Geniu pustiu - Partea 03 - continuare 02

Geniu pustiu - Partea 03 - continuare 02

de Mihai Eminescu


- Dezlegati-i pe toti ceilalti si pe femeie si duceti-i la tarmuri