi se pare ca ai sa devii foiletonistul vreunui ziar... Dupa ce voi muri iti voi testa intr-o brosurica romanul vietii mele si vei face din lungii, din obositii mei ani, tristi, monotoni si plansi, o ora de lectura pentru vrun cutreierator de cafenele, pentru vrun tanar romantios sau pentru vro fata afectata, care nu mai are ce pierde, care nu mai poate iubi si care invata din romane cum sa-si faca epistolele de amor.

- O!... voi care pozati ca eroii lesinanzi ai romancierilor francezi, voi care iubiti ca sentimentalii germani, raspunsei eu, voi care mancati cu toate astea ca englezii materialisti, voi traiti mult, si te-ncredintez eu, iubitule, ca tu, cu toata afectatiunea ta, cu toata fata ta de-un eroism palid, ai sa traiesti mai mult decat mine. Pe ce ne prindem?

- Pe ce ti-am spus, replica Toma, pe biografiile noastre scrise in forma de nuvele. De-oi muri eu inainte, ti-o las pe-a mea, de-i muri tu, mostenesc eu pe-a ta, si-atata-i tot.

intr-o noapte venisem la Toma. Luna stralucea afara si in casa nu era lumanare. Toma sta visand pe patul lui si fumand in lungi sorbituri din un ciubuc lung, si focul din lulea ardea prin intunericul odaii ca un ochi de foc rosu ce-ar sclipi prin noapte. Eu stam langa fereastra deschisa si priveam visand in fata cea palida a lunii. in fata locuintei lui Toma era un mandru palat al unuia din... asa(-zisii) aristocrati ai nostri... Dintr-o fereastra deschisa din catul de sus auzii, prin aerul noptii, tremurand notele dulci al unui piano si un tanar si tremurator glas de copila adiind o rugaciune usoara, profumata, fantastica. imi inchisei ochii, pentru ca sa visez in libertate. Mi se paru atunci ca sunt intr-un pustiu uscat, lung, nisipos ca seceta, deasupra caruia licarea o luna fantastica si palida ca fata unei vergine murinde. E miazanoapte... Pustiul tace... aerul e mort si numai suflarea mea e vie, numai ochiul meu e viu pentru ca sa vada pe-un nor de argint in naltul cerului un inger alb, ingenuncheat, cu mainile unite, care canta o rugaciune divina, adanca, tremuratoare: rugaciunea unei vergine. intredeschisei ochii si vazui prin fereastra arcata si deschisa, in mijlocul unui salon stralucit, o juna fata muiata-ntr-o haina alba, infiorand cu degetele ei subtiri, lungi, albe, clapele unui piano sonor si acompaniind tipetele usoare ale unor note dumnezeiesti cu glas(ul) ei dulce, moale si incet. Parea ca geniul divinului brit Shakespeare expirase asupra pamantului un nou inger lunatec, o noua Ophelia. Am inchis iar ochii, astfel incat, recazut iar in pustiul cel lung, palatul cel alb se confunda cu nourul de argint, iar juna fata alba cu ingerul in genunchi. Apoi, strangand (ochii) silit si tare, am invascut visul meu in intuneric, n-am mai vazut nimica, ci auzeam disparand ca o suvenire intunecata: rugaciunea unei vergine.

Muzica incetase de mult si, cu totul in prada impresiunii ei, tineam inca ochii strans inchisi. Cand ma desteptai din reveria mea, fereastra susa a palatului era inchisa, in salon intuneric, si sticlele ferestrei straluceau ca argintul in alba lumina a lunii. Aerul era blond si varatec, iar razele lunii, patrunzand in camera lui Toma, izbeau fata sa, cu care era el culcat in sus. Ea era mai palida decat alta data si mi se parea ca doua raze ale lunii aureau doua mici lacrimioare patrunse din ochii lui inchisi.

- Plangi? zisei incet si miscat si eu, caci sufletul meu era plin de lacrimi.

- Iubit de-un asemenea inger, fara sa-l poti iubi, sopti el incet, cu o voce seaca si amara.

- Ce ai? zic eu.
- Ce am? raspunse Toma. O! daca-ai cunoaste tu cat de putin sufletul meu acesta, te-ai infiora - nu stii, nu-ti poti imagina cat e de pustiu, cat e de desert in el, e intocmai cu gandirea idioata si stearpa a unui om a carui urechi sunt surde ca lutul, a carui gura e muta ca pamantul, a carui ochi sunt orbi ca piatra. Nu mai simt nimic, si cand mai pot stoarce o lacrima din ochii mei ma simt ferice. Ai vazut acel inger inchinandu-se Dumnezeului sau - ei bine, acel inger iubeste c-un amor lumesc pe un demon rece, palid, cu inima de bronz, pe mine. si eu... eu n-o pot iubi. Stele-n cer, amoruri pre pamant, numai in noaptea mea nici o stea, numai in sufletul meu... nici un amor. Cateodata numai aud bataile pustiitului meu suflet, cateodata suflarea mi se curma-n piept, ca vantul ce se curma prin ruinile zdrobite de muntii anilor... cateodata mai simt si eu!... O, atunci imi place sa trec prin lume cu ochii inchisi si sa traiesc sau in trecut sau in viitor. Visez ca copilul ce vorbeste prin somn, zambind, cu Maica Domnului, ma transport in cer, pun aripi umerilor mei si parasesc pamantul, pentru ca sa ma dau cu totul acelor umbre divine - visuri care ma poarta din lume-n lume si ma izbesc din gandire in gandire. Mor pentru pamant, ca sa traiesc in cer.

