Geniu pustiu - Partea 03 - continuare

Geniu pustiu - Partea 03 - continuare

de Mihai Eminescu


- Sezi ici pe pat, zisei eu, apucand-o-n brate si punand-o sa sada ca pe-un copil obraznic... eu ma asezai alaturi cu ea, i-nconjurai grumazul cu bratul meu si incepui sa-i povestesc amorul meu si nenorocirile mele.

Ea asculta c-un fel de seriozitate si c-o atentiune copilareasca - si cand se uita drept in ochii mei, ai ei se umplura de lacrimi.

- Sarmanul var, zise ea, sarutandu-ma cu atata dulceata si tinerete.

Oalele fierbeau pe vatra.
- O, zise ea, ca aducandu-si aminte, trebuie sa-i duc merinde tatani-tau! Las' ca ne mai vedem noi desara, maini dimineata... zise ea si drese ce drese, apoi lua vro doua oale din cele pline, surase si cu ochii si cu gura si pleca pe usa si prin sat inainte.

Nu mult dupa aceea veni si tata-meu, care auzise de la fata ca venisem acasa. El ma stranse in bratele (sale). Capul sau era mai alb, cretii de pe frunte si brazdele din fata mai adanci, iata toata schimbarea ce-o bagai de seama la el - destul insa ca ochii sa mi se umple de lacrimi.

Am stat mult acasa, intr-o atonie monotona si moarta. intre grinzile casei gasisem o carte cu scoarte de piele roase de molii, cu marginile rosii - in ea erau niste povesti manuscrise cu litere batrane, iara literele incepatoare paleografate cu rosu... desigur vro reminiscenta de-a preotului celui batran, ce murise de multi ani. Cu cartea aceea in mana, stateam zile intregi lungit pe prispa casei la umbra si descifram masinalmente slovele cele batrane or(i) priveam cu ochii drept in grinzile afumate ale stresinii, pana ce-mi simteam capul ridicat si pus in poale. Mi-intorceam ochii peste cap... era Finita, ce-si asezase capul meu pe poalele ei si-ncepea a-mi povesti ba cimilituri, ba basme, ba-mi canta cu vocea jumatate cate-o hora or(i) cate (o) chiuitura cu vorbe cu tot. Astfel sedeam lungit seri intregi cu capu-n poalele ei, pe cand vitele se-ntorceau mugind greu de prin munti, iar talancele de la gaturile vacelor cu ugerul greu de lapte sunau alene si melancolic prin atmosfera cea dulce a serii.

Revolutiunea ardea in campia Transilvaniei, dar mie ce-mi pasa de toate. Pentru realitate eu eram omorat... Nepasare lenesa, lene de-a cugeta, lene de-a simti, abrutizarea cea mai adanca si mai idioata, iata ce facuse din mine amorul unei femei. insusi numele ei, Poesis, nu putea sa excite nici un simtamant in mine. Era ceva ce murise de mult pentru mine ce-o uitasem de mult - lucru de care imi era greu sa-mi aduc bine-aminte; caci nu cugetam sa-mi fi ucis inima si sa-mi fi omorat inteligenta... si cu toate astea tocmai aceea era ce nici nu-mi trecea prin minte.

Venise toamna si-ngalbenise codrii din umerii batranilor munti, pe varfurile lor negurile deveneau mai dese - in fine, intr-o zi ne pomeniram cu cei intai fulgi de zapada inecand cu puful lor de argint aerul neguros si rece al muntilor. Prin sate colinda vestea cum ca se ridicase romanii impotriva ungurilor si imparatul Codrilor batrani si a muntilor suri si sterpi aduna pe vulturii din vizuinile lor stancoase imprejurul flamurii romanesti. in creierii impietriti ai muntilor si-n aerul lor cel rece, flutura tricolorul, traia libertatea Transilvaniei.

intr-o noapte am vazut un spectacol maret. in culmile muntilor, pe fruntile lor de piatra, care de care mai inaltate, se aprindeau, unul cate unul, focuri mari, parea ca muntii insisi se apri(n)sese. imprejurul focurilor vedeai sezand cete intregi de oameni, lancile culcate pe umere straluceau in aer... lanci de coase care-n urma erau sa devie spaima inamicilor. Din crestetele muntilor romanii slobozeau roti infasurate-n paie si aprinse, care se rostogoleau cu o repejune demonica pana se pierdeau haulind in prapastiile adanci, in inima pamantului. Buciumele sunau din varfuri astfel incat ti se parea ca sufletele de arama a muntilor se trezise si sunau a moartea lumii. Culme cu culme ardea, atatia uriasi ochi rosii, cate unul pe o frunte de deal. Codrii batrani trosneau amortiti de iarna, stelele si luna erau mai palide-n cer, cerul insusi parea mai sur. Era unul din acele spectacole marete, din acele tablouri uriase pe care numai Dumnezeu le poate zugravi pe tabla intinsa a lumii inaintea ochilor uimiti si a inimii infrante.

Revolutiunea patrunsese-n munti. La noi, care eram mai in poalele muntilor, veneau honvezii ca sa recruteze oameni tineri, insa acestia o apucase de mult la Iancu. Oamenii mai maturi asteptau ca eu sa ma fac pribunul (tribunul) lor, insa eu, in starea in care eram, am fost nesimtitor si impasibil pentru aceste cauze mari. Cu toate astea satul era adeseori vizitat de catre tribunii lui Iancu, adesea cete intregi gazduiau peste noapte pe la noi, spre-a pleca inspre ziua iar, fara ca honvezilor sa le fi trecut prin minte ca sa-i surprinda candva. insa intr-o noapte auzii impuscaturi prin vecini. Speriat, sar din asternut, ies afara si ma sui pe gard, tinandu-ma de parii lui, astfel incat dominam cu privirea asupra unei parti din casele vecine. Vazui o casa inconjurata de honvezi si pe unii trantind cu paturile pustii in usa casei, pentru a-i sforta intrarea. Dar in momentul acela vazui fulgerand prin ferestrele casei impuscaturi si (auzii) vaietele celor ce-o inconjurase, usa se sparse cu repejune si dinauntru iesi (un june) cu capul gol, cu sabia-n dinti si mainile-narmate de pistoale-ntinse, pe care le slobozi drept in capetele celor ce stateau in usa. in urma lui o ceata de oameni inarmati cu lanci impungeau in dreapta si-n stanga si, razbind prin ei, fugira mereu pana in risipiturile unei stanci, prin care pierzandu-se nu vedeai in luna decat otelul tevilor intinse si impuscaturile trimise in cei ce acuma cotrobaiau prin casa.

Dar pe acel june palid, cu capul gol, imi parea ca-l cunosc. Desi-l vazusem numai la lumina fulgerelor din puste, totusi imi parea ca nu putea sa fie altul decat Ioan. Ma-ntorsei in casa si ma culcai iar; insa mi-era cu neputinta sa mai inchid ochii de ganduri. Daca acela va fi fost Ioan... iata ceea ce-mi umbla mereu pin cap... caci de va fi fost el, deciziunea mea era ca si luata... trebuia sa-l urmez.

Astfel zvarcolindu-ma in patul meu, parea ca demonii toti intrase in sufletul meu cel turburat, asemenea unor visuri aievea... unor visuri cu ghearele de fier. in toate partile ma intorceam, spre perete... dar peretele parea zugravit cu chipuri rosii ca acelea ale icoanelor de lemn din bisericele batrane - ma-ntorceam spre cuptor, dar carbunii ce ardeau vineti pe vatra pareau rosi ochi de demoni care se intorceau cumplit, iar in fumul cel verde ce se inalta in sus paream a vedea fluturand parul despletit si sur al unei furii crancene. imi inchideam ochii ca sa alung toate visurile acestea... Un somn parea ca ma cuprinsese, insa somn cu durere de cap si cu batai de inima. Creierii mei parea ca-i stoarce o gheara de lemn, pieptul meu parea apasat ca de-o piatra, parea ca e cineva pe mine care-mi stinge suflarea, care m-apuca cu brate lungi si teribile si m-arunca intr-un abis intunecos unde cadeam mereu, mereu... Astfel intre cer si iad vad piscul cel de piatra sfarmata a unei stanci pe care mi se parea c-am sa cad. C-un tipet teribil ma smuncesc pareca din cursul ce-l luase corpul meu in jos, dar in momentul acela ajung de stanca, o durere cumplita... imi sparsesem corpul de ea... Ma pomenii. Cazusem intr-adevar... dar de pe pat jos. Focul licarea inca si inaintea mamei durerilor ardea candela cea mica, luminand fata ei cea santa. imi facui o cruce si ma sculai drept in picioare.

