Geniu pustiu - Partea 03
de Mihai Eminescu
III.
Am zarit intunericul lumii sub un troian de ninsoare, adica intr-una din acele colibe care iarna nu-si mai manifesta existenta lor decat prin fumul cel verde ce tremura asupra-le. Tata n-avea nimica; era unul din oamenii cei mai saraci ai catunului nostru... Nu-mi aduc aminte de mama decat ca de-o fiinta palida, un inger care mi-a descantat copilaria cu glasul ei dureros si suferitor. Eram inca mic cand, intr-o zi, bagai de seama ca mama nu mai vrea sa-mi raspunda, caci ea adormise, galbena, cu furca-n mana si cu buzele ce zambeau abia. O gandire adanca parea ca o cuprinsese; eu o trageam din cand in cand incet de manica; dar ea mi se parea ca nu vrea sa-mi raspunda. A venit in urma tata, oamenii a(u) intins-o pe-o masa - si a venit satul intreg... unii din ei plangeau; eu priveam la ei, dar nu stiam ce sa cuget. Mai vazusem adeseori oameni tepeni intinsi pe cate-un pat ce-i ziceau nasalie, purtati pe sus intre cantece si plans, si bagasem (de seama) ca, de cate ori trecea o nunta asa de trista pe langa casa noastra, mamei ii curgeau din ochi lacrimi mari, dar nu stiam de ce... Veni noaptea... Oamenii ce stau in casa se jucau d-a cartile, dar mama sta tot intinsa, tot nemiscata, tot galbena. A treia zi o au dus-o oamenii la o casa de lemn cu o cruce deasupra - la biserica; un om batran cu o barba alba, imbracat in haina lunga si vopsita fel de fel, canta incet si pe nas, apoi au pus-o intr-o groapa, au aruncat tarana deasupra ei de-au acoperit-o... M-am intors acasa... Nu vorbisem nici o vorba de trei zile si minunea aceasta imi ametea capul meu cel mic. Nu stiu ce simteam, dar ma cuprinsese frica grozava ca n-o sa mai vad pe mama... Ma duceam de-o cautam in casa, o cautam pretutindenea... imi parea ca-i aud glasul ei cel dulce si incet, dar pe ea n-o mai vedeam. Cum a innoptat, m-am dus la biserica... Am vazut o movila acolo unde pusese pe mama, si o lumanare de ceara galbena ardea prin noapte, ca o stea de aur prin intunericul norilor. M-am culcat pe groapa, am lipit urechea mea de tarana. Mama! mama! am strigat, iesi de-acolo si vino acasa... Casa e pustie, zic, tata n-a venit toata ziua azi, porumbii tai cei albi au luat campii... Mama, vino, mama! ori ia-ma si pe mine la tine, acolo unde esti... Ascultam; dar movila era rece, tacuta, umeda, un vant stinse lumanarea si intunericul cel negru cuprinse sufletul meu. Mama nu venea... Lacrimile incepura sa-mi curga, o mana de lemn imi strangea inima-n piept, suspinele ma inundau si, in glasul unei cucuvai triste, am adormit.
si iata ce-am visat. De sus, sus, din acele stanci miscatoare ce lumea le zice nori, vedeam o raza coborandu-se tocmai asupra mea. si pe raza se cobora o femeie imbracata intr-o haina lunga si alba... era maica mea... Ea ma discanta si din pieptul meu am vazut iesind o turturica alba ce s-a pus la mama-n brate... Eu singur ramasesem rece si galben pe groapa, cum fusese mama; si mi se parea ca eu nu mai sunt eu, ci ca sunt turturica... Pe bratele mamei m-am schimbat din turturica intr-un copilas alb si frumos, cu niste aripioare de puf de argint. Raza cea de aur se suia cu noi... am trecut printr-o noapte de nouri, prin o zi intreaga de stele, pan-am dat de-o lume de miros si cantec, de-o gradina frumoasa deasupra stelelor. Copacii erau cu foi de nestimate, cu flori de lumina, si in loc de mere luceau prin crengile lor mii de stele de foc. Cararile gradinii acoperite cu nisip de argint duceau toate in mijlocul ei, unde era o masa intinsa, alba, cu lumanari de ceara ce luceau ca aurul, si de jur imprejur santi in haine albe ca si mama si imprejurul capului lor stralucea de raze. Ei povesteau, cantau cantece de prin vremile de pe cand nu era inca lume, nici oameni, si eu ii ascultam uimit... Cand deodata un intuneric rece izbi obrazul si ochii mei ce-i deschisesem. M-am pomenit tot pe mormanul de hlei si o ploaie amestecata cu piatra imi izbea fata, pe cand norii cei negri ai cerului se sfartica in mii de bucati prin fulgere rosii ca focul. Clopotul cel dogit gemea bolnav in turn si toaca se izbea de stalpii clopotnitei.
Am fugit de pe morman, ud si plin (de hlei), si m-am covrigit in clopotnita, cu dintii clantanind si muiat pana la piele; parul meu cel lung imi cadea peste ochi - mainutele mele slabe si reci le bagam tremurand in manecele ude. Asa am stat toata noaptea. Pe la cantatori am inceput a merge cu picioarele goale prin noroi spre casa... am intrat in bordei... pe vatra lemnele se topise... si zgura abia mai licarea... tata sedea pe un scaunas scund si pe fata sa arsa si nerasa se strecurau lacrimi de venin.
- Unde-ai fost? zise el, apucand cu blandete mana mea inghetata.
- Am fost sa caut pe mama... unde-i mama? Pieptul sau se umfla cumplit, el ma lua in brate, ma stranse cu foc nespus si-mi ineca fata rece c-un noian de sarutari fierbinti.
- Mama ta, sarace, sopti incet, mama ta?! Nu mai ai mama. Ramasesem singura mangaiere a tatalui meu celui amarat. Eram lumina ochilor sai, cugetul mintii, speranta batranetelor sale. Cand eram mic ma duceam la preotul cel batran al satului, care, tinandu-ma pe genunchi, imi dete primele lectiuni in citire. O dorinta nemarginita, o sete arzatoare de studiu se trezise in mine, care, vai, era sa-mi devie fatala. De-as fi ramas in muntii mei, sa-mi fi incantat inima cu doine si capul cu fantasmagoriile basmelor, poate ca eram mai fericit.
Tata m-a dat la scoala. Ce-oi fi invatat nu stiu, dar stiu ca zilele mele treceau ca o iarna pustie, ca un vis fara inteles.
intre copiii aceia lipsiti, care asculta cu sete de pe bancile scolii graiul invataturii, intre aceia carora studiul nu li-i o sila, ci chemare, destin, in capul si inima carora se framanta cate putin foc ceresc, sunt cu deosebire doua clase - cu toate ca amandoua au un punct in care nu diferesc: lipsa.
Numai ca la unii e voluntara, la altii e pentru ca intr-adevar sunt lipsiti. Cei dintai auresc pana si prundul stradelor cu banii lor, pana ce, ramasi fara, beau paharul mizeriei pana la drojdii, cei din urma il beau mereu, fara intrerupere.
intre cei patru pereti galbui ai unei mansarde scunde si lungarete, osandite de-a sta in veci nematurata, locuiam cinci insi in dezordinea cea mai deplina si mai pacifica. Langa unica fereastra statea o masa numai cu doua picioare, caci cu partea opusa se razima de perete. Vro trei paturi, care de care mai schioape, unul cu trei picioare, altul cu doua la un capat, iar la cellalt asezat pe pamant, astfel incat te culcai pe el piezis, un scaun de paie in mijloc cu o gaura gigantica, niste sfesnice de lut cu falnice lumanari de sau, o lampa veche, cu genealogie directa de la lampile filozofilor greci, a caror studii puteau a untdelemn, mormane de carti risipite pe masa, pe sub paturi, pe fereastra si printre grinzile cele lungi si afumate a tavanului, ce erau de culoarea cea mohorata-rosie (a) lemnului parlit. Pe paturi erau saltele de paie si cergi de lana, la pamant o rogojina, pe care se tologeau colegii mei si jucau carti, fumand din niste lulele puturoase un tutun ce facea nesuferita atmosfera, s-asa atat de marginita a mansardei. Eram cu totii in varsta aceea in care urli arii din opere, declami pasaje din autorii clasici, faci poezii de amor, vrei sa treci de strengar si de vitios, iti inchipuiesti asa de mult despre mustacioara d-tale, esti convins ca zambetul d-tale e fermecator si ochiul sagetator - in fine, in varsta cea pedanta si nesuferita careia nu stii ce nume sa-i dai. Pe cand colegii jucau carti, radeau, beau si povesteau anecdote care de care mai frivole si mai de ras, de Pepelea, de tigani, de popi, eu imi manam viata cu capul asezat intre maini, cu coatele razimate de marginea mesei, neascultand la ei si citind romante fioroase si fantastice care-mi iritau creierii. intre multimea de colegi era cu deosebire unul de-o frumusete femeiasca. Palid, delicat, era cu toate astea capul tuturor exceselor de student. La betie el bea indoit cat orisicare din noi, numai ca pe cand ceilalti cadeau in toate laturile si nu stiau ce vorbesc, chiuiau si se sarutau ca si cand ar fi amanti - el singur sta in mijlocul lor senin, surazand, si singurul semn ca bause era ca paloarea sa obicinuita se colora c-un gingas roza - ca acel al ofticei. Eu de felul meu nu puteam bea, dar intr-adevar ca trebuia sa ma mir de acel copil, acel inger cu par negru si lung, cu ochii de-un albastru asa de stralucit si de adanc, cu fata asa de palida, asa de delicata, asupra caruia insa vinul nu producea nici un efect. El era sarac de fel, insa se parea ca-i pasa asa de putin de saracia lui. Totdeauna vesel, totdeauna plin de glume si noutati, insa totdeauna rupt si fara bani, el era o individualitate care nici nu avea cunostinta de sine, care nu numai ca nu stia, dar nici ca voia sa stie la ce traieste. Mie-mi parea cu toate astea ca aceasta veselie era silita, ca aceste rasuri adeseori nenatural de nemasurate si nebunesti nu erau decat trista si desperata prefacatorie a unui suflet rupt de durere.
intr-o friguroasa miazanoapte de iarna - eu citeam, ceilalti colegi dormeau horaind care-ncotro - bate cineva la usa.