O! de-as putea iubi.

intelegi tu ce va sa zica de-a nu putea iubi? A trece pin lume singur, marginit in pasi, in ochi, sa te zvarcolesti in stramtoarea sufletului tau celui rece, sa cauti a-l aprofunda si sa vezi ca e secat si ca apele sale se pierd in nisipul secaciunei sociale, se ard de caldura unei societati de oameni ce traiesc numai din ura unuia catra celalalt.

A nu iubi nu-i nimica - a nu putea iubi e grozav. Toma Nour, dupa ce sfarsise acest apolog al urii si racelii, el se scula din pat si incepu sa traverse* spatiul cel larg al camerei sale, cu pasi mari. Lumina lunii batea in fata de marmura a icoanei din perete, a carei ochi pareau ca traia(u) in noapte.

- O, Ioane! zise Toma, sarutand ochii cei de foc vanat a icoanei, Ioane, iarta ca am cazut intr-un iad de ura, cand tu nu-mi predicai decat un cer de amor, suflet de inger ce ai fost!

Luna s-ascunse-ntr-un nor negru de ploaie spintecat in doua randuri de lungi fulgere rosii. Casa se-ntuneca si nu se mai vazu nici acea umbra pe perete: Ioan, nici acea umbra de marmura ce umbla: Toma.

- Toma, zisei eu incet, eu ma duc... noapte buna. Cata sa nu-nnebunesti.

Iesii si ma dusei acasa la mine. Desi Toma ramanea acelasi, dar eu bagam de sama ca el se ruina din (zi) in zi.

in una din zile insa eu luai frumoasa deciziune de-a compune cat se va putea de serios mina mea, in sine cam mucalita si nededata de-a fi funebra, si a tinea o oratiune de morala si igiena acestui om
- pe care eu il credeam ca-i vun geniu pierdut. Asa e felul meu. in visurile mele ma cred in stare de-a deveni un tiran carnivor, setos de sange si amor, avar de aur si desfranat ca un Eliogabal, cand in realitate nici nu sunt in stare sa ma maniu cumsecade. Atata timp sunt si eu manios pe-un om cat tine el manie pe mine. Ei bine, cu Toma puteam fi mai sever.

- Toma, zisei eu, te ruinezi. Pentru D-zeu, umbla intre oameni, pana ce ei nu vor incepe a crede ca esti nebun.

Am repetat adesea aceste vorbe, sau analoge cel putin, mai multe zile de-a randul, dar el nu raspundea nimica, fata sa ramanea la imputarile mele de-o amicie copilareasca, rece si impasibil(a). insa intr-o zi prorupse cu o voce puternica si arzatoare, ochii sai se turburara si rasufla mai greu.

- Taci, zise, copil ce esti! Ce vrei?... Crezi tu or(i) toate sufletele de pigmei ce ma-nconjor - cred ei oare ca ma cunosc? Ei vad niste membre de om, fiecare-si croieste cate-un interior cum ii place pentru acest biped imbracat in negru si omul lor e gata. "E un nebun", zice cutare. "E fantast", zice cutare. "Asa! vrea sa treaca de original", zice un al treilea - si toate aceste individualitati croite pe seama mea, atribuite mie, nu au a imparti cu mine nimic. Eu sunt ce sunt, destul ca sunt altceva decat ceea ce cred ei. Lauda lor nu ma linguseste, pentru ca ei lauda o individualitate care nu-i identica cu a mea -batjocura lor nu m-atinge, pentru ca ei batjocuresc un individ pe care eu nu-l cunosc... ii dispretuiesc pe oameni... m-am saturat de ei.

Se-ntelege ca cu asta curma sirul oricarui rationament ce se putea naste in mintea mea. Nu i-am mai facut nici o imputare, e in zadar sa vorbesti celuia ce nu vrea sa te-asculte.

intr-o zi el plecase din Bucuresti fara macar sa-si ia adio de la mine sau de la vreunul din cunoscutii sai.

N-am mai auzit de el vrun an. intr-una din zile primesc o scrisoare din Copenhaga. Iat-o: "Iubitule, trimite-mi poeziile lui Alecsandri, posterestante - sub literele Y. Y". s-atata tot.

I le-am trimis. Pe urma am plecat la tara, la o mosioara a parintilor mei, unde-am petrecut o vara frumoasa, plina de povesti si de cantece batranesti. Dar am insarcinat pe-o baba ce ingrijea de camera mea ca sa primeasca orice scrisoare mi-ar veni in lipsa si s-o arunce in sertarul mesei.

Cum veni toamna, zburai si eu din campiile cele friguroase, brumatece si intinse in camera din Bucuresti, din etajul al treilea, calda si mica.