Era cu neputinta sa mai dorm sau sa mai raman; ci decisesem de-a urma primei mele impresiuni, aceea de-a ma duce-n lume, unde ma vor duce ochii. Bagai vreascuri in foc, care incepura sa trosneasca vesel si sa arunce scantei cu para. Apropiai de foc un scaunas scund, luai dintr-un colt al bordeiului coasa tatei si sezand pe scaunas incepui, la lumina focului de vreascuri, c-un cutit de brau, sa cioplesc cu bagare de sama coasa si s-o prefac in lance. Facui ca coasa sa steie drept in varful manerului si-apoi, luand o cute de piatra, incepui a o freca de ascutisul si mai cu deosebire de varful coasei, pana ce se ascuti ca un brici, incat, sufland c-un par deasupra-i, s-ar fi taiat in doua. Din norocire tatal meu dormea asa de dus incat n-a auzit nici cum ascuteam coasa, nici cum apoi, luand doua pistoale lungi si ruginite de sub pat, le incarcai cu praful de pusca dintr-un corn de bou, mi le pusei in brau, luai o tundra veche pe umere, o caciula de oaie-n cap, lancea de-a umere si iesii afara din casa. Afara era rece, insa o luna frumoasa plutea in campia cea albastra a aerului. in casa cea vecina, unde se-ntamplase lupta, usa era cascata cu desavarsire, in mijlocul casei, la pamant, ardea un foc mare ce-l aprinsese soldatii, pe cand ei insii sedeau trantiti pe fan, cu pustile puse alaturi, cu lulele aprinse-n gura; la foc fierbea o oala mare, iar ei, vorbind din cand in cand, scuipau cand in foc de-a dreptul, cand alaturi. Fetele lor erau salbatacite, indobitocite. Caii lor cei inselati erau legati afara, de parii gardului - ci mai incolo de toti era un cal sur, cu gura nepusa-n zabala, caci manca dintr-o legatura de fan ce i se pusese-nainte. inconjurai casa pe din dos, astfel incat venii langa calul sur fara de a trece pe dinaintea usii deschise. Iau cutitul din brau si tai repede curelele legate de gard, pui mana-n coama calului si-ntr-o clipa sunt pe el si-l izbesc de-i rasuna coastele. Ca turbat azvarle din copite, necheaza una, dar o si rumpe de fuga, incat zburam prin noapte ca purtat de-un duh-spaima, fara sa ma uit in urma. O impuscatura auzii in urma mea, glontul imi vajai pe la ureche, dar lasand (calul) fara frau, izbindu-l numai in coaste, el fugea, spargand cu corpul lui fierbinte si fumegand de sudoare aerul cel rece al noptii. Zguduitura cumplita ce-mi da fugind ma cutremura in toate fibrele corpului. Lancea ce-o tineam de-a umere fulgera la lumina lunii si sfasia aerul noptii, pe cand cremenea de munte de sub copitele de fier a calului zburand scanteia trosnind si trezind ecoul cel adormit al muntilor. Calul ma ducea mereu, astfel incat in urma nici sa parea ca as calari, ci ca as pluti intre cer si pamant, dus de-un geniu nevazut, mereu inainte, rapit de-un balaur din poveste, de-un zmeu, c-o falca-n cer si una-n pamant. Cat oi fi zburat astfel nu stiu, numai deodata simtii cum ca calul poticneste una s-apoi incepe a merge mai incet si mai greu, sufland greu cu narile si gura pline de spume. Fara s-o fi bagat de seama, eu iesisem din munti si ma aflam pe ses.

Pana aicea mersesem ca prin somn. Cate facusem pana acuma, toate le facusem pe nestiute, dominat de-o dorinta pe care eu singur nu mi-o puteam defini, de-un impuls intunecos si fara sens. Acum imi frecai ochii si incepui a privi in jurul meu. Dindaratul meu muntii, inaintea mea, departe, Muresul, intr-o parte un orasel care, aprins din multe parti, incepea a arde. Departe era cam cale de doua ceasuri. Calul era obosit si nu mai putea merge decat in pas. il indreptai spre orasel. in curand insa suflarea cea limpede a aerului de noapte incepu a deveni mai rece si mai iute. Desi cerul era senin, ace mici de ninsoare incepura a-mi izbi fata si fruntea, ii dedei un impuls nou calului, care-o incepu in treapat. Din ce in ce vantul crestea si prindea aripi, pana ce, mai repede decat treapatul calului meu, incepu sa ma patrunda cu frigul lui pin toti porii vechilor mele haine. Orasul se aprindea din ce in ce mai mult, cu-atat ma apropiam, paream a distinge vaiete slabe si departate, calul fugea mai uite, vantul incepu a vajai si a fluiera, astfel incat vedeai cum cu el cresteau aripile flacarilor ce se-naltau la cer. Din ce in ce m-apropiam, din ce in ce vedeam cu(m) vantul s-arunca cu furie in bratele marii de foc care crestea in toate partile, prinzand din vantul cel rece si barbar mii de mii de suflete noua si repezi. Vaietele si bocetele s-auzeau cumplit, astfel incat pietrele s-ar fi sfarmat de durere auzindu-le, orasul inflacarat prin foc si vant se unise cu cerul, caci intre cer si pamant nu mai era deosebire. Flacara zbura piezisa dupa indreptarea vantului... aerul ardea cu fum cu tot, cerul se dogorise, astfel incat albastra lui bolta ameninta a se (a)prinde si a se narui. Prin nori de fum rosii vedeai amestecate, ca ochi de aur, stele timide si tremuratoare. Pamant, aer si cerul asupra-le erau cuprinse de acelasi foc... Calul meu, fara preget si imboldit, zbura poticnindu-se. Aproape de oras ma coborai de pe el... pusei lancea in santul de-alaturea drumului imparatesc, infipsei de caciula mea o pana rosie si, suindu-ma pe cal, intrai in stradele aprinse din amandoua partile ale orasului. Vuietul cel salbatec al tobelor inamice, casele naruindu-se mistuite de flacari, prin ferestrele plesnite iesind flacara neagra-rosie cu fum negru... astfel sirele caselor parea(u) pus(e) in ordine de batalie cu capetele arzande, cu ochii cei plini de flacara si fum. Oamenii alergau si tipau, stradele negre foiau asemenea musinoiului de furnici, unii carau si duceau lazi, cu fata speriata si ochii holbati la soldatii ce nu stiau ce urmari... prazile ce fugeau, femeile ce, pe jumatate goale, alergau pe strade despletite si palide asemenea stafiilor. Barbatii lor, care aruncati sub rotile carelor sau izbiti cu capetele de murii caselor arzande, (care) trantiti pe pietrisul stradei, gemeau pe ici pe colo, morti sau pe jumatate morti... copiii tipau cu ochii plansi si inganau nearticulat numele mamelor lor. Cu pistoalele-n mana, cu cocosul tras, imboldii calul de trecu prin strade, peste cadavre de oameni, peste carute sfarmate, peste lazi sparte din care curgeau haine si unelte, peste mobile rupte, peste animale ucise -treceam ca salbatec prin acest cumplit spectacol, prin aceasta drama teribila si sfasietoare iluminata de focul cel larg al incendiului. intr-o parte si-n alta sirurile de case arzand, pavajul de pietre marunte si albe acoperit de cadavre si umplut de sange negru, lumea toata cuprinsa de vaiet... jos omor si noapte, sus nouri si fum! Iata intregul acestui spectacol infricosat.

stiam aicea casa unui preot; trebuia sa ma duc la el. Cat ma bucurai cand, iesind in suburbiul intunecos si plin de gradini al orasului, vazui cum ca acolo nu arde nimic. Gradinile inconjurate de un hatis des si tufos, desi scuturat de toamna, se-ntindeau alaturi cu strada, pe cand dupa acel hatis, ascunse-ntre arbori, se vedeau casele. Ajunsei si inaintea casei preotului. Poarta era deschisa si razimata-n amandoua partile. Ferestrele erau deschise, ci pin ele s-auzeau vaietele cele slabe ale unei femei. De-a intra astfel cum eram in casa era a ma expune pericolului vadit. Ma apropiai asadar de fereastra si privii inauntru. Dar ce vazui, D-zeul meu!

Casa plina cu oameni care de care mai beti si mai salbateci care sedeau razand si chiuind inaintea unei buti de marime mijlocie desfundata. in peretele din dreapta ferestrei pe care ma uitam era un oblon in fundul caruia era icoana de lemn a maicii Domnului, dinaintea careia ardea o candela mica, jumatate cu untdelemn, jumatate cu apa. Pe oblon si deasupra, in cuie, era asezat busuioc uscat si flori galbene, care asemenea se uscase. Sub oblon era masa cu cartile bisericesti ale preotului, legate in piele, vechi, risipite, unele cazute pe jos. Oblonul cu icoana erau in peretele dintre camera aceasta si alta, mai mica, alaturi. Preotul era spanzurat de-un cui mare de fier deasupra usii... Ochii lui erau intorsi cumplit, din gura, peste barba, curgea spuma cea vanata a mortii, mainile sale erau dinainte legate. Alaturi c-un perete sta razimata fata lui, palida ca varul, cu marii ei ochi negri infundati, inconjurati cu mari cearcane vinete, rataciti ca ochii unei nebune. Buzele vinete si apasate, parul negru ca noaptea, despletit, ce flutura imprejurul gatului ei alb ca marmura cea moarta... haina lunga si neagra de matase ii dadea aspectul unei furii a durerii, unei dureri inmarmurite. Ochii erau seci si priveau intr-o disperare demonica si nebuna asupra acelor oameni rosii de betie, cu ochii straluciti si murdari, care, tavalindu-se pe pamant, o priveau c-o ardoare salbateca si neumana.

- Hoho!... racni unul din ei, cu fruntea mica, cu fata grasa si rosie, cu ochii mici si verzi, cu parul rosu ca focul... Oho! frumoasa fata... ce cauti asa... ce! c-am spanzurat pe tata-tau... popa blestemat! Razi tu de el... Ce-ti pasa tie... tu cu noi ai sa traiesti... ai sa fii ibovnica mea, puiule! Hehehe! zise el razand si abia tinandu-se pe picioare... Cum iti par eu, fata mea? Frumos, hai?... frumos baiat... chipos m-a facut mama... rosu colo... hehehe! si-i place baiatul frumos si rosu fetei celei albe... asa-i ca-i place?...

Cu astea se apropie de fata, a carei buze se cascase de spaima si care tremura ca varga... El vrea sa puna mana pe ea... dar ea cade in genunchi... Dezolata si frumoasa, ea indrepta ochii ei mari, ce-ar fi putut misca o inima de arama...

- Te rog, zise ea, omoara-ma! Omoara-ma si pe mine, ca pe tata, caci iti voi multumi.

- Hehehe! nerozie!... Ce? sa mori, auzi! Auzi, Istvan, sa moara ea! Nu, nu, nu! adaoga el razand prosteste, tu nu trebuie sa mori.

- Nu trebuie sa moara! adaogara toti razand care dincotro, ea-i nevasta noastra a tuturora... Nu trebuie sa moara.

- Eu am cazut intai la sorti, zise canibalul, lasati-ma cu ea singur!...

Ceilalti se sculara spre a iesi din casa... C-o deciziune teribila, sarmana fata se repezi cu furie, izbindu-se cu crestetul capului de perete, insa, numai lesinata, ea recazu in bratele canibalului care, c-o stransoare murdara, cu hainele dehamate si camasa descheiata la piept, astfel incat i se vedea pieptul plin de par rosu - el voi sa apese gura lui murdara si cu musteti rosii, rare, pe buzele ei cele vinete ca porumba... O simti ea aceasta si cu o ultima sforta(re) se rupse din bratele lui... Eu intinsesem pistolul pin fereastra in momentul cand ea deschise ochii... Era sa fuga pe usa si vazand arma-ntinsa... ea ramase dreapta, o-nmarmurita statua a desperarii sublime, cu mandrie de leoaica in fata, c-o stralucire salbateca si vergina in ochi. Cu mana sigura, slobozii drept in pieptul ei... nimerisem bine caci, c-un suras ce deveni angelic ca a unei martire, ea cazu de-a lungul pe pamant. in momentul acela ungurul scapase din mana, la pocnetul armei mele, sfesnicul de lut c-o lunga lumanare de sau. Deodata intrara si ceilalti colegi ai lui, aprinsera lumanarea si se apropiara, abia tinandu-se pe picioare, cu ochii holbati si mirati, de cadavrul intins drept pe pamant, cu mainile-ncrucisate pe piept, a bietei copile moarte. Era pericol sa mai stau la fereastra aceea, inconjurai casa, intrai pe-o alta fereastra in camera de-alaturea aceleia in care se-ntamplase catastrofa si care era despartita numai prin o usa (din norocire inchisa cu cheia) de locul acelei barbare crudelitati. in camera d-alaturea gasii lesne oblonul cu icoana maicii Domnului. Pe partea de dincoace era un geam de fereastra. il deschisei si luai iute icoana razemata de geam, luand totodata si candela si stingand-o in clipa. Dupa obiceiul caselor de tara, intre amandoua casele era un oblon mic de sticla prin care puteam observa iarasi toate. Frica nu-mi era, pentru ca n-am tinut niciodata mult la viata, si-apoi eram decis de-a mi-o vinde cam scump in cazul unei lupte.

- Hehe! zise hadul cel rosu, ai murit, bata-te-ar Dumnezeu, fata de popa! si-o izbi una cu piciorul.

intr-adevar ea era moarta... Haina ei cea neagra se raslatise pe pamant... ochii cei mari se-nchisese si, cu toate durerile, un zambet amar, dar sublim, inseninase fata ei cea moarta, fara sange, alba ca panza lintoliului. Mainile, unite drept asupra acelei inimi ce-o rupsesem c-un glonte, nu lasau a se vedea rana, si pe haina cea neagra curgea un sir de picaturi de sange. Era frumoasa astfel... acea martira santa, alba si vergina, zacand intinsa pe pamant alaturi cu acele figuri satanice si dobitocesti totodata.

Unul din ei da vant preotului si-l clatina de picioare intr-o parte si-ntr-alta, altul i-atinse lumanarea de barba lui cea alba, care prinse foc si incepu a arde-n sus... Pielea cea vanata de pe fata batranului incepu sa plesneasca, genele albe si lungi se aprinsese, pielita de pe ochi, arzand, se trase-n sus, astfel incat ochii inca lucii se holbau salbateci si-ntorsi catra acei oameni stupizi. intr-adevar era un spectacol cumplit si infiorator! Barba arsa, fata negru de parlita, ochii intorsi si infundati, gura deschisa, plina de spume ce fierbeau la arsura focului... in fine, un cap de mort schilod care-si indrepta ochii sai, ce parea a vorbi cu toata cumplenia faptelor, catre acei oameni ce radeau si care-n tampirea lor nu puteau intelege ranjitul cel sec al mortului.

- Hehe! zise Ianos, voi radeti de popa, eu de fata popii. Ce, crezi ca moarta a scapat de mine?... Nu, nu, nu! Ehei, fata, scoli, ca Ianos vrea sa te sarute.

si cu asta, (o duse) tarand-o de brat din casa, astfel incat praful podelelor umpluse si albise hainele ei cele negre. Desi nu intelegeam bine pe canibal, insa o idee nefasta-mi trecu prin minte. Daca acei oameni intr-adevar ar fi putut sa fie asa de sacrilegi ca sa violeze pana si cadavrul unei vergine. Dar, deodata cu aceasta idee, scanteie in capul meu si ideea unei razbunari infricosate.

A fost fapta unei minute sa ma descalt si, pe din dosul casei, sa car, pe-o scara ce suia in podul casei, o multime de paie uscate, pe care, raspandindu-le in tot intinsul podului, le dedei foc. Ma scoborai iute si, fiindca usa de la tinda era cu cheia in ea pe dinafara, o trasei in clanta si intorsei cheia, fara ca cei morti beti in casa sa poata baga de sama ceva. Numai fereastra cea deschisa era loc de iesire. Dar, c-o furie supraumana, eu adusei o claie intreaga de paie sub fereastra si apoi, ridicand poarta cea mare a curtii din tatani, o trantii peste fereastra, iar sub ea aprinsei paiele care, uscate si-n vant, incepura a arde. in momentul acela cei din casa parura a se trezi, caci c-o furie teribila incepura a izbi in usa. Dar usa era indoita, de brad uscat si batuta pestetot cu teribile cuie de fier. Sarira la fereastra, insa poarta-n fereastra se aprinsese, si eu pusesem asupra-i si-a doua poarta si inc-o claie de paie. in momentul acela acoperamantul prinse foc, grinzile incepura a trosni, vantul, nuntindu-se cu flacara ce arsese pana acuma inchis, o inzeci intr-un moment, si urletele fioroase ale canibalilor ingropati in flacari se auzeau asemenea vaietelor celor osanditi la focul Gheenei.

M-aruncai pe cal descult cum eram si, izbindu-l in coaste, incepui sa iau drumul inapoi pin oras - flacarile erau mai domoale, stradele
- pustii, si cadavrele erau pe-alocurea asezate claie pe gramada. Calarii repede pana iesii din oras afara, unde, la drumul imparatesc, luandu-mi lancea din sant, scotandu-mi pana rosie din caciula si dand-o vantului, o apucai calare indarat spre munte, desi nu-nspre satul meu.

Dedei de-o cale de munte pe care-ncepui de-a-mi mana calul care, incet si poticnind, sufland greu, pocnea alene cu copitele bolovanii mari de prin incovoiturile cararii dintre stanci. Din ce in ce ma-nfundam mai mult in munti, din ce in ce aerul devenea mai liber si mai rece, dar din ce in ce cerul devenea mai senin si luna spargea cu fata ei cea galbena valul argintiu al norilor. Capul meu era asa de pustiu ca amestecul fara-nteles a unor colori varii, rosu, negru, verde, galben, toate amestecate pe unul si-acelasi loc, in fine, un nesens absurd ce semana cu gandirile unui idiot, iata ceea ce se-nvartea in capul meu. Impresiunea ce-o facuse asupra-mi toate scenele precedente era acelea ale unui om nedormit de mai multe zile, cu creieri turburi de insomnie, care, umbland printre oameni, viseaza aievea si mintea lui croieste pe fata oricarui cunoscut trasuri adanci, grime intunecate, proiecte funeste, care vede pe pereti umbrele lungindu-se si primind conture umane, ochilor caruia i se pare ca apa limpede, privind la ea, se colora - o dispozitiune a sufletului, in fine, in cuprinsul careia nici un concept priceput de simturi nu intra neturburat, neparodiat la cunostinta interna. imi parea ca trecusem printr-o poveste cu zmei si crudelitati, dar in a caror cuprins, pe alte locuri si pe alte tarmuri, amantii ratacesc de-a lungul lor in umbra si verdele dumbravilor, cu fetele argintite de lumina unei palide lune ce zambeste prin nori si inseninate trist de placutele visari ale amorului. Era noaptea aceea un roman cavaleresc fara inteles, din evul mediu, dar in care nu mai eram in stare de-a transpune tablourile colorate cu sange, cu foc si cu negrul vanat rosu al fumului, care trecuse turburi cu hidoasele lor fete de mort, cu satanicele rosii fete vii ce trecuse pe dinaintea ochilor mei. Toate astea s-amestecau in sufletul meu cel turbure si din acest amestec se nascu o tampire cumplita a organelor de cugetare si simtire care-mi obosea capul, astfel incat simteam ca mi-e somn inainte de toate. Naturile cele tari dorm mult inainte de o catastrofa - eu cred ca ele dorm mult si adanc si dupa o catastrofa, caci nimic nu tampeste si nu face nesimtitor pe un om decat astfel de spectacole teribile. Ajuns in culmea unui deal, prin care stanele de piatra stau risipite asemenea oilor albe, dorminde cu argintia lor lana in lumina alba a lunii, eu ma coborai de pe cal si-l legai de ramurile cele strambe si noduroase ale unei tufe cu frunze galbene si mancate de frig. Eu singur, in nesimtirea cea mai mare, trasei caciula de oaie peste urechi si ochi, imi asezai capul pe-o piatra si corpul pe-un morman de frunze uscate si adormii. Visul - o lume senina pentru mine, o lume plina de raze clare ca diamantul, de stele curate ca aurul, de verdura cea intunecoasa si parfumata a dumbravilor de laur - visul isi deschise auritele lui gratii si ma lasa sa intru in poeticele si etern junele lui gradini. intr-adevar ca muntele pe care dormeam mi se paru una din acele gradini pandante ale Semiramidei, gradini a carei treapta de sus unita cu cerul rasfata in lumina cea etern neturburata a soarelui un eden frumos, cu largi alei de palmieri, cu carari acoperite cu nisip alb, cu avulsuri de raze lungi si diamantice, cu stanci zdrobite de smirna, prin sapaturile carora cioraiau si picurau curate ca cristalul, dar ingreuiat de dulcetile si mirosul ambrei: nectarul cel adormitor al Orientului. si toate acestea asupra norilor! Cerul era senin ca o bolta de smarand sustinuta in orient si occident, cu bolta ei puter(n)ica, de oglinzile cele verzi si multunde ale marilor... numai intr-un loc cerul parea dogorat si ars si o mare gaura-n cer din care cadeau la pamant pietre si risipaturi de muri, ce ardea intr-un loc. Acele pietre, cazand una cate una pe pamant, formau pareca langa Mures ruinele unui oras pustiu, nelocuit de nimeni, ars, patruns prin ferestrele pustii si negre de fluierele cele salbatece ale vanturilor reci.

Dar deodata paru ca lumea se-nsenina, ca gaura in cer incepe de(-a) deveni din ce in ce mai mare si mai larga, incat prin ea se vedea asupra boltei albastre ce-mbratiseaza pamantul o alta bolta cu mult mai nalta, cu mult mai larga, insa de-un aur curat si limpede ca lumina cea galbena (a) soarelui, astfel incat intreaga acea bolta parea un soare mare care imbratisa o lume, lumea deasupra cerului. Aerul tot era de lumina de aur, totul era lumina de aur, amestecat cu geamatul lin si curat al arpelor de argint in mainile unor ingeri ce pluteau in haine de argint, cu aripi lungi, albe, stralucite, prin intinsul acel imperiu de aur. Pluteau ca genii abia vazute, umbre mai transparente, cu pielita vanata ca marmura ce pare moale, cu ochii mari albastri, cu lungi bucle negre ce-nconjurau fata lor alba si cadeau pe gaturile marmoree si pe hainele de argint in falduri lungi ce muiau corpurile sublime cu albetea si moliciunea lor.

Prin acei ingeri albi si cu ochii mari, albastri, vazui unul cu mari ochi negri, alb ca si ei, insa cu fata slaba si muiat in lungi si stralucite haine negre, cu manile unite pe piept: el plutea prin aerul aureu (cu) ochii mari indreptati in sus si plini de lacrimi. Eu il cunosteam... Acel par negru si despletit eu il vazusem, acea tristete adanca si sublima eu o vazusem, acea desperare fara margini a carei unica stea e Dumnezeu isi gravase trasurele ei adanci intr-o fata (ce) dinaintea mea si eu o vazusem. Cerul era senin si vesel, un singur inger era trist... Era Maria, fiica acelui preot batran, divinizata, schimbata la fata... mie insa mi se parea ca e geniul martirii natiunii romanesti, geniu palid si plans a carui singura speranta: Dumnezeu, a carui singura tarie: cerul.

Dar bruma rece a noptii se asezase asemenea unor urdori de argint sur pe genele mele lungi si negre, ochii imi racira in cap si se trezira. Luna apusese de mult, cerul era mohorat... si in orient, departe, rasarea o aurora murdara si somnoroasa (care) abia rosea cerul cel vanat-sur. imi scuturai corpul cel plin de frig... imi ridicai caciula de pe ochi, trezii calul care se trantise si el pe branci la pamant si inchisese ochii lui cei mari si cuminti. El sari de jos, eu il incalicai si incepui a traversa inainte muntii. Cu cat mergeam inainte, calul indoia pasii sai, caci mersul ii parea si lui o binefacere, pentru ca-l incalzea. Curand rasari si soarele, si din ce in ce se suia pe cer, cu-atata tomnatecele sale raze deveneau mai calde si ma ardeau in spate. Ma coborai de pe cal - lancea mea lucea-n soare - eu alaturi cu calul traversam descult prundul cel marunt acum al cailor de munte.

Pe-un crestet de stanca vazui sezand in soare, cu lancea infipta-n pamant, cu picioarele-ntinse si c-o lulea printre dinti o avangarda de roman care pazea muntii. Ma apropiai de el.

- Bun gasit, voinice, zisei eu, puind mana pe gatul neted al calului, n-as putea gasi pe-aicea pe cutare si cutare (numii numele lui Ioan).

- Ba cum sa nu. L-gasesti, ca-i pribun la noi, zise omul meu, scuturandu-si lula cea arsa de pamant, astfel incat cazu din ea toata cenusa.

- N-ai putea sa ma duci la el? zisei eu.
- Nu, zise el, scotand dintr-o punga alba si stransa la gura niste tutun verde-negru si apasandu-l cu degetul cel mic de la mana in lula lui. Nu pot sa-mi las locul, zise el, trebuie sa stau de paza aicea, dar uite, apuca-nspre deal, c-apoi dai de loghar.

Cu asta scoase din chinga o sula subtire si strapunse tutunul, aprinzandu-l c-un lemnus alb la capat. Cand incepu sa traga din pipa, mustatile catau in jos a oala, si ochii se holbeau naiv la gura lulelei cu atentiunea cea mare de-a o vedea curand arzand ca un carbune. Caciula creata de oaie i se lasase pe ochi.

O apucai tot mereu mai la deal si acolo vazui, pe langa focuri mari si aprinse-n lumina soarelui - focuri ce lingeau cu galbenele lor limbe lungi aerul cel senin si rece - sezand roata de jur imprejur cete de romani, iar pe frigari lungi frigand berbeci si oi, chiuind, cantand, horind - intr-o parte unii jucau pisand pamantul pietros cu opinca cea usoara, pe cand unul sezand pe-un bolovan fluiera in fluier de soc. Chiuiturile vesele, fumul inaltandu-se din focurile multe, fetele cele curioase cu ochii lor cei vii, care de care mai mari - in fine, acolo-l vedeai pe roman, cu fata arsa dar adanca, cu ochii caprii si vioi, cu pletele lungi, crete, negre stralucit, care-ncadrau frunti largi si netede, mustata neagra, nasul de vultur, barbia cam iesita, ca a razboinicilor strabuni. Sumanele cafenii ce spanzurau pe umere, camasa cea alba ce, sloboda, dezvalea pieptul cel ars de soare ce ascundea inimi libere, cioarecii cei stramti si albi, opincile cu varful indoit si legate de picior cu sfoara de lana neagra, braul cel verde si chinga cea rosie cu cutit, amnar si cremene, in fine, caciula de oaie nalta si lasata asupra ochilor patrunzatori, iata tipul ce-l vedeai repetandu-se, in felurite variante, in toti acesti copii ai muntilor.

intrebai pe unul din ei de Ioan, el imi arata cu mana un foc mare, dar cam departat de celelalte... el imi spuse cum ca pribunul era acolo, desi era cam bolnav. Ma dusei inspre focul acela, in care ardea cu fum mult trunchiul unui arbore putred si gaunos; alaturi cu focul statea lungit pe-un patul de frunze uscate Ioan, cu picioarele goale-ntinse-nspre foc, cu sucmanul tras peste cap, astfel incat fata nu i se vedea. Lancea era-nfipta-n pamant cu varful de fier in jos. imi legai calul de lancea-nfipta si, ingenunchind langa capul lui, trasei incet cu mana sucmanul ce acoperea fata. Ochii lui mari erau inchisi, astfel incat pin pielita cea fina si alba a ochilor se vedeau clar vinele cele fine si albastre; cearcanele adanci si mari imprejurul ochilor din vinete devenise aramii, fata era palida ca totdeauna. sezui cu desavarsire la capul lui si ma uitam lung la el. in fine il scuturai incet de brat, incat isi deschise ochii. Cam somnoros, el ma vazu si, cu lenea cea melancolica pe care numai somnorosia o raspan(deste) pe fata, el imi inconjura gatul cu bratul lui si surazand alene zise:

- Tu aici? Surasul cel linistit arata pe-un om fara pasiune, fata lui era santa, ca sa zic asa - se cunostea ca-n inima se stinsese orice lumesc.

- Cum vezi, zisei eu intunecat, strangandu-i mana cu putere intr-a mea! Cum vezi.

- Nu te mai credeam capabil de-a-ti iubi poporul, asa te tampise amorul pentru o femeie nedemna de tine, zise el infasurand picioarele in obiele albe de lana si tragand peste ele opinca roscata de piele de vitel.

- A nu-mi iubi poporul, zisei eu c-un zambet amar, poate ca nu l-as fi iubit niciodata daca noaptea aceasta asa de teribila nu m-ar fi invatat sa-l iubesc.

Cu aceste vorbe incepui a-i povesti pe scurt tot ceea ce vazusem cu ochii corpului si cu-aceia ai sufletului. Cu fiece vorba a mea ochii sai albastri si mari se turburau de-un foc demonic si nenatural si fata sa alba, palida, delicata se grava cu trasuri profunde si teribile.

- O, canibalii! sopti el printre dinti.
- Ei bine, am venit si eu, zisei, si intr-adevar cum ca altceva nici am de facut. Ce am de-a pierde? Viata?... Nimic mai urat, mai monoton, mai sarbad decat aceasta viata... s-apoi sunt satul de ea: un vis absurd. Sufletul?... Parca cineva mai poate avea suflet in astfel de timpi!

- Aide, copilul meu, zise el, aide! Adevarat ca viata nu plateste nimica daca nu vom face noi ca sa pretuiasca ceva... si, pre sufletul meu, vom face sa pretuiasca mult!...

Ochii sai straluciti se aprinsese in fundul capului si un fior de mandrie insenina fata sa.

in curand ma simtii familiar intre oamenii nostri. in curand incaltai si eu cioarecii stramti si lungi, incretiti cat tine fluierul piciorului, si pusei piciorul in opinca cea usoara. Astfel imbracat, adeseori pazeam pe culmile muntilor noaptea, in razele lunii, asemenea sentinelei Romei care, pazind crestetele de fier ale Carpatilor, priveste cu ochii plini inspre sud, gandind la muma sa, regina rasfatata si alba ce-si scalda corpul molatec in marile ei azure si calde, fruntea ei coronata cu visuri de amor si sanii ei albi si plini, dezmierdati de albastrele si luciile valuri ale marii. Mama uitita care, asupra visurilor, a uitat in crestetele arse si batrane ale Carpatilor pe fiul ei cel cu ochii negri de vultur si cu fata mandra de rege. Italia a uitat pe romani... ci romanii iubesc Italia.

Petrecusem iarna in lupte si suferinte. A le cita acele suferinte ar insemna a cita istoria acelor legiuni de lanceri care, dupa chiar retragerea oastei imperiale din Transilvania, ramasesera ei singuri credinciosi tronului, avizati la mijloacele lor proprii, la inima lor cea voinica, la coasele lor legate de varful prajinilor.

intr-o noapte, stand de avangarda cu o companie de 20 de oameni, intre care si Ioan, vine romanul postat de sentinela de ne spune cum ca intr-un castel de conte maghiar s-ar fi asezat vro doua companii de honvezi si petrec ca mai bine. Noaptea era rece si noi ne suflam in maini de frig.

Lui Ioan ii stralucira ochii.
- Copii, pe lupta! zise el c-o voce aspra. si-ntr-adevar ca feciorii atata pareau c-asteapta pentru de-a sari din atitudinile lor plecate sau culcate si a apuca cu maini vanjoase lancile-nfipte in iarba. in curand coboraram dealurile si ne-ndreptam de-a dreptul prin campii cu iarba moale la castelul ce se ridica in mijlocul unui parc intins si frumos. Ferestrele lui toate ardeau prin intunericul cel des al noptii si din ce in ce ne apropiam de acele lumini ce ne pareau magice. in curand ajunseram la grilele parcului. Un buldog incepu a latra, trezind aerul noptii cu latratura sa ragusita, insa in betia ce parea a domni in castel, printre ciocnetele paharelor nu auzira gura lui (de) caine, iar el, nemultumit si mormaind, l-auzeai cum, scuturandu-si lantul, se tologi pe patulul lui de paie. Ca sa nu-i trezim somnul, inconjuraram castelul si intr-un loc sariram cu totii grilele. Castelul era cu doua caturi, la catul al doilea - un balcon ce dadea in gradina, si sub el - un pavagiu grunzuros de lespezi. Jos, in toate camerele, erau mese-ntinse... oamenii, cu pustile asezate pe langa pereti, beau, radeau, cantau. Pusei din feciorii cati aveau pusti pe langa ferestre si, la un strigat al meu, ei dadura foc. Gloantele vajaind spre salele intinse, toti se sculara speriati; unii, loviti, ranjeau moartea lor... altora le cazuse paharele din mana, partea cea mai mare, uitand arma si tot, o apuca spre a iesi pe usa.

- Pe ei! tipai eu, rumpand o fereastra din tatanile ei si sarind eu cel dintai in sala. Dupa mine toti. Cati ramasese in sala, toti fura macelariti. Am luat pustile lor incarcate si, alergand prin camerele largi si luminate ale castelului, am zdrobit tot ce ne iesea in cale. Din varful castelului vuia un clopot de alarma, inauntru, pocnetele de pusti si racnetele bete si salbatece ale murinzilor amestecate cu chiuietele bucuroase ale voinicilor nostri. Eu si cu Ioan o apucaram pe scara cea mare in catul al doilea... Smulsei usa cea mare si intrai intr-un salon mare c-o usa ce da in balcon, usa cu sticle, prin (ale) careia geamuri patrundea acuma lumina alba a lunii ce iesise din nori. Luna lumina un perete plin de armarie. Deodata-n intuneric lucira doi ochi infricosati... un om nalt parea ca se repede dintr-un colt spre noi. Cu mana-ntinsa, slobozii pistolul si la lumina lui zarii o fata vanata, ci cunoscuta.

- E el! tipai turbat. Era amantul (lui) Poesis. in momentul acela Ioan i se repezise in piept, insa, apucat el insusi, contele deschise c-o mana usa balconului, cu cealalta era sa-l arunce peste balcon pe pavajul de piatra. A fost fapta unui moment ca sa-i tai cu sabia mana ce se-n-fipsese in pieptul lui Ioan... Care cazu jos cu mana cea moarta cu tot. Contele-ndreapta cealalta cu pistolul spre fruntea mea... Ioan, ridicat de jos, i-infige pumnalul in cot s-o ridica-n sus mana, astfel incat arma pocneste-n sus si glontele trece vajaind prin parul capului meu. Cu cealalta mana i-apuca gatul. Maghiarul se pregatise sa-l muste-n crestet, si cine stie daca cu dantura nu i-ar fi zdrobit oasele capului, insa Ioan, ridicand pumnalul ce lucea, i-l infipse drept in teasta capului, astfel incat cutitul fugi adanc in creieri. Un urlet infricosat, iata tot. Usa se deschise si inauntru intrara de-ai nostri cu torte aprinse. Ioan cazuse peste maghiar, de care ma apropiai cu una din torte. Mortul prezenta un aspect infricosat. Gura intredeschisa, dintii ranjiti si preparati pentru muscat... grima vanata, infricosata, cu trasurile cuprinse de turbaciunea rumperii creierilor... maselele pareau ca rasnise spuma vanata si-nveninata ce se scurgea prin colturile gurii.

Ma uitam c-o ura nespusa la omul ce-mi luase tot si care acuma nu mai era decat un cadavru. Feciorii luara razand armele din perete si le-mpartira-ntre ei. Coborand scara cea mare, intraram intr-o casa cu mesele-ntinse, deschiseram ferestrele toate, aruncaram pe morti afara pin ele si ne asezaram cu totii la masa, pare-ca nu se-ntamplase nimica si parca venisem la nunta. Oricine va crede poate ca asta nu-i cu putinta, dar cand ar sti cineva cum revolutiunea si nesiguranta vietii proprii il face pe om nepasator pentru viata sa si face din omor si lupta o stare normala a omului, acela va-ntelege nu numai starea noastra, ci si secolii aceia unde ocupatiunea principala a popoarelor consta din batalii si prada.

Iata unul din evenimentele cele multe ale anului. Dar voi spune inca unul, unul care pe mine m-a costat asa de mult. Pe Mures plutea o moara a unui sas de la care noi obicinuiam a ne aproviziona cu faina, ceea ce-l facuse pe sas sa taca fata de patrulele maghiare ce cutreierau tinutul. Moara se legana linistit pe Mures, cu rotile ei asurzitoare ce se rostogoleau ca doi balauri negri scaldandu-si oasele de lemn mucegait in apa albita de spume a raului, si sasul, gras si cu fata cat o luna plina si rosie, sub o palarie larga ca o streasina se primbla cu sort alb dinainte si cu mainile-n buzunari prin multimea de oameni ce veneau cu sacii la macinat, aducand totodata fiecare din ei cate-o comoara de istorii, de povesti, de noutati, astfel incat podul morii era mai mult o piata de targ decat streasina unei case. Adeseori, nestiut de nimeni, sedeam si eu pe-un sac de faina, cu luleaua aprinsa si cu palaria lasata pe ochi, in chicotele fetelor, in povestile batranilor, in injuraturile barbatilor, in scartaitura amortita, insa dulce a unei vioare vechi, pe care un tigan batran o facea sa rasune cand vesel, cand plans. Fata neagra si expresiva, barba alba ca zapada, ochii mai stinsi si discolorati de batranete, pieptul paros si gol, abia acoperit de-o camasa neagra, caciula cafenie de oaie, rupta, astfel incat prin rupturi iesea pe-alocurea parul alb al capului: astfel sedea batranul pe niste roti rupte, trantite-ntr-un colt al morii, si povestea povesti nu din gura, ci din strune. Era o zi calda si voinicii mei, care aveau sa faca o excursiune in vale, decisese sa doarma peste noapte in moara sasului, iar a doua zi des-de-dimineata sa plecam inainte.

Randul se cam sfarsise la toti, soarele se ducea dupa dealuri sa doarma si el, tiganul batran isi lasase capul pe-o piatra de moara si adormise cu luleaua aprinsa-n gura, asemenea unui imparat in pat moale si cu ciucuri de fir... oamenii, ducandu-si sacii pe care, injugandu-si boii albi, grasi si cu coarne mari, apucau pocnind si chiuind care-nspre munte, care-nspre campie. inserase cu desavarsire, rotile statura si ele si numai moara uriasa se legana alene pe Mures, facand sa tremure lungile si groasele funii de tei cu care era legata de tarmuri. Sasul se puse-n usa cea mare a morii pe-un pietroi neted ca o banca si, aprinzandu-si luleaua, se uita melancolic la rasarirea luceafarului de sara. Eu ma asezai langa el, innopta din ce in ce mai mult, cand din deodata auzii un bucium vuind cu jale.

- Sunt ei! zisei eu sarind in sus si apucand inspre camp dar, uitandu-ma inapoi cam de la 40 de pasi, imi paru ca zaresc in lumina serii un honved care, alaturi cu sasul, parea a privi imprejur cu miscari repezi de nerabdare. Ce putea fi nici ca-mi trecu prin cap. in camp ma intalnii cu voinicii mei, intre care si Ioan. Ce frumos era el in acea sara... mi-aduc aminte parc-ar fi acu. Cu tundra indoita pe la grumaz si dinainte, ast(fel) incat pieptul alb se vedea sub camasa de in, fata palida, dar dulce si plina de bunatate, ochii mari, albastrui priveau cu melancolie, iar parul cel blond si lung ii cadea pe umeri, acoperit de-o larga palarie neagra... Era intr-adevar frumos ca o femeie, blond, palid, interesant.

- Parca esti o fata! ii zisei, strangandu-l la piept.
- si tu parca esti un baiat, zise el razand nebuneste.

Dar stransoarea cea rece si tare a mainii lui atat de micute iti dovedea ca (ai) a face cu degete intr-adevar lungi, delicate, albe, insa patrunse de maduva de leu.

Ajunseram cu totii la moara. Salutaram pe sas, care ne deschise usa. Era tiganul acela care sedea langa el, povestindu-i cum in tinerete fura cu siretenie gainile vecinilor, atarnandu-le cu picioarele legate de cangi sub tundra si mergea fluierand cu tundra pe-un umar prin sat fara ca oamenilor sa le treaca prin minte ce avea el sub tundra. Sasul radea cu zgomot, desi mi se parea mie ca rade silit. Dar putea sa mi se para numai, unde, precum stiti, presupusesem, inselat din departare, cum ca ar schimba vorbe c-un honved.

Fiindca eram toti obositi, ne lungiram care-ncotro prin moara; morarul drese ce mai drese prin saci si prin ferdele, stinse focul din o vatra de pietre si se lungi si el in catul de jos al morii, unde erau rotile. Toti incepura a sforai, care de care se intorceau cu zgomot si gemand pe sacii pe care se culcase. Eu imi asternusem tundra jos si dormeam cu Ioan, care-mi cuprinsese cu bratul gatul meu si adormise si el. Ca printr-un ce nu putui adormi. Simteam insa cum ca sasul se sculase si incepuse a umbla prin podina de jos a morii. El sui incet si ca-n varful picioarelor scara ce ducea in jos, c-un opait in mana. inca nu ajunsese, cand imi paru ca prin ferestrele morii zaresc o vanata si lucie teava de pusca ce parea a se-ndrepta in(spre) cei dorminzi. Eu tacui si inchisei ochii, astfel incat prin genele abia deschise zarii pe sas ca s-apropia cu opaitul de noi si, plecandu-se asupra-ne, parea ca ne observa de dormim ori ba. Fata lui era teribila. insa in momentul cand, tot pe varful degetelor, se-ndrepta spre usa, spre-a trage zavorul cel mare de lemn, sarii drept in picioare.

- Sus, copii! strigai din toate puterile, ca-i pe moarte. in moment toti, somnorosi si speriati, erau in picioare. Sasul, incremenit, scapase opaitul; desigur ca nu scapa de moarte de nu, prin stingerea singurei lumini, nu se facea intuneric. Se slobozi prin fereastra o pusca, dar nici un vaiet... va sa zica nu era nimeni lovit. Zgomotul de-afara se-nmulti.

- in linie! tipa sonor vocea de argint a lui Ioan si vazui in razele de luna patrunse prin oblonul de lemn cum lancile se-nsirara in linia prima, iar in (a) doua, peste umerele celor dintai, se-ntinsese lucii pustile cele mici de munte. A fost fapta unui moment. in momentul acesta usa cea mare trosni din tatani si cazu pe spate.

- Foc! comanda Ioan, si dusmanii navaliti prin usa sparta incepura a urla, care raniti, care izbiti de moarte, prin pocnetele si latratul cel des al pustilor.

- inainte! comanda Ioan, si lancerii se repezira cu furie in inimicii lor cei multi.

Eu apucasem o secure de coada si izbeam cu ascutisul si cu muchia fara mila in tot ce vedeam inaintea mea.

Dadura si ei foc si randurile se rarira.
- inainte! tipa Ioan ca turbat. inca un asalt, inca o repezire si dusmanii, curmati in doua laturi, ne deschisera o cale larga in aceasta lupta la lumina lunii.

in momentul cand iesiram cu fuga afara, un pistol singuratec se-ndrepta in pieptul cel gol al lui Ion. Pocni, un serpe de foc se repezi din gura lui, dar in clipa aceea eu repezii securea cu taisul in capul celui ce slobozise pistolul, astfel incat i l-am crapat drept in doua ca pe-un trunchi de lemn.

- D-zeul meu, mor! zise Ioan incet. il luai in brate si fugii ca o naluca, nebun, iute, infuriat, inaintea oamenilor mei ce fugeau si ei in dezordine urmariti de impuscaturi si de oameni calari. Mereu inainte, mereu spre munte. Pieptul sarmanului copil sangera cumplit, luna parea ca se aprinsese-n cer si-mi ardea-n crestet, oamenii-mi pareau fantasme nebune ce zburau vajaind alaturi cu mine, cand deodata deteram de-o poteca care ducea in munte.

Aicea pasii nostri devenira mai grei, urcarea mai nevoioasa, pana ce-ajunseram intr-un deal plin de bolovani mari si risipiti.

- Stati! striga unul mai batran dintre copiii muntilor. Bolovanii in sir, copii!

intr-un moment bolovanii erau pusi in doua siruri, in ordine de batalie, asemenea unui mur. Cand inamicii incepura a urca dealul, sirul intai de bolovani se rostogoli in ei, astfel incat, pocnind, rumpand, lovindu-se de colturi de piatra ce rasareau prin iarba si prin tufise, bolovanii in urma urmelor rumpeau sirurile de oameni din vale sau, repezindu-se de pre cate-un varf de stanca, cadeau in intreaga lor greutate pe capetele semetilor. De dupa sirul al doilea de bolovani se-ntinsese pustile si unde vedeau fiinte de oameni, intr-acolo pocneau.