- Intra! strig. intr-o manta ce parea (a) nu mai putea sustine lupta cu vantul, intra tanarul si palidul meu amic, dar paloarea sa era mai adanca, era vanata, buzele seci si stranse, rasul amar si peste masura silit, ochii turburi, parul sau negru intr-o dezordine cumplita.
- Ioane, strig eu, ce ai? I-apuc mana si ma uit fix in ochii lui.
- Nimic, zise el razand, nimica!... ea moare.
- Cine moare, pentru Dumnezeu?
- Ea! zise el si, strangandu-ma la el, apasandu-mi capul de pieptul sau, cu niste sughituri disperate - vino, zise, vino cu mine... te rog!
Mi-aruncai o haina mai calda si iesii cu el. Era ger. Pasii nostri trosneau pe zapada inghetata - si noi zburam alaturi pe stradele orasului: eu invelit si cu fata infundata in manta, el, tiind fata in dreptul zapadei ce izbea ca acele, rece. Sufla un vant cumplit. Din cand in cand treceam pe langa o lampa... Cand priveam in fata sa asa de alba ca (a) unui mort, imi parea ca merg alaturi cu o umbra, cu un om ce murise de mult, astfel incat imi venea sa ma mir cum eu, viu, puteam sa insotesc pe acest mort si unde ma duceam cu aceasta fantasma palida, sceptica, lunga. Aspectul fantastic a figurei sale, pasii sai ce abia atingeau pamantul, ochii sai ficsi, mantaua sa lunga si rupta ce ajungea mai pana la picioare - si inca ast fel cum mergea mut alaturi cu mine, ma-nfioram eu singur gandind ca am a face c-o fiinta ce nu este, gandeam ca visez si ca nu e decat o infricosata fantasma din visul unei nopti de iarna. Iesiram din oras. Campia lunga si lata acoperita cu zapada de argint in care se oglindea luna palida... era o arie alba intinsa... noaptea de iarna fantastica, plina de un aer de argint, in toata frumusetea sa rece, campia de zapada, p-ici, pe colo cate-un tufis nins, o momaie, o fantasma de argint pe un camp de argint, iata tot. Noi luaram campul de-a curmezisul. Departe, la un capat al campului, se zarea printre arbori desfrunziti, in mijlocul unei gradini, o lumina ce parea ca iese dintr-o fereastra si s-auzea latratul amortit al unui caine.
Am grabit si mai mult pasii nostri, pana ce-am putut distinge prin ninsoarea generala o casa in mijlocul unei gradini. Am sarit amandoi gardul, ce se scutura de ninsoare, si ne-am indreptat inspre fereastra luminata. Apropiindu-ne, el m-a rugat sa ma plec ca sa se poata sui si apuca de cercevelele geamurilor; sari pe spatele mele indoite, de-aicea pe marginea temeliei, si se uita inauntru. Eu ma urcai dupa el.
Camera era mobilata sarac, scaunele de lemn, patul nelustruit, intr-un colt un piano. Pe-un scaun sedea un batran, pe pat zacea o fata cu ochii jumatate inchisi, langa piano sedea alta fata.
Cea care zacea pe pat era d-o frumusete rara. Parul blond batea in cenusiu - fata sa alba ca bruma, ochii sai mai negri decat mura sub niste gene lungi, blonde, si sp(r)incene subtiri, trase si imbinate. Buzele ei tremurau o rugaciune, ochii sai se intredeschideau din cand in cand, tamplele sale bateau incet. Un brat de-o albete vergina ca cea mai curata marmura spanzura in josul patului, pe cand mana cealalta zacea pe inima ei.
Batranul sedea pe scaunul cel de lemn. Fruntea sa plesuva si inconjurata de cativa peri albi ca argintul in lumina era norata de durere, ochii sai rosii de batranete si de culoare turbure erau plini de lacrimi, capul sau palid, pe jumatate mort, tremura convulsiv si bratele sale spanzurau de-a lungul sprijoanelor scaunului.
Fata de langa scaun era un inger-trandafiriu. sezand in fata pianului, mainile repozau tepene pe clape, spatele razimate de speteaza scaunului si capul spanzurat, cu fata sus, asupra spetezei. Fata ei privea drept in cer, lacrimile ei ramaneau in ochi, caci fata ei sta orizontal. Fata era palida si durerea ei - o durere sublima.
insusi aerul camerei era mort si trist, flacara luminii tremura ca suflata de-un spirit nevazut. Erau toti muti ca morti, privirea batranului devenise fixa si disperata, cand deodata mainile celei de langa piano se miscara. Electric inspirate, zburau ca nevazute asupra clapelor, aerul se auri de note divine, ceresti: batranul se pleca ca pentru a ingenunchea, ochii murindei se deschisera si ea incepu sa cante. Cantecul unei murinde. Notele zburau cand puternic, cand incet, abia auzite, ca suspinele arpelor ingeresti - era unul din acele cantece superbe a acelui maestro divin in tipetele sale, Palestrina. Murinda canta... dar ce fel! Un timbru ca a unui clopot de argint... Cantecul pianului se stingea sub degetele uneia - cantecul pe buzele celeilalte se stingea si el -murinda, ce se ridicase pe cotul mainii drepte, recadea, incet, incet, cu capul in perini, cantecul se stinse, buzele amutira si devenira vinete, ochii se turburara si apoi se inchisera pentru totdeauna. Lumina asfinti.
- Sofia! striga Ioan, cazand pe spate de la fereastra in zapada. Sarii jos. il invelii in manta si, cum era intepenit de lesin si ger, il luai de-a umere. Era usor ca o fata. Sarii cu el gardul si traversai cu el campia cea ninsa, asemenea unui fur de morti. Aproape de oras il pusei la pamant, am inceput sa-l frec cu zapada si sa suflu cu suflarea mea inghetata asupra fetei de-o paloare ce in lumina lunii parea de argint. Fata sa trasa imi paru ca se misca.
- Ioane! zic, scoala, hai acasa. El isi intoarse, culcat fiind, ochii spre casa unde fusesem. Lumina era stinsa.
- N-am fost noi acolo? zise el ratacit, aratand cu mana spre directiunea casei.
- Nu! Noi abia iesisem din oras, si tu ai cazut aicea fara simtiri.
- Va sa zica am visat? zise el razand nebuneste, stiam eu c-am visat! Nu se putea altfel... nu se poate.
Vocea sa era franta, plangeroasa si amortita de durere.
- Hai acasa - racesti!
- Tu n-ai auzit acea muzica divina, acel inger murind, acel batran disperat, n-ai vazut nimic?
- Dar, pentru Dumnezeu, ce vrei tu cu batranul tau si cu ingerul tau murind? Ce vrei sa fi vazut eu aici in camp, cand n-am fost nicaieri ca sa putem vedea ceva din cate zici tu.
- Bine zici! Sunt nebun! Am visat. Aide-acasa. Lumina la ei nu arde... ei dorm... ei dorm dusi... va sa zica sunt linistiti, de vreme ce dorm si lumina-i stinsa... va sa zica ea nu moare... din contra, e speranta sa se-nsanatoseze de vreme ce doarme.
- Capul tau e ud, zic eu, caci, fierbinte fiind, s-a topit zapada pe fruntea atai.
Cu vorbele astea mi-am luat caciula mea de blana din cap si i-am pus-o lui, apasandu-i-o peste ochi, caci bagasem de seama ca lumina se reaprinsese. Apoi, apucandu-l cu amandoua mainile de subsuori, il ridicai, il apucai strans de-un brat si-ncepui s-alerg iute cu el pana ce intraram in stradele orasului... astfel incat, ametit, orbit si dus cu sila, in apatia lui nu se mai uitase inapoi.
Veniram acasa. Ochii sai erau turburi, insa fata luase iar aparinta de liniste ce-i era obicinuita. Lampa pe masa o lasasem aprinsa si fumega pe stinse.
- O, D-zeul meu, as vrea sa nu dorm si cu toate astea mi-e somn! mi-e somn! (zise Ioan) aruncandu-se pe pat.
Ca la toti degeratii, ii era somn si lui; si fiindca somnul era, dupa parerea mea, singurul remediu ce putea sa aline o stare ca acea in care se afla el, l-am lasat sa se culce si eu am inceput sa ma primblu descult, ca sa nu fac zgomot, de-a lungul camerei. Cam inspre ziua imi veni somn si mie si ma trantii langa unul din camarazii mei. A doua zi, cand m-am sculat, era ziua-n amiaza mare. El se sculase si plecase de mult.
A treia zi, pe cand se-nsera, Ioan intra trist, rece, insa linistit in casa.
- Ea a murit, zise el. Vino. Ma lua de brat pe strada. Sara era rece, stradele pustii, cand vazui luminandu-se intr-un colt departat patru oameni ce duceau un sicriu negru de brad, carora le urma un preot in pas repede si dupa el - ca si cand durerea ar fi fost repede - urma intr-acelasi pas un batran intr-o manta sura, lunga si veche si o fata imbracata sarac. Ne apropiaram de convoi, ce mergea repede spre cimitir. Intraram, prin crucile si mormintele ninse, langa o galbena groapa sapata din nou, astfel incat din fundul ei iesea inca un usure abur de caldura pamantului, pe cand bulgarii prinsese bruma. O-nmormantare intr-o sara de iarna. Cioclul isi razimase barbia unei fete adanci si posomorate pe sapa cea lata si plina de lut, luna trecea ca un vis prin norii palizi si reci, preotul canta un "Pomeneste, Doamne...", iar batranul tata isi descoperise capul. Pielita (fetei lui) era galbena, iar pe ea tesuse ani si dureri in toate partile trasuri care mai fine, care mai adanci - capul sau, mai mult fara par: parea ca perii argintii, presarati numai, erau saditi de mana unei fiinte nedibace... Ochii sai erau uscati si necapabili de-a plange... privirea tintea fixa asupra sicriului, incat parea ca toata expresiunea durerii celei adanci se concentrase in capul sau pe jumatate nebun si-n ochii sai turburi si fara seama. inainte ca purtatorii sa depuna corpul in san(ul) sau cel adanc de lut, batranul, ca prin instinct, facu un semn, capacul se ridica, si din fundul sicriului prea mare vedeai pareca o umbra alba, parul in dezordine, fata de-un alb vanat si impietrit ca al marmorei, buzele supte si ochii cei mari inchisi si-nfundati sub fruntea lata si vesteda. Batranul s-apropie si apasa lung timp buzele sale reci pe fruntea copilei moarte. Sora sa statea, o marmura vie, un geniu al durerii, razimata, cu fata topita de durere, langa un copac ce-si scutura frunzele galbene si pline de neaua pe fata ei alba si rece. Ochii inchisi si seci, gura ei trasa cu amaraciune, fata ei ce sta sa planga si nu putea te facea sa crezi ca maestrul Canova isi sapase pe acele morminte o opera a marmoreului sau geniu si c-o intronase printre cruci si morminte acoperite de ninsoare. Ca un nebun sari Ioan, palid ca o stafie, de langa mine, si-si apropie buzele lui de ochii moartei. Apoi capacul recazu, pe funii fugea sicriul cel negru in noaptea pamantului - si pe pamant nu mai ramasese decat suvenirea cea amara a Sofiei. Mi-am inchis ochii si-am visat... ce?... Nu stiu. Cand i-am redeschis, eram singur in cimitir. Luna revarsa printre arborii ninsi si straluciti in haina lor argintie o lumina dalba ca visul de vara, iar batranul cioclu arunca incet, nepasator, melancolic bulgarii ce sunau pe scandurile uscate ale sicriului. Un vis de moarte, de mormant, iata tot.
Cand ma intorsei si intrai in mansarda mea, Ioan sta lungit drept pe patul meu, parul sau era raslatit ca noaptea pe perina alba si mainile unite asupra capului, fata neclintita si ochii inchisi. Pe o masa alaturi cu patul sta o claie de carti prafuite, deasupra lor ardea in sfesnic de lut o lumanare de sau, necuratita, facuse mucul negru si mare si varsa o lumina galbena si nepriceputa asupra fetei nesimtitoare a junelui. Pe masa sta un pistol. M-apropiai incet si-l luai de acolo. in letargia in care-l aruncase durerea sa cea adanca, Ioan n-auzi nimica. Deschisei un oblon al ferestrei si-aruncai pistolul pe-un troian de ninsoare. Apoi iesii din casa si ma dusei sa-mi racoresc visurile si impresiunea vie, turburarea intunecoasa (a) sufletului in noaptea cea senina si rece de iarna.
A doua zi ma-ntalnii cu Ioan.
- Ai vazut toate fazele acestei drame a inimii, Tomo, aide acuma de-ti vezi de aproape actorii... aide la batranul si la fiica ce i-a mai ramas. O Dumnezeul(e), nu sunt egoist, dar cu toate astea tu stii ca eu as fi vrut ca astlalta...
- Taci, zisei eu, nu face un pacat. Astlalta poate asemenea sa faca un fericit, Ioane! E tot asa de frumoasa si pare-se tot asa de buna... Dar, in fine, aidem.
Ajunsi la casa batranului, intraram in odaia incalzita si familiara. Batranul sta, in durerea lui, mut, in fotoliul cel vechi, cu capul plecat asupra pieptului. Fata sedea visatoare langa fereastra si se uita in fruntea inflorita a unei roze ce lucea ca o stea infocata alaturi cu-ale ferestrei flori de gheata. O batrana-si facea de lucru langa gura sobei. Ziua era asa de posomorata incat in casa parea sara. Ei mai nu simtira intrarea noastra. Ioan s-apropie de fata, i-apuca mana si zise c-o tandrete de frate:
- Poesis, ce faci tu?
- Ce fac? Nimic - vorbeste-ncet... tata doarme, numai ca somnul sau se cheama durere si desperare... Nu-l destepta din somn!... Singurul nostru sprijin, Sofia... s-a dus.
- iti prezint pe domnul, zise Ioan, aratandu-ma pe mine.
- A! Domnul!... zise ea incet si inclinandu-se nepasatoare si uitita, pareca nu ma vazuse... Ioane, -ti multumesc, zise ea, strangand mana lui, care sta pe scaun fata-n fata cu ea, ai fost in acea sara si tu. Sarman copil! Cat ai pierdut!
- Eu n-am fost, n-am putut, Poesis, intreaba pe domnul daca n-am cazut in zapada nesimtitor, pe calea de-a veni la voi. Domnialui ma-nsotea.
- Domnul? zise ea surazand cu tristete. Dar tu ai fost... nu te-am vazut in fereastra?
- Va sa zica am fost, zise el incet si miscat, va sa zica am asistat la expirarea ei. O, Tomo, cat rau mi-ai facut. Sa ma-nseli, sa-mi spui c-am visat. Mi-o imputam de-o crima ca nu venisem, dar acum... sunt scuzat inaintea ei in ceruri... ea stie... eu am fost... Dar de ce nu mi-ai spus-o? M-as fi intors de unde eram noi si...
- in starea in care erai? zisei eu. De-ai fi venit, Ioane, azi nu raspundeam de mintea ta si de viata ta, lucruri la care stiu ca nu prea tii, dar la care era datoria mea de-a tinea.
- Sarman copil! Cat esti de nenorocit! Eu as fi nebunit de mult! zise ea, plecandu-se si sarutand fruntea cea curata a lui Ioan.
Fruntea lui ramase linistita, dar se acoperi c-un nour de vise.
- O voi urma, zise el incet si miscat, si ochii sai se umplura de lacrimi, o voi urma in curand.
- Taci, zise ea, sa nu ne-auda! Arata cu ochii la tata-sau, ce statea pierdut in durerea lui muta si adanca.
Mai staturam catva... foarte putin... s-apoi ne-am intors inspre casa... Inima mea era inecata-n raze, sufletul meu - imbatat de-o dulceata nemarginita si plin numai de-un chip, de-unul singur... Poesis! Ioan se despartise de mine. Eu intrai in casa si, trantindu-ma dinaintea mesei cu carti:
- Poesis, murmurai rapit, te iubesc! Am visat... am cantat, am scris, toate despre ea... fiinta mea era plina de-un singur vis... mintea mea nu vedea alt chip decat pe-acel inger de marmura: "Poesis!"
L-am cautat pe Ioan si-am cercat a-i spune. Dar el devenise tacut si respingator... ne'ncrezator catra orice. isi radea de cer si de Dumnezeu; despretuia oamenii, incat ti s-ar fi parut ca sub zdrentele lui rade un rege sceptic si crud ca Satana. Nu mai puteam vorbi cu el. il intrebai numai intr-o zi despre imprejurarile acelei familii.
- Mizerie, zise el, mizerie, soartea sufletelor mari, sufletelor de ingeri... pe cand cei mari, idioti in marirea lor, se primbla in trasuri aurite. O! acesti mari! n-ar putea ei sa incurajeze, sa sustie pe acel batran poet ce-si hraneste viata cu visuri, ce moare de foame cu tot geniul sau, care e silit sa-si lase fetele sa umble goale si sarace pe strade, astfel incat prostitutiunea imbracata in matase rade cu hohot pe urma virtutii zdrentuite? O, prostitutiunea si rusinea se-ngroapa-n morminte de marmura si-n sicrie de plumb acoperite de catifea, pe cand virtutea doarme somnul ei etern intre patru scanduri de brad. si la ce exista virtute, la ce? Pe teatru cu virtutea, cu nobletea - ce-nsemneaza acei oameni de nimica, care-ntr-o lume de rai, de fatarnici, de egoisti fac pe virtuosi(i), pe nobili(i), pe sufletele caste. Poate oare virtutea sa-nvinga viciul... invinsu-l-a vrodata? Cand? Pe teatru, pe scena cu virtutea, nu in viata practica, unde-ti trebuie miselie ca sa nu mori de foame, si parerea, numai parerea omului onest ca sa mori fericit si neplans de cei ce raman in urma ...mai ales daca lasi avere. O! am vazut scene unde mama ascunde testamentul tatalui in sanul ei, de frica fiilor ei, ce, aproape cu cadavrul ne'nmormantat inca, cauta cu ochiri umede, insa de sarpe, testamentul raposatului. Am vazut asemenea scene, unde sotia lesina numai pentru ca letargia si libertatea ce da paloarei sale ii sade bine. E infam tot ce e om... Nu cred in aceasta bestie rautacioasa care se trage din maimute si care si-a adus toate obiceiele rele ale strabunilor ei.
- Taci, zic eu! Sofia ta n-a fost femeie?...
- Femeie, ea? zise el, surazand amar - ea, femeie? Aiurezi! Un inger a fost, un inger cum il cugeta Dumnezeu numai o data in mijlocul eternitatii sale fara margine. Ce e femeia? Acest om ce traieste pentru a-si spoi fata cu colori, vorba cu minciuna si ochii cu lacrimi inselatoare? O sfinx ce plange cand te trada, ce rade in inima ei cand ochii ei sunt plini de lacrimi. O, ea n-a fost o femeie... Protest in contra numelui.
Asta era dispozitiunea lui Ion in urma mortii Sofiei. Mult timp in urma, el, desi cu inima sfasiata, desi cu sufletul turbure, insa cu fruntea sa de artist etern senina, nu te lasa sa intrevezi nimica.
Eu, din contra, care vazusem figura frumoasa a acelei fiice a pamantului, a acelui inger blond, eu il visam zi si noapte, si mi se parea ca atuncea cand ingenuncheam la o icoana neagra de lemn din biserica noastra, cand dascalul murmura in strana lui rugaciuni intr-o limba veche si mai mult slava, pe cand preotul in altar isi inalta slabele sale maini spre ceruri, mie mi se parea ca mohorata rosie icoana a Maicii Domnului din iconostas lua conture din ce in ce mai albe, fata sa cea stearsa si ne'nteleasa devenea ca suflata de-argint trandafiriu, parul sau acoperit de marama brodata cu aur parea ca undoia in lungi si dezordinate bucle blonde ca aurul, ochii sai stinsi de vreme pareau ca lucesc ca doua flori vinete, iar buzele sale sante, galbene si inchise pareau, rozate, a murmura vorbe, pe cand haina cea plina de falduri si rosie devenea in ochii mei painjeniti alba ca gazul cel alb. in biserica, in locul maicii lui Dumnezeu, eu priveam, prin lacrimile mele amare de amor, pe acel chip drag inimii mele, pe Poesis.
Cine era ea? Ce era? Cu ce se ocupa? Actrita de mana a doua, de la un teatru de mana a doua, ea juca subrete, desi pasul si atitudinea aratau pe tragediana.
Teatrul era intr-un suburbiu al orasului, zidit de scanduri in mijlocul unor grupe de arbori care formau, in complex cu altii mai departati, un fel de gradina sau, mai bine zis, padurice.
Pe-o usa la capat puteai privi pe scena, cu toata crasa ei dezordine naintea reprezentarii, cu boschetele a caror verde e amestecat cu pete rosii, roze adica, cu banci ce stau inca trantite pe scena, cu fondaluri ce spanzura pe la jumatatea scenei, cu fundul in care vezi inca stand mobilele gramadite una peste alta, candelabre peste scaune, mese culcate cu picioarele-n sus pe canapele, oglinzi intoarse cu sticla spre perete, scoarte invalatucite, rechizite aruncate una peste alta, si-n stanga, si-n dreapta cabinete de scanduri numite garderobe, in care se-mbraca si se spoiesc actori(i) si actritele.
Intrai si eu pe scena, printre multimea cea foitoare de masinisti care se-njura unii pe altii, si m-apropiai de una din cabinele de scandura in care stiam ca se-mbraca ea. Printre sparturile scandurii am privit si eu inauntru. Sarmana copila! Abia-i murise sora-sa, si ea trebuia sa joace un rol vesel. Putin alb trebuia fetei sale celei de-o albete palida, o lina adiere cu rosu ii dete un fel de reflect trandafiriu asemenea (cu) al luminii serii. Sanul ei era acoperit numai c-o usure camasa de gaz care trada mai mult decat acoperea pieptii cei mai rotunzi, mai albi, mai mici, ce pareau sculptati intr-o marmura de argint de mana unui sculptor orb, caci, vazand, n-ar fi putut decat sa sfarme de gelozie opera sa. Ea juca pe-un inger, intr-o feerie fara de inteles cu dei ex machina, care placea si era frumoasa numai pentru ca persoanele ce jucau in ea placeau si erau frumoase.
isi pusese aripile albe; isi gatise complet toaleta si, pe cand orchestra incepu uvertura cu rugaciunea din Norma, Poesis cazu pe scaun intr-o atitudine visatoare, cu capul lasat peste umere si cu mainile unite, astfel incat nu te-ar fi prins mirarea daca, rapita de acel cantec ce suia la cer, ea s-ar fi urcat incet, incet, nemiscata si trista, ca sufletul unui inger suind, la ceruri, purtata ca pe nesimtite de aripile ei albe-argintii.
Eu stam si-o contemplam. Voluptatea acelui san de marmura, visatoria acelei fete palide indreptate spre cer, acele maini mici si albe unite ca pentru rugaciune, acele brate rotunde, goale, fragede, lasate in jos ca si cand ar fi denuntat desperanta, acel corp ce sta sa-ngenunche, acele aripi ce stau sa se miste si s-o duca - toate astea faceau un singur chip, un singur corp frumos, dulce, ideal - Poesis!
Dar clopotelul cel amortit al sufletului zgarie aerul scenei si eu ma departai de cabina, pentru ca sa nu observe cumva ea ca eu surprinsesem frumusetea ei in forma sa cea mai plastica si mai divina. Ea iesi in curand din cabina. Ma vazu si surase; eu incercai sa invent un compliment cat se poate mai nestangaci.
- Ce te-a adus in atmosfera asta ce miroase a colori de ulei si ulei de lampe? zise ea surazand.
M-am rosit si-mi plecasem ochii ca un baiat din scoala surprins asupra gainilor de hart(i)e ce le face intr-ascuns si pe sub banca. Dar luandu-mi inima-n dinti, pentru ca, in fine, trebuia...
- D-ta! zic.
- Eu? Glumesti, zise ea... si albul dat pe fata nu putu opri ca fata ei sa se inflacareze ca focul.
Fondalul se lasa cu desavarsire la pamant, si noi ramaseram dupa el.
- De cand te-am vazut, urmai, apucandu-i mana, ochii mei au orbit de lumina ta si inima mea s-a-nchis pentru toata lumea din cauza amorului pentru tine. Poesis, am uitat cartile colbaite, stiinta si poezia, idealele uneia si-a alteia, de cand ai aparut tu inaintea mea. Nu stii, nu poti sti cat te iubesc. Tot ce e frumos azi pentru mine, azi se-ntruneste-n tine: floare si pasare, primavara si basm de iarna, albeta Nordului si flacara Sudului, toate, toate idealele pierdute le regasesc intr-un singur chip, intr-al tau!
- Replica, zise ea repede si turburata.
- Ma iubesti? zisei eu, ingenunchind si retinand-o cu furie.
- Da, zise ea turburata, surazand, rosind, dar fugind totodata dinaintea mea acolo unde-o chema replica ei, astfel incat auzii vocea ei, de-un timbru umed si copilaresc, patrunzand scena, si publicul ce aplauda entuziasmat la aparitia acestui inger pamantesc.
Eu ramasesem in genunchi si cu mainile unite dupa fondal si sorbeam cu tot sufletul meu notele de argint a vocei sale ce veneau pana la mine. Eram zdrobit de fericirea mea. Pe cand stateam extaziat, cu capul plecat in pamant, rapit ca de-o suvenire si setos sa mai ascult vocea ei, ce incetase, aud in dreptul meu un fosnet de rochie... imi ridic ochii... era ea... Se uita cu o mila nemarginita, c-un amor nemarginit asupra figurii mele ingenuncheate.
- Poesis, soptii eu, ridicandu-ma si intinzandu-mi bratele. O clipa, si zacea ca inmarmurita pe sanul meu, incunjurand cu bratele ei albe si goale gatul meu. Cu buzele mele cautam fata ei, ce se ascunsese pe pieptul meu, dar in acel moment ea-si desclesta un brat al ei demprejurul gatului meu... imi atinse cu dosul mainii gura mea insetata, apoi, intorcandu-se, disparu surazand. in zadar intindeam plin de dorinta bratele mele spre umbra ei fugitiva... Ea zbura.
Se-ntoarse inapoi.
- Copilul meu, zise ea c-un aer serios, netezindu-mi fruntea. Acompaniaza-ma pan-acasa. Tatal meu e in orchestra, el tine violoncelul... pana la actul al patrulea e inca mult... apoi el vine singur acasa. La revedere! zise ea, intrand in cabina si rosindu-se usor, ca si cand s-ar fi rusinat de ceea ce zisese.
Iesi in curand, schimbata in hainele ei de totdeauna si invelita intr-o scurteica blanita, care-o prindea de minune, si c-o palarioara de catifea in cap.
- Uite! na legatura! zise ea, dandu-mi in mana o legatura. Iesiram pe portita de din dos a teatrului si-n curand ajunseram campul, in care se vedea de departe casuta batranului muzicant, a carei ferestre ardeau in noapte ca doua placi de argint. Era asa de tacuta si alba campia, era asa de rece si senin aerul, era asa de fierbinte si intunecat amorul meu! Mergeam cu ea alaturi, cu ea, care trecea, un suflet cald si tanar de copila, peste campia ninsa si batrana... in acel moment vedeam in ea totul... idealul meu, ingerul meu, femeia mea. Femeia mea... cand imi imaginam ca acea copila dulce si blanda ce trecea alaturi cu mine putea sa ma numeasca vrodata barbatul ei, un farmec ne'nteles, o caldura ca aceea a camerei incalzite in timp de iarna, un aer imbalsamat, apasat, familiar trecea prin noaptea cea pustie si rece a sufletului meu. De douazeci de ori eram sa ma repad s-o strang in brate c-un amor copilaresc si nebun, de douazeci (de ori) zambetul ei mustrator si viclean, care parea ca ghiceste tot ce se petrece-n mine, isi radea de incercarile mele.
in fine ajunseram la casa. Iute si gratioasa, ea sari nebunatec gardul si disparu razand prin arborii cei ninsi ai gradinii, eu o urmai -si intraram prin usa de din dos a casei, ce da in gradina, in tinda intunecoasa, in care lucea intr-un colt gaura cheii de la usa camerei iluminate. Intraram inlauntru. Lumina ce-o arunca caminul cu oblonul deschis era roscata, aerul cald, si un miros de cafea prajita, imbatator, facea ca aerul si lumina din casa sa doarma pareca. Singura schimbare a casei era ca pianul venea acum de-a lungul peretelui de langa fereastra, astfel incat clapele sale veneau tocmai alaturi cu fereastra, in care stau oalele cu o roza rosie si-nflorita si cu un palid crin, ca o copila inamorata, si stralucit ca argintul. Ea-si arunca blana de pe sine si ramase intr-o rochie cu talie, de matase sura. Talioara ei subtire, s-o cuprinzi cu mana, zambetul si ochiul ei cel viclean, apoi un fel de slabiciune molateca, ce cuprinsese toate miscarile ei ca adorminde, faceau ca ochii mei sa se aprinda de-o dorinta nemarginita si ne'nteleasa. Am tras un fotoliu fata cu caminul ce ardea si raspandea o caldura molesitoare si am silit-o mai mult sa se arunce in el. Lumina rosie ce-o revarsa focul sobei peste fata si fruntea ei palida, zambetul ei trist si vesel ce parea ca acorda totul, genele ei deja pe jumatate inchise... si eu, ce ingenuncheasem in fata, tiindu-i amandoua mainile cu mainile mele si uitandu-ma cu sete si cu amor nemarginit in fata ei.
Am cuprins cu amandoua bratele gatul ei, eu insumi ma ridicam incet, incet, ca poate sa-i rapesc o sarutare lunga si fermecata. Dar ea paru ca se trezi din visaria ei molateca si somnolenta... isi deschise pe jumatate ochii, ma respinse cu blandete si, lovindu-ma peste frunte, surazand, zise:
- Copil ce esti! Du-te! Apoi, desfacandu-se cu o sila de putere gratioasa din mainile mele ce tineau pe-ale ei, ea se duse de se aseza pe fotoliul de langa piano si deschise coveltirul. M-am repezit si la fotoliul acela si, aruncandu-ma in genunchi, am cuprins cu betie talia ei cu amandoua mainile si-mi apasai capul ametit de amor in poalele ei. Astfel, in atitudinea aceasta, ea-si intinse bratele pe clape si-ncepu sa bata clapele cu o vioiciune melancolica; era un vals turbat, inamorat si trist, a unuia din maestrii germani, ce ma ametea, ma tampea si mai mult. N-auzeam note si armonie ci numai un vuiet melancolic si voluptos, care se pierdea incet, incet.
imi ridicam capul, priveam cu atata amor in fata ei rosita de caldura si stransoarea bratelor mele, simturile mele erau imbatate si nu puteam raspunde de ele de iritate ce erau, privirea mea era un foc, stransoarea mea o turbare.
- Poesis, zisei cu voce inecata, te iubesc!
- Tst! tata-meu! tipa ea incet, sculandu-se si razimand mana dreapta de marginea ferestrei.
Ma sculai din genunchi la aceasta veste neasteptata. Ea rupse floarea de crin din oala din fereastra si apasa cu ochii mai inchisi o sarutare arzanda pe floare - astfel incat se paru ca albul cel d-argint al crinului se roseste, apoi c-o expresiune limpezita de amor mi-o intinse cu bratul stang mie. Am depus si eu sarutarea mea pe acel crin ce nu putea fi mai alb si mai curat decat fata verginei mele mirese - o sarutare de foc, o sarutare eterna! Ma repezii spre usa... dar ma-ntorsei in prag si-o priveam rapit cum nalta si subtirea ei statura sta ca razemata c-o mana de piano, privind in urma mea. inca o privire si-am iesit, caci auzeam pasii batranului trosnind pe din fata casei, pe cararile inghetate ale bataturii. Iesii pe din dos si, trecand prin gradina, sarind gardul, am trecut ca purtat de vant peste campie, fericit si aprins... si intrand in chilia mea cea umilita, ma simteam fericit ca un rege asupra acelor camarazi horainzi. La lumina fumeganda a lampei am scris versuri, ce le-am gasit in urma ratacite printre hartiile mele si pe care ti le citez intocmai:
Cand sufletu-mi noaptea veghea in extaze
Vedeam ca in vis pe-al meu inger de paza,
incins intr-o haina de nori si de raze,
Miscand a lui aripi pe capu-mi aprins,
Dar cand te vazui intr-o palida haina,
Copila cuprinsa de dor si de taina
Fugi acel inger de ochii-ti invins.
Cum marea ce doarme profunda si lina
Reflecta in sanu-i de-amor si lumina
Pe soare, ce trece in calea-i divina,
Varsand ziua de-aur in umedu-i san,
Astfel tu, copila, tu, vis de iubire,
Din negrele-ti stele, o dulce zambire,
Din sufletu-mi noaptea schimba in senin.
Cine era fericit ca mine? Pierdut in visari fara fine, parea ca fiecare floare si fiecare stea e sor' cu mine, sor' dulce, surori amantei mele. Adeseori, in nebunia (mea), uitam pe Dumnezeu, visam ca eu is lumea cu miriade stele si cu miriade flori, si-mi parea ca-mi plec albastrele mele mari si instelatele mele ceruri, muntii mei cei negri si vaile mele cele verzi, noptile mele cele lunatece si zilele mele cele de foc, imi parea ca le plec toate si le-nchin cu tamaia vietii lor unei palide umbre de argint, ce-mi parea centrul lumii, umbra ce cobora razele soarelui ca pe-o scara de aur - umbra Poesis! Adeseori imi parea cum ca Eternitatea nu mi-ar fi destula s-o ador si ca, imbracat in haina mortii, eu, in lupta cu batranul timp, ii rumpeam aripile si-l azvarleam in uitare! Altadata limbile mi se pareau neroade, vorbele fara inteles... orice vorba ce nu o puteam referi la ea imi parea o nerozie, si o nerozie sa cuget asupra-le... mintea mea incetase de a-mi interpreta intelesul vorbelor... uimit si nebun, vedeam in inchipuinta fiecarui concept numai palidele conture a divinei sale umbre.
Dar acest amor timid ca al columbilor de argint cade in anul durerii 48. La ce trebuia sa cada atuncea? La ce? Oare (nu) putea anul acesta sa treaca fara amoruri? incepuse a fierbe in toata Transilvania, si primavara cea vergina a adus flori frumoase si zile de aur, insa pentru ghicitorul profund ce-ar fi cutreierat campiile inflorite ale Transilvaniei ele s-ar fi parut profunzi si intunecati ochi de mort. Asprul arhangel al razbunarii parea ca patrunde prin aerul ei cel ametit si bolnav. Ungurii cugetau inca o data, dar astazi pentru ultima oara, cum ca prin uniune si furci vor stange pe romani de pe fata pamantului, credeau cum ca vor putea unguri piatra rece si izvorul vergin, ca vor putea unguri codrul cel batran si maiestos, ca vor putea pune ideea uniunii ungare in creierii cei batrani si infricosati ai muntilor, creieri ce incepeau, ce incepuse a se infierbanta de-o idee uriasa si sublima: Libertatea. Ei credeau, si au crezut-o pentru ultima oara, cum ca batranii si inviforatii garzi ai cetatei Transilvania - muntii cu capete de piatra - vor dormi si-acum somnul lor etern, nu se vor trezi la urletele cele false ale descreieratilor care inventau imperii si 16 milioane de unguri, care din fericire pentru lume nu exista decat in oarbele fantasmagorii ale unor nebuni. Ci garzii regi s-au trezit. Freamatul codrilor ce dezghetau din seculara lor amortire freamatul aripelor de fier ale vulturului roman a speriat pe inamici - azi ii sperie somnul acestui vultur, caci nu stiu la a cata potenta va ridica acest somn puterile sale. O, inamicii nostri s-au temut totdeauna de noi, dovada ca secol cu secol a conspirat pe fata si-ntr-ascuns contra existentei noastre, si aceste conspirari toate n-au servit decat spre a ne impietri, spre a ne-ncremeni in existenta noastra. De ne punea alaturi cu ea, de ne deschidea amandoua portalele de aur ale privilegiilor si ale drepturilor ce erau numai ale lor, cine stie daca, molesiti si rasfatati, nu deveneam unguri. Compatrioti, va multumim pentru ura voastra seculara si ardem de nerabdare dupa ocaziunea in care sa v-o multumim astfel incat s-o tineti minte pentru eternitate. Cat pentru patria ce voi o numiti maghiara, cata sa aiba cineva insolenta unui ungur pentru de-a o mai numi astfel - cat pentru noi cata sa aiba cineva ignoranta unui Rössler, care ne face imigrati, astfel insa incat cei imigrati sa fie 10 milioane, iar cei din izvorul emigrarii numai 800.000. in fine, insolenta ungureasca sau ignoranta pedanta nemteasca; una din doua e de trebuinta pentru fictiunile mari ale imperiului unguresc si a nimicniciei romanilor. si ce-au adus peste Transilvania cu scalciatele lor idei? Moartea cea oarba care-i secera cu miile si ura cea cumplita a celorlalte popoare contra a tot ce-i maghiar! si toate astea le propagau desertii in numele poporului maghiar care, bun si bland cum sunt toate popoarele, pana-n marginile unde nu l-au ametit, parea predestinat sa traiasca in pace si-n fratie cu romanii. Dar ei au explicat rau si fals foile cartii Destinului si au patat sirurile sale cu sange. Senina dictiune a lui Dumnezeu: ...traiti in pace, caci sunteti singurele natiuni eterogene in oceanul panslavismului, aceasta dictiune ungurii trebuiau s-o intoarca si s-o traduca spre pierzarea lor. Ei au vrut-o, nu noi!
in tara toata miscarea romana - antiunionista fierbea in clocotul cel mare. Adunarea din duminica Tomei, preparatorie, fusese; fusese si adunarea cea mare din Campul Libertatii, unde flamura reinvierii sfasia aerul cu tricolorul sau. Virtus romana rediviva!
Luasem parte cu Ioan la toate acele manifestari de viata ale natiunii - etern unice in felul lor - si apoi ne-am intors la locul turbure a studiilor noastre. Dar cine mai putea studia ceva! Capetele noastre prinsese foc, fata cea palida a lui Ioan se-nrosise de-un rosu ofticos si bolnav, caci in inima lui fierbea amorul cel mare al natiunii.
Ma dusei la Poesis. Noaptea era lucie si dalba, aerul parea nins de razele cele argintii si inamorate ale lunii, care se pierdeau prin verdele intunecos al arborilor si tufiselor risipite din gradina ei. Ma asezai pe-o banca si cugetam; D-zeu stie de ce eram trist! Cu mainile unite si lasate lenes peste genunchi, cu fruntea plecata si cu parul risipit peste ea, astfel sedeam in gradina ei si gandeam lucruri de care nu-mi pot da cont, pe cand luna, lunecand alene printre nourii de argint ai cerului albastru, gandea si visa ce nici un om nu stie. Un fosnet usor prin cararile nisipite ma trezi din reveria mea. Era ea. Un negligé ce parea o negura de argint scalda in albeta sa fantastica si diafana figura ei nalta, mladioasa, subtire ca o elfa de mare. S-apropiase de mine; in momentul cand o vazui, ea se aseza molateca pe genunchii mei si-mi saruta ochii mei, ce se inchideau de-o visarie profunda, caci nu-mi venea a crede ca e ea, fantastica zana a visurilor mele indelungate. ii luai capul ei cel blond intre mainile mele si privii la el. Ce trist era acel cap, ce palida fata aceea, ce infundati acei ochi albastri!
- Poesis, zisei, esti nenorocita? Ce palida esti, copilul meu! Tu suferi! Tu plangi!
- O, dac-ar fi sa plang numai eu... Dar sa tacem despre asta. Tomo! poate ca azi ne vedem pentru ultima data.
- Ultima data? Aiurezi, Poesis! Ultima data?
- O, copilul meu, de-ai sti ce nenorocita sunt, zise ea, cu ochii plini de lacrimi, inlaturand cu mainutele ei albe parul negru de pe fruntea mea si arzand cu buzele ei contrase de plans fruntea mea intunecata. Ce nenorocita sunt, fara ca sa ti-o pot spune tie. Daca te pot ruga ceva in numele maicii tale, in numele acelui inger curat, uita-ma! Uita-ma, cel putin pana ce voi muri... Dupa ce voi muri...
- Poesis, pentru D-zeu, ce va sa zica asta? Spune-mi ce ai?
- Ce am? Nu-ti pot spune ce am. Dar sa uitam asta... sa le uitam. Ce frumos esti tu in asta sara. Parul tau pare a fi de eben si ochii tai diamanti negri! Ce frumos e iubitul meu... iubitul meu? Nu al meu...
- Nu al tau, Poesis?... Tu nu esti a mea, ingerul meu cel blond? Aide, poate c-ai plans unde-am lipsit atata vreme, de-aceea oare sa nu mai fiu al tau? Poesis, aceasta patrie va fi a mea, ca si a inimicilor nostri; atunci tu vei fi femeia mea, frumoasa mea femeie, zana gradinioarei mele, matroana vetrei mele parintesti, mama copiilor mei! O, ce frumoasa esti tu... ce mult o sa te iubim noi... eu si cu tatal meu cel batran, pietrarul! Tu vei scutura praful de pe cartile mele, a lucratorului cu spiritul, tu vei netezi cu mana ta molateca si alba cretii de pe fruntea mea, tu c-o sarutare vei insenina-o! si o sa te iubesc, o sa te iubesc cum imi iubesc patria, cum iubesc pe Dumnezeu! Poesis!...
Prin straturile de flori roiau fluturii noptii... arborii infloriti isi plecau ramurile ingreunate de flori albe si roza pe fruntile noastre -parfumul imbatator al primaverii umpluse cu suflarea sa racoare si virgina piepturile noastre, gura-n gura ii sorbeam suflarea, ea, cu genele jumatate inchise, nu rezista defel dezmierdarilor mele melancolice... numai luna veghea ca un dulce soare de argint asupra indelungului nostru amor!
A doua zi, sculandu-ma fericit de pe patul meu cel vartos de paie si aninandu-mi mantaua de umere, incepui sa colind stradele orasului: o cocarda tricolor-roman in butoniera, palaria larga, cam intr-o parte, fata mea palida, ce arata osteneala, zambea, si-mi taraiam bastonul pe prundul marunt al stradelor fluierand printre dinti o arie, nu mai stiu care.
Deodata auzii in urma mea sunetele monotone ale unei muzice mortuare. imi intorsei capul, statui in loc si, luandu-mi palaria, fata mea se intrista putin cate putin. in urma mortului venea o trasura, si-n ea, in rochie lunga de matase neagra, o fata palida incadrata de par de aur, fata cunoscuta mie, puteam sa n-o recunosc?... Era ea... Poesis!... Cu toate astea nu putea sa fie ea. Paloarea mortala ca aceea a peretelui, parul cel blond, fata era a ei... dar ea in acea pompa?... Ea, asa de saraca?...
Dar in trasura a doua? Cine era? Doi dandy din cei mai corupti ai orasului, care radeau in convoiul mortuar, imbracati cu pantaloni de calarie stramti, cu veste vinete, cu legaturi rosii, cu jachete galbene, cu palarii largi si cu cate doua lanturi de orologii. Secele fete de maimuta radeau rasul cel amar al desfranatilor sceptici, intr-un convoi care numai rasul nu era apt de a-l excita.
Ratacit, in neputinta de-a-mi da cont de ceea ce cugetam si simteam, urmarii convoiul pana la biserica. Multimea se gramadea la usa si-nauntru. Eu patrunsei izbind cu coatele fara crutare in toti ce-mi sta in cale; in ochii mei rataciti, in imprejurarea ca nu-mi ridicasem palaria intrand in biserica, in pumnii mei stransi, in dintii mei ranjiti intr-un ras salbatec o fi fost ceva straniu care indrepta ochii lumii spre mine.
- Un nebun! sopti unul asa de tare incat il auzii, insa, in noaptea turburarii mele, acel glas nu mi se parea aievea, nici mi se parea ca sunt intre oameni... mi se parea din contra ca sunt singur, cuprins de spasmurile unei viziuni teribile, caci nu vedeam decat cosciugul ce mi se parea plutind prin aer, nu vedeam decat pe ea topita de plans, alintand dupa cosciug de bratul unui om. Ochii de foc a lumanarilor de ceara dansau prin aer in noaptea bisericii ca stele murdare si rosii... mortul din cosciugul descoperit parea ca se stramba la mine si murii cei negri si reci ai bisericii taiau fete urate si crepate prin pereti, cu ochi negri si cu capete strambate de turbaciune!
- Cine-i acel om? strigai din toate puterile mele, cu toate ca parea ca un demon cu degete de lemn imi strangea gatul!... Ma repezii la el... dar un cioclu ma pocni cu pumnul in frunte, incat imi scaparara ochii scantei verzi si cazui ametit pe spate.
Nu stiu cat am zacut astfel, cand m-am trezit insa eram culcat pe-o banca de piatra din coltul bisericii si la capul meu veghea Ioan!
- Cine-i acel om? fúra primele cuvinte ce le putui pronunta.
- Cine!... Ce treaba mare... cel ce-o intretine pe dansa... un conte, mai stiu eu!... Da-o dracului... nu e femeie?... putea (sa fie) mai altfel de cum sunt toate? Aide de-aicea!
El ma lua in brate si ma scula drept in picioare. Luandu-ne de brat, iesiram la usa bisericii, la care sta batranul sacristan si vro doi cersitori zdrentuiti. Plecaram stradele-n sus si Ioan ma duse la el. Camera sa era mica si-ntunecoasa, si intunericul ei mai era ridicat inca prin un perete ingust, acoperit cu panura neagra in mijlocul carei era o cruce alba. in genere insa camera sa respira eleganta fina si artistica, care contrasta foarte mult cu hainele sale mai mult unse si rupte. Cartile aurite si legate stateau in sir pe-o masa acoperita cu rosu, pe care stateau risipite creioane, pensule, palete si colori in cutii mari sau unse pe teste de scoici marine. Ma trantii pe-un scaun, aruncand o ochire numai indiferenta pe toate aceste obiecte ce-ntr-al(t)fel de dispozitiune mi-ar fi parut poate stranii. De-o lature-a panurei negre spanzura un canaf alb de-un snur asemenea alb...
Ioan apropie un scaun de-al meu si (s-)aseza astfel incat pieptul ii venea drept in umarul meu cel drept, apoi, incunjurand c-un brat grumazii mei, iar cu cellalt pieptul, el isi pleca fruntea pe umarul meu drept si-mi sopti la ureche:
- Azi rump orce legatura cu viata, azi rump legatura de amicie cu tine, legatura de amor cu umbra, cu aducerea-aminte a Sofiei. Tomo, de azi inainte eu nu mai sunt al meu. Eu ma duc si te las pe tine aicea... dar inainte de-a merge voi sa-ti arat in ce consista nebunia vietii mele, caci tu n-ai stiut ca eu sunt pictor.
El se scula si, tragand snurul alb de la panura neagra ce sta drept in fata, vazui pe perete un cadru ce-mi parea viu. Ochilor mei turburi le parea viu in adevar. Era Sofia. Parul ei cel cenusiu, adunat intr-o coroana ca o citadela pe frunte, ochii ei profunzi, negri, straluciti, fata ei musculoasa si palida, buzele subtiri si vinete... era Sofia... in toata frumusetea ei cea originala... blonda, pe care numai Sudul o cunoaste... Ioan isi impreuna mainile si se uita in extaz la acel portret mare ca-n viata... Ochii sai ardeau, buzele lui tremurau, eu stam speriat, uimit si ma uitam ne'ncrezut de realitate la aceasta scena in care portretul parea viu, real, si Ioan numai o umbra moarta in care traiau doar ochii cei infocati.
- Sarman cadru viu, sarmana opera a imaginatiunii mele! Ce greu a fost sa te creez din haosul durerilor si a desperarilor, ce cumplit e sa te sparg acum de stanca cea rece a desteptarii mele! Dar te sparg... caci tu esti singurul lucru ce ma leaga de viata si de trecut.
El scoase un pumnal ascutit si mic din sanul sau si sfarteca cu o cruce curmezisa tot portretul, astfel incat panza se-nvalatuci in catepatru partile de cadrele de lemn aurit a portretului si sub el ramasese gol peretele alb. Ochiul sau era sec, surasul amar, caci lupta fusese crunta.
- Tomo, zise el, eu ma duc, cu toate ca nu te oblig sa ma urmezi. Ramai tu aicea, in casa mea, aicea vei trai comod si neturburat de nimeni, cum am trait eu, dat cu totul nebuniei mele, picturii. Trasura ma asteapta de mult... adio! Amicia mea, gandeste ca n-ai fi avut-o niciodata si te consola! Adio!
O data-nca-mi scutura mana si zbura pe scari in jos. Trantii usa dupa el, ma trantii in pat si apasai capul afund in perini, cu fata-n jos, abandonandu-ma cu totul durerii celei mai crude. Cat oi fi stat astfel, in nesimtire mai mult, nu stiu... cand m-am desteptat insa era noapte profunda si orologiul vuia o ora dupa miezul noptii. Aprinsei lumanarea si, sarind la portretul sfartecat al Sofiei, incepui a combina panza... dar totul era in zadar. Langa camin erau lemne multe si risipite. Le trantii in soba si aprinsei un foc cumplit, trasei o mica sofa rosie fata cu focul, cu cugetarea decisiva de-a astupa soba nainte de-a se potoli focul, astfel incat sa ma sinucid cu carbon. Am stins lumanarea si m-am pus in fata flacarilor ce linguseau gatul caminului cu rosii limbe de balaur. Privind in flacari, cu picioarele intinse si cu capul pe piept, viata mea toata mi se parea un fantastic vis de nebun, fara inteles si fara tinta, in limbile de flacari vedeam pareca arzand toate cugetarile mele, zilele mele, visele mele de fericire. Cand focul nu mai era decat o gramada mare de carbuni acoperita (cu) flacari vinete, atunci astupai soba si, asezandu-ma in fata zgurii, imi inchisei ochii spre a adormi de moarte. Vantul urla afara cumplit si ploaia cadea marunta si rece pe geamurile ferestrei... Parca vantul cu norii, tunetul si ploaia faceau nunta lor salbateca in regiunile cele negre a-nnoratului cer de noapte. Prin suierul cel monoton, desi puternic, al vantului am adormit si simteam, pareca, cum creierii mei se paraliza de carbon. Murisem! M-am trezit deodata intr-un codru verde ca smaragdul, in care stancile erau de smirna si izvoarele de ape vergine si sante. Printre arbori cantau privighetori cu glasuri de inger, prin carari rataceau umbre diafane si fericite si se pierdeau prin verdura intunecata a dumbravilor sante. in departare vedeam o dumbrava de aur care, cu freamatul frunzelor sale, canta o melodie molateca si lina ca aceea a undelor adormite. intre toate umbrele sante si albe numai eu aveam corp... Ratacii ce ratacii prin padure, pana dedei de un rau cu undele de argint, in mijlocul raului o insula incunjurata de ape, cu paduri si gradini din a caror mijloc se ridica la ceruri o biserica nalta cu cup(ol)ele rotunde, toata de aur gravat ce stralucea astfel caci soarele cerului curat se oglindea in cupola cea mare a bisericii. La tarm era o barca de aur... Eu ma suii intr-insa si, spargand cu lopetile undele de argint ale raului, ajunsei la malul insulei. Aicea totul tacea, nu cantau pasari, nimica, numai din biserica s-auzea un cantec incet, trist, mormantar, ca bocetul cel inadusit langa patul murindului. Intrai, prin portalele de aur ale bisericii, inauntru. Pe jos, marmura alba ca laptele, pe sus, arcadele nalte de aur, stalpii de aur... iconostasul cu icoane nalte si palide de santi si ingeri de-o frumusete suprapamanteasca, ce pareau suflate pe panze de argint, in altar - o masa de marmura cu sfintele Taine... in biserica nu era nimeni jos, ci numai sus in cor cantau calugarite cantece de mort... Cand dintr-o usa vazui intrand cu lumanari de ceara alba-n mana chipuri palide cu val lung, alb, ce acoperea si capul, astfel de palide incat fata se confunda cu albul hainelor, ci numai ochii stinsi ca de sticla se miscau tristi in orbitele lor. Ei se miscau incet, incet pan-in mijlocul bisericii... Eu ma ascunsei dupa o coloana de aur, cu groaza. Printre ei vazui o umbra... un batran cu parul alb, cu fata ratacita si trasa, lumanarea sa ardea si el privea in ochiul lumanarii cu buzele stranse si cu ochii ficsi... Mie-mi parea ca-l cunosteam. Razimata de-o coloana, drept in fata mea, statea o fata palida cu fata ca marmura cea vanata... ea-mi zambi trist si-mi facu cu mana... Era Poesis... Poesis! strigai eu... si deschisei ochii. Focul nu era inca potolit... fereastra insa deschisa, si o vantoasa sufla cumplit prin el. Gandeam c-o fi deschis-o vantul si ma dusei s-o reinchid. Cand ma-ntorc insa... vad
Corpul... s-ar fi insanatosat curand, insa ceea ce era bolnav in mine, nebun de bolnav, era inima mea. Tot ce-mi aducea aminte de ea... de tradatoarea, le aruncam in foc, care le consuma cum se consuma inima si viata mea. Palid ca o umbra, eu alintam de-a lungul zidurilor orasului mai mult mort decat viu. Falcile mi se-nfundase adanc, albul ochilor se-ngalbenise si negrul era turbure si stins, parul cadea in dezordine pe gulerul uns si nesters a rocului meu - astfel umblam printr-o lume straina, din care nu faceam parte, si cand ma rataceam in vro gradina publica, unde fete rosii si vesele chicoteau imprejur, pierzandu-se prin arbori, eu credeam ca sunt rautacioase duhuri efemere, care-si radeau de durerea mea. Or mi se parea cum ca-n juru-le radeau morti a caror fete galbene erau spoite cu rosu, ceea ce le facea si mai infricosate, si mai moarte, prin contrastul intre adevarul mortii si-ntre simularea cea spoita a vietii. Alta data ma pomeneam ca ma uitam ore intregi in oglinda si ma strambam la mine singur si, cand ma trezeam din asemenea atonie, ma-nfiora siguranta c-am innebunit si teama de mine insumi. Lucrul de care ma temeam mai mult era nebunia, mi-era frica sa nu-nnebunesc. Adesea ma pomeneam ca privisem,
fara sa stiu, cate o ora-ntreaga-n soare si ca ochii mei, orbiti de lumina lui calda, nu mai puteau distinge nimica, ci un haos vanat-rosu parea ca piroteste si ma-nvarteste mereu, pana ce ma trezeam cazut pe iarba campului. Eram tampit, absurd, idiot. Astfel stam adese inmormantat in iarba mirositoare, albastri si mici fluturi de vara roiau prin flori, un soare cald imi ardea drept in crestet, totul era frumos cum is frumoase zilele de vara... eu singur numai nu cugetam nimica. Zile intregi cutreieram campii pana ce dadeam de rau. Acolo, de pe podul lui de lemn, ma uitam in valurile galbene cum zburau repezi, cioraind, valuri turburi ca sufletul meu sterp, turburi si neoglindosi ca inima mea moarta. Apa limpede ca cristalul a izvoarelor nu-mi placea, cand dadeam insa de ea, incepeam a o amesteca cu bastonul pana ce, turburata de pamantul cel negru, era o icoana vie a gandirilor mele.
Dar nu putea sa ramana astfel. inca o luna de-o viata astfel si stiam ca voi muri... De-as fi murit, ce-mi pasa... cine stie daca adanc in pamant n-as fi fost mai fericit... dar aveam un tata batran si a muri eu insemna a-l baga pe el in groapa.
intr-o zi frumoasa de vara imi facui legaturica, o pusei in varful batului si o luai la picior pe drumul cel mare-mparatesc. Mergeam astfel printre campi cu holde... Holdele miroseau si se coceau de arsita soarelui... eu imi pusesem palaria-n varful capului, astfel incat fruntea ramanea libera si goala, si fluieram alene un cantec monoton si numai lucii si mari picaturi de sudoare imi curgeau de pe frunte de-a lungul obrazului.
Zi de vara pan-in sara am tot mers fara sa stau defel. Soarele era la apus, aerul incepea a se racori, holdele pareau ca adorm din freamatul lor lung, de-a lungul drumului de tara oamenii se-ntorceau de la lucrul campului, cu coasele de-a spinare, fetele cu oale si donite in amandoua mainile, boii trageau incet in jug si carul scartaia, iar romanul ce mergea alaturi cu ei si pocnea din bici isi tipa eternul sau hais, ho!... Ascuns in maluri dormea Murasul, pe el trosnea de carute podul de luntri, pe care-l trecui si eu... De departe se vedeau muntii mei natali, uriasi batrani cu fruntile de piatra spargand nourii si luminand tepeni, suri si slabi asupra lor.
Una cate una se-aprindeau stelele tremurand in nemarginirea albastra a cerului, cand mai sus, cand mai jos - si luna, balana lor regina, palida ca o mireasa, trecea ca o secere de argint pin norii albiciosi si subtiri. Mai greoaie scartiau carele cu lemne ce veneau din munte; romanii sedeau culcati pe foale in varful carelor sau, mergand alaturi, suierau doine batrane si triste ca suvenirele trecutului. Toate farmecele unei nopti de vara - luna alba si stele aurii, fluierul melancolic si campii ce par a adormi, iar drept in fata, batranii uriesi de piatra, muntii, ce acum pareau incununati de stele ce tremurau asupra fruntilor lor.
Mergeam neoprit prin cararile albe ce duceau crucise prin lanurile, unele inca verzi, mergeam, pana ajunsei in poala racoroasa a muntilor. De-acolo apucai pe-o pietroasa carare de munte. Pe cate-un varf de deal vedeam arzand focuri mari, si oameni imprejur, din fundul codrilor ce-nconjurau ca o manta neagra-verde umerii muntilor vuia cate-un bucium durerea lui de arama; pe langa alte focuri vedeai pareca cum joaca fete si flacai, iar pin codrii rataciti fluierau voinicii printre dinti si din frunze cate-o doina adanca si plina de foc. Astfel treceam inainte alaturi cu zidurile de piatra a muntelui, pe-o carare ingusta ce ducea mereu in sus, naruita pe-alocurea, pe-alocurea baricadata de bolovani rostogoliti din crestetul muntilor si intepeniti in albia cararii. Saream peste naruituri si baricade si-am mers mereu, pana ce luna apusese, focurile se stingeau, cantecele incetara, iar rasaritul se rosea slab de faptul zilei. Aerul racoare al diminetii imi patrundea pieptul, simteam cum imi amorteste gatul de raceala... pana ce vazui satul meu, cu casutele lui mici, acoperite cu paie si risipite prin creierii de piatra a muntelui, de ti se parea un sat de cuiburi de vultur. Trecui prin mijlocul lui, pe langa mica bisericuta de lemn, si tocmai la capatul satului ma oprii langa bordeiul cel infundat si sarac al tatalui meu. Prin ochiul de sticla se vedea lumina. Trasei zavorul de lemn de la usa uscata si intrai inauntru. Pe vatra mai ardeau vo doi taciuni subtiri de nuiele, tata dormea pe-un pat de scanduri nalt ca vatra. Dupa cuptor era inca patul mamei acoperit c-un laicer, deasupra lui era (o) icoana veche si afumata a maicii Domnului, dinaintea careia ardea o candela mica cu untdelemn. Ma lungii pe patul mamei fara sa-l trezesc pe tata si adormii curand, caci eram foarte obosit. Des-de-dimineata, pan-a nu fi ziua, cucosul canta asupra bordeiului si auzii ca pin somn pe tata sculandu-se, luand in maini apa din un ciubar si spalandu-se pe fata, facandu-si cruce si mormaind incet o rugaciune, apoi luandu-si ciocanele de pietrarie de sub laita si plecand pe usafara, fara chiar sa se uite indaratul lui si fara a ma vedea din dosul cuptorului unde dormeam.
A doua zi cam pe l-ameazi ma trezii si eu din somnul meu adanc si fara visuri. Nu stiu cine pospaia prin casa si pe la vatra. Era o vara a mea, care baga vreascuri in foc si fierbea mancare.
- Tu esti, Finito? zisei eu sculandu-ma, luandu-i capul intre maini si sarutand-o.
- I, Doamne! zise ea surazand cu degetele la gura si masurandu-ma cu ochii din crestet pan-in talpe. Ce mare te-ai facut... Uite! si barba si mustati... Da tare esti galben, vere, parec-ai fi indragit?
- Nu stii tu, zisei eu, uitandu-ma in ochii ei inocenti si lucitori; nu poti sti tu ce am suferit.
Dar ce frumusica era verisoara mea. Fata alba si obrajii rosii, parul castaniu si des, facut in doua cozi intrunite pe spate, neted si cu carare pin mijlocul capului, ochii mari, caprii, ce se uitau mirati la mine, sprancenele arcate si imbinate, nasul fin ca (a) unei dame mari, barbia rotunda si plina, iar, cand radea, doua gropite cochete. Camasa alba, cu altite si maneci largi, fota curata si noua, iar picioarele goale. Cu cat o priveam, imi parea mai frumoasa si-o sarutai inca o data.
- O! zise ea, razand vesel, iti iei la guri parc-ar fi dintr-al tau... ia fii bun, ma rog, de-ti cata de treaba, domnisorule!
- De-de! zic eu, n-o lua-n nume de rau... s-apoi nu ma uit eu la ochii tai... fie ei cat de frumosi...
- O! frumos! Vine varul pe la noi, s-apoi lucrul ce mi-l spune mai intai e ca ochii mi-s urati! Frumos!
- Da nu...
- Destul, las' ca stiu... Domnu-a fost la cetate... Nevestele de domn au ochi mai frumosi decat ai mei, se-ntelege, zise ea, punandu-si razand mainile(-n) solduri, fiica Evei cea limbuta cu dintii de margaritar.
- De-ai sti, Finito, zisei pe jumatate razand, de dragostea mea...
- Dragoste, zise ea repede, ce dragoste?... si ridica cu curiozitate din sprancene. Ce dragoste?... spune-mi si mie... zau asa! Te rog, vere! adaoga ea, incretindu-si gura si plecand ochii cu atata gratiozitate incat numai pe sub gene se uita la mine.
Geniu pustiu - Partea 01 - Tasso-n Scotia
Geniu pustiu - Partea 02
Geniu pustiu - Partea 03
Geniu pustiu - Partea 03 - continuare
Geniu pustiu - Partea 03 - continuare 02
Aceasta pagina a fost accesata de 6555 ori.