Sunt un fantast. Capul aplecat asupra mesei, imi faceam planuri de aur, cugetam asupra acelor mistere din viata popoarelor, din mersul generatiunilor care, asemenea fluxului si refluxului marii, duc ca o teribila consecinta ici la inaltare, colo la cadere. Afara era un timp posomorat si gemator ca gandirile murinzilor, ploaia vajia batand in ferestrele casei, focul se facuse zgura-n soba, lumanarea ardea palida a stinse - si mie mi se parea ca aud soptirea acelor mosi batrani care, pe cand eram mic, imi povesteau in timp de iarna, tinandu-ma in tremurandele lor brate, povesti fantastice despre zane imbracate in aur si lumina, care canta senina lor viata in palate de cristal. Au trecut ani d-atunci - si parc-a fost ieri - ieri pare-ca-mi incalceam degetelele in barba lor cea alba si ascultam la graiul lor cel intelept si soptitor, la intelepciunea trecutului, la acele vesti din batrani. Mi-ar fi placut mult sa traiesc in trecut. Sa fi trait pe timpii aceia cand Domni imbracati in haine de aur si samur ascultau, de pe tronurile lor, in invechitele castele, consiliile divanului de oameni batrani - poporul entuziast si crestin undoind ca valurile marii in curtea Domniei -iara eu in mijlocul acelor capete incoronate de parul alb al intelepciunii, in mijlocul poporului plin de focul entuziasmului, sa fiu inima lor plina de geniu, capul cel plin de inspiratiune, preot durerilor si bucuriilor, bardul lor. Spre a hrani acele vise si mai mult, am deschis vro cateva cronici vechi si rasfoiam prin ele, cand intr-una gasesc o scrisoare nedesigilata inca, pe care desigur ca menagera mea, primind-o de la posta, o aruncase in cartea aceea. O desfac. Iata cuprinsul ei: Torino, in nu stiu cate.

Omule,

Mi-ai trimis poeziile lui Alecsandri. iti multumesc. Citesc adeseori pe Emmi, singurul lucru in lume care-mi poate stoarce lacrimi. intr-adevar, voi astia care traiti in lume numai pentru ca sa traiti aveti o idee ciudata de moarte... voi va imaginati scheletul unui mort si-i ziceti moarte. Pentru mine e un inger drag, cu o cununa de spini, cu fata palida si cu aripi negre. Un inger... ingerul visurilor mele, care are-o fizionomie cunoscuta mie, singura fizionomie care purta pentru mine fericirea lumii in zambetul sau si melancolia pamantului in lacrima ei. Acea fizionomie nu mai este. Acele buze ce suradeau - un suras al mortii le-a inchis, sau mai bine: moartea-namorata de mine a luat figura unei copile, a vizitat pamantul si mi-a rapit mai intai inima, pentru ca, disparand ea, s-o urmeze si cu sufletul. Scrie-mi.

Eu nu mai vad bine si urechile-mi vajaie mereu de cantecul umbre- lor ce-o sa le vad peste putin pe cealalta lume. ingerul meu se pune-n fata soarelui si in umbra negrelor sale aripi imi intuneca din ce in ce mai mult orele, care se vor stinge in curand. Voi muri. Scrie-mi curand, caci poate-oi mai primi inca. Dupa ce-oi muri, vei capata o ciudata mostenire din partea mea. tine minte. Raman al pamantului cu corpul, al tau cu sufletul, cel ce-n curand nu va mai fi. Toma Nour

O lacrima se scurse tremurand din genele (mele) stralucitoare si aruncai scrisoarea in foc. Ochii mei painjeniti de lacrimi si insomnie intrevedeau intr-o salbateca fantasmagorie capul vanat al acelui amic nefericit cu creierii rosii de gandire, cu falcile infundate de venin si de mizantropie, cu ochii infundati si turburi ca ochii unui nebun. Desigur murise. Deschid sertarul mesei si iau putinele portrete ce le aveam imprastiate prin hartii. Portretul lui era lipit de a lui Tasso.

Epistola statuse de mult in cronica. Era veche. Trecu inca o luna si primii un pachet dintr-un mic oras al Germaniei - resedinta unui rege-miniatura, rege-parodie, rege-satira. Pachetul era c-un manuscript, manuscriptul biografiei lui Toma Nour.

Printre foi, o fasie de hartie cu cuvintele urmatoare:

Amice, N-am murit inca, insa sunt condamnat la moarte. Executiunea mea va fi in curand. Locuiesc intr-un palat mare - la poarta mea sunt santinele superbe - numai ca e cam intunecos si cam umed palatul meu - oamenii-i zic inchisoare. Cu manuscriptul fa ce-i sti. Adio, si la revedere pe cealalta lume! Toma

Iata manuscriptul:





Geniu pustiu - Partea 01 - Tasso-n Scotia
Geniu pustiu - Partea 02
Geniu pustiu - Partea 03
Geniu pustiu - Partea 03 - continuare
Geniu pustiu - Partea 03 - continuare 02


Aceasta pagina a fost accesata de 968 ori.
{literal} {/literal}