- Tomo! zise batranul ce luase comanda asupra-i, scuturand sabia lui cea batrana pe care-o atarnase la coapsa. Tomo! Tu fugi cat poti cu Ion, fugi mereu inainte, ca sa fii cu mult inaintea noastra... noi vom fugi mai tarziu... dar totusi vom fugi, pentru ca pare-mi-se ca-s multi devale si tu stii: de s-or sfarsi bolovanii mari si gloantele, trebuie s-o luam si noi la picior.

Ma dezbracai de tundra si infasurai corpul ce parea mort a lui Ioan. Ma repezii mereu la deal, prin tufise, pe costise tepene si pietroase, prin scu(r)suri prunduite de paraie, peste ape fara punti, pana ce-ntr-o culme de deal, in mijlocul unei dumbravi de spinise, zarii cuibul unui foc in care clipeau cei din urma carbuni prin cenusa cea sura. il adusei langa foc, pusei in el frunze uscate si vreascuri cate putui aduna in clipa, astfel incat in curand se-nalta un foc mare, palalaind cu fum mult. Mai stransei frunze uscate si facui un pat... pe care asezandu-l pe Ioan ii desfacui pieptul ca sa-i cercetez rana.

Nu era decat o gaura mica, neagra-rosie, sub coaste, fara ca sa curga sange din ea si tocmai asta era cauza letargiei. imi apropiu gura de rana si sug o data cu putere, astfel incat gura toata mi se umplu cu sange. Sange negru si-nchegat curgea si din rana, pulsul incepu a bate incet, incet si Ioan isi deschise ochii lui cei rataciti. Fata lui se trasese, de parea a fi numai piele si oase, albusul ochilor era tesut cu subtiri vine rosii.

- Ioane, zisei eu, cum iti e, copilul meu?
- Cum imi e? zise el, surazand amar. Cum sa-mi fie? Am sa mor, iata tot. si tu nu vrei sa te consoli, amicul meu? De ce? O, de-ai sti ce fericit voi fi de-oi muri... o sa vad pe Sofia.

- Aiurezi, Ioane! zisei cu blandete.
- Copil ce esti! Aiurez? Eu?... Eu simt moartea strecurandu-se racoare, dar dulce, prin toate vinele mele, si el zice ca eu aiurez. Crede-ma ca-s fericit, foarte fericit.

Fata lui, ca alabastru sapat cu dalta in lungi gravuri de durere, era senina, dulce. Un nou lesin s-apropie. Capul lui se lasa pe frunzele uscate... pulsul iarasi inceta si parea iar ca expirase.

Ma uitam in fata lui fara sa stiu ce sa fac, nu mai da nici un semn de viata; nu eram capabil de nici o actiune. Prin tacerea de moarte nu auzeam decat impuscaturile cele departate ale luptatorilor nostri, din care fiecare ma facea sa tresar, caci intamplarea aceasta ma facuse fricos. ingenuncheat langa el, eu imprejurasem cu o mana gatul sau, astfel incat, ridicandu-l, capul spanzura dupa bratul meu: astfel ma uitam la el si nu ziceam nimic, decat sarutam fata lui ca alabastrul cu gura mea cea plina de sangele inimii sale. Fata ramanea nemiscata, moarta; numai albeata ei contrasta ciudat cu petele sangeroaselor mele sarutari. Un fluier vajaitor din frunza ma trezi din atonia mea; impuscaturile incetase si auzeam din ce in ce apropiindu-se pasi; presupuneam cum ca sunt voinicii care, neputand sa sustina lupta, se retrageau. si in curand vazui apropiindu-se batranul tribun, asudat si gafaind, si impuscaturile se preinnoira, mai in apropiere insa.

- Ce face? zise el, cu vocea ostenita si aruncand o privire speriata asupra lui Ioan.

- Moare! zisei eu apatic si rece.
- Ne urmaresc! Feciorii mei se-mpotrivesc cat s-or impotrivi... dar in urma trebuie s-o ia la fuga si ei.

ingenunche si el langa Ioan, care acum, sub influenta focului ce palalaia mare si care-i rosea paloarea, incepuse a da semne de viata.

- Ce sa facem? Nu-l mai putem duce inainte - sa-l lasam iar nu putem.

- Capitane, acusi-s aicea! striga alergand un fecior care venea dinspre impuscaturi. Feciorii abia se mai tin!

Ne scularam amandoi ca trasniti.

- Stai! zise batranul, dandu-ma c-un brat d-o parte si uitandu-se la Ioan, care-si deschisese ochii lui cei mari si murinzi, care priveau fara inteles, ca ochii unui nebun.

- Da-te-ntr-o parte, Tomo, zise batranul, am a vorbi ceva cu fratele Ioan.

El isi scoase sabia din teaca si se uita la ea, pe cand din ochii lui batrani curgeau lacrimi mari.

- Frate Ioane, zise el incet si linistit, fa-ti o cruce. Ioan aiisi facu incet si cu silinta multa o cruce. in momentul acela sabia vajai prin aer si capul lui Ioan se rostogoli pe frunzele uscate.

- Nebune! tipai, indreptand pistolul spre fruntea batranului, ce-ai facut?

- Ce-am facut? zise batranul, cazandu-mi in maini si plangandu-mi pe piept ca un copil. Ce-am facut? Dar ce era sa fac?

Tremurul sau, gemetele sale convulsive, plansul, cu care era neobicinuit si care se storcea cu greu, asemenea unei puteri demonice, din pieptul lui, arata cum ca durerea lui era adevarata. Vuietul fuginzilor venea mai aproape, pocnetele pareau ca vajaie deja pe la urechile noastre.

- Aidi! zise feciorul ce era cu noi, aidi, treziti-va; sa fugim! El acoperise corpul lui Ioan cu frunze si cu pietre, iar capul lui il aruncase intr-un izvor de-aproape. Ca cerbii speriati si gafaiti veneau feciorii din toate partile.

- Sa fugim! Sa fugim! strigau toti si ma rupsera pe mine si pe batran in fuga lor fara ordine.

Ametit, turburat, fugeam fara sa stiu unde, pana ce prigonitorii ne pierdura urmele, pana ce noi ne crezuram destul de siguri pentru de-a sta si de-a rasufla.

Ajungand intr-un varf de munte, incepuram a scapara din amnare, a cladi care-ncotro cate-un foc urias, pe langa care se asezara toti. Toti erau morti de oboseala si cu toate astea trebuie ca cineva sa vegheze. Unii isi legau ranele - cele mai multe usoare - altii, cum erau, se intindeau la pamant. M-am propus eu sa veghez si toti primira cu bucurie. Batranul sta asemenea ganditor si se uita fix in maruntaiele cele rosii ale focului, ce plesneau in scantei. Feciorii se culcau cu frica-n san, batranul cioplea un lemn; eu singur ma sculai si, luand lancea, ma departai ca sa ma primblu prin scheletele de piatra ale stancilor.

Noaptea era intunecoasa si rece, gandirile mele erau turburi si dureroase, astfel incat ma durea capul de ele si simteam cum teasta nu-mi incapea creierii mei cei revoltati si sinistri. Sa cuget nu mai puteam. Astfel, cu capul arzand, am vegheat noaptea aceea si, de-mi aduc aminte de ea, e ca nu-mi aduc aminte de nimica, afara doar cum ca, tampit si nesimtitor, ma lasasem prada acelei atonii care-nsotea totdeauna durerile mele.

A doua zi, cand soarele de aur ardea din crestetul cerului, pe cand voinicii, sculati de mult, vegheau asemenea unor vulturi din varful stancilor asupra campiei, pe cand ne-ncredintaram ca eram siguri de orice urmarire, eu luai un harlet de-a umar si plecai mereu la vale pana-n locul unde murise Ioan. Dusmanii cercetase pe-acolo, insa corpul acoperit (cu) mormanul de frunze si pietre nu-l zarise. in arsita zilei am inceput sa-i sap groapa. Fruntea si pieptul imi ardea cumplit si cu toate astea picatura de sudoare nu curgea de pe mine. Sapam turbat, ca si cand as fi vrut sa ingrop o comoara. Cand fu destul de adanca, dezgropai corpul fara cap din pietre si frunze si-l asezai incetinel si cu bagare de sama - ca si cand ar fi mai simtit ceva - in locuinta cea racoare si eterna. Apoi ma dusei la izvor, unde i se aruncase capul. Soarele se rasfrangea pe fata apei lucii, care tremura ca o unduioasa oglinda de argint, dar in fundul apei clare zacea capul cel frumos al junelui. Apa, curgand, curatise si dusese cu sine scursurile de sange, astfel incat nu ramase decat capul cel blond, palid, c-o fata alba ca argintul, cu buze vinete ca porumba, cu ochii cei mari inchisi si cu parul moale plutind si rasfirat in undele apei. Fata cea palida si slaba parea ca surade. Luai apa in pumni si-mi spalai alaturi cu izvorul fata care ardea ca de friguri. Luai inca un pumn de apa si mi-l turnai in san, care ardea, fundul apei se turbura si deveni sangerat, ma aplecai pe suprafata ei si sorbii in sorbituri lungi din apa turburata cu sangele lui, apoi bagand amandoua mainile in izvor, scosei capul lui Ioan si-l ridicai in lumina soarelui spre a ma uita lung si cu durere la el. il asezai in mormant asupra corpului si, acoperindu-l tot cu tundra mea, ca si cand m-as fi temut sa nu-l doara bulgarii, incepui a umplea mormantul cu tarana. in intervale imi venea sa ma culc si eu cu el alaturea si sa las sa cada o stanca de pe marginea gropii peste mine, or(i) gandeam sa ma-mpusc si eu si sa sfarsesc cu mizeria ce se numeste viata. Pe-o stanca, departe, sta un roman cu flinta-n soare si pazea privind in nouri. Un vultur, tinand in cangile lui de arama o turturica alba zbura asupra capului meu croncanind si dand din aripi, apoi se-nalta rotindu-se in sus, in nori, speriat de prezenta mea. Romanul si-ntinse flinta in punctul cel negru, ce plutea, din aer si dete foc - atunci, rostogolindu-se prin aer, cazu vulturul cu turturica cu tot in prapastie.

- Razbunarea! murmurai eu. De ce sa mor pan-a nu-l razbuna. Dupa aceea am vreme si de murit si de trait de voi vrea.

implui groapa cu tarana, fransei o ramura verde dintr-un arbor si-o aruncai peste mormant - si, fluierand printre dinti c-o raceala sinistra, apucai indarat la deal.

Ajunsei la castre. Batranul sedea trist si ganditor langa foc cu picioarele intinse, cu mana pe frunte. Ma apropiai si sezui alaturi de el.

- Ce sa facem? zisei eu incet si ragusit.
- Gandit-am si-am razgandit, sopti el, si pare-mi cum ca ceea ce-a clocit capul meu nici dracul n-ar fi putut rascloci. Ei au omorat un copil - pentru ca nu eu l-am omorat, bine poti sti. Decat sa-l las mai mort in mana lor, ca sa-l chinuiasca si sa-si bata joc de el, mai bine l-am scapat de toate. Nu stii, Tomo, ca chinul trezeste sufletele omului si pe murind chiar durerile cele cumplite il fac sa mai traiasca, darmite ce trai? Dar crezi tu poate ca eu le-o uit asta... i-o uit sasului, care ne-a vandut ca Iuda pe Domnu Hristos? Am trimis iscoada pe Nita-a Floarei, care stie a vorbi ca tiganii. El s-a uns cu funingine pe fata si s-a imbracat in trente - asa va trece pe la moara sa vada acolo-s inca, or(i) nu-s acolo. Daca n-or fi, apoi pe desara ne-om duce pe la cumatru-meu sasul, ca sa bem cu el cate-o fele de vin in sanatatea dumilor-sale.

S-auzi zgomot de guri intre feciori. Ei veneau razand, ducand ca-n triumf intre ei pe Nita-a Floarei care, descult, cu parul iesit prin caciula, cu coatele iesite prin tundra, cu genunchii iesiti prin cioareci, negru si slab ca dracu, cu ochii infundati in cap si cu caciula pe-o ureche, povestea in stil hodorogit si tiganesc ce isprava facuse la nanasu-sau cel bun: sasul. Dar cand fu aproape de noi, ochiul sau fulgera teribil, dar astfel ca numai noi il vazuram. Era masca razanda si comica a unui suflet plin de ura si razbunare, fata ironiza inima, surasul viclean or(i) prostatec ironiza cu starea sufletului sau. Feciorii se departara de langa noi si el, apropiindu-se, ne povesti incet tot ce aflase. Batranul zise feciorilor sa doarma de cu ziua de vor putea, caci la noapte o s-avem de lucru. Nita culegea de prin iarba niste laptuci, pe care le scurgea in gloante mari de mamaliga, pe care apoi le baga in traista.

inserase de mult, feciorii dormise - numai eu ma primblam tacut, capul cuprins ca de-o turbare nestiuta, inima plina de-un pustiu cumplit, nemaisimtit. Mai aveam ceva pe pamant? El imi mai ramasese, si el se dusese asemenea. De-as (fi) avut frate si de mi-ar fi murit, cine stie de ma durea mai mult. Nori cenusii umpluse cerul; creti si nestatornici, ei zburau prin aerul cel cald al noptii, si luna cu fata rosie contrasta cu cenusa cea lucie a norilor. Voinicii se sculau si se scuturau de somn; lancile lor vinete luceau in luna, tuguiatele lor caciuli le da un aspect eroic si sinistru.

- Hai, copii! zise tribunul batran, azi avem o cina minunata. Avem sa mancam carne de sas!

Ma-nfiorai auzind, si cu toate astea nu-mi puteam stapani o parere de bine.

Nita mergea inainte prin intunecoasele carari de munte. Pasii sai, asemenea acelora a unei pantere, nu rasunau defel pe pietrisul si prundul cel marunt si lesne de rascolit al cailor. Un munte arunca celuilalt umbra lui, cerul gandea nouri, iar stancile - pocite schelete de piatra - suierau cuprinse de vant. Din cand in cand se rostogolea cate-o piatra, se desprindea cate-o bucata de stanca si vuia la vale-n jos. Coboraram muntele si apucaram prin campie pana ajunseram la moara. Moara era inchisa, do(a)r cainele dezlantuit urla la luna a pustiu. Vocea lui mortie si somnoroasa rasuna departe in aerul noptii. Nita facu un semn si toti ne tupilaram la pamant. El merse-ncet inspre caine si-arunca de departe gloantele de mamaliga, pe care cainele le prindea din aer si le inghitea cu aviditate. Dar in curand efectul laptucei incepu a influenta si el se zvarcolea gemand incet in nisipul de pe marginea raului. Nita ne facu semn si inaintaram. Pantecele cainelui se umflase ca o toba si el suferea cumplit. Unui fecior i se facu mila si-i infipse lancea-n inima. Ne apropiaram de moara. incepuram a pocni in usa si auziram vocea speriata a morarului:

- Care-i acolo?
- Eu mi-s, baciule, raspunse Nita cu vocea lui tiganita.
- Da ce vrei tu acu noaptea? zise el.
- Am sa-ti (dau) o veste rea, baciule; vin mocanii... ii vazui d-ici si-am venit sa-ti spun, ca sa fugi.

Auziram cum sasul urca scarile tusind si greoi, apoi veni langa usa. in momentul cand deschise, Nita ii infipse mana in gat, astfel incat sasul, pierzandu-si prezenta de spirit, scapase felinarul si cheia din mana, si ochii incepura a i se-nvarti in cap si fata sa-i invineteasca. L-ar fi gatuit desigur, daca batranul n-ar fi oprit. Ordona sa-i puie calusi in gura si sa-l lege. Totul se facu in tacere, caci n-avuse timp nici sa strige. Ochii batranului tribun se aprinsese teribil si (se) invarteau cu infricosare in orbitele lor. Parea ca-i palidul si batranul demon al mortii. Argatii morii, care dormeau, nevasta morarului -toti fura legati.

- Dati drumul rotilor! striga acum batranul. Rotile incepura a se-nvarti si pietrele morii se-nvarteau durduind si macinandu-se pe ele insele. Vuietul cel cumplit al pietrelor goale, vajaitorul zgomot a(l) rotilor, ce faceau sa spumege apa ce le misca, moara, ce incepuse a se legana si trosni in toate incheieturile, intreceau tipetele cele slabe si infundate a celor legati. Vro cativa voinici se suira pe acoperamantul morii si incepura a da cu topoarele in el, zvarlind bucatile de sindrilitura in ap(a), in care s-acufundau s-apoi, iesind, inotau negre ca sufletele inecatilor. in pod era o butie cu pacura, care fu varsat(a) pe intreaga intinderea podului. Apoi se adusera cei legati si se legara tapan de grinzile groase care ramasese din acoperamantul devastat. Atunci li se descalusi la fiecare din cei legati gura.

- De ce ne-ai vandut? striga batranul, rece si teribil, uitandu-se cu fata unei furii de marmura in ochii morarului.

Sasul incremenise si amutise de spaima. Gura lui (nu) mai putea sa zica o vorba... nici de gratie, nici de ura, falcile i se-nfundase si tremurau, ochii turburi ca (a) unui nebun, limba balbaia fara sa poata modula. Spaima-l amutise. Femeia plangea amar, feciorii aruncau priviri rugatoare si sincere pe infricosatul demon al razbunarii.






Geniu pustiu - Partea 01 - Tasso-n Scotia
Geniu pustiu - Partea 02
Geniu pustiu - Partea 03
Geniu pustiu - Partea 03 - continuare
Geniu pustiu - Partea 03 - continuare 02


Aceasta pagina a fost accesata de 1013 ori.
{literal} {/literal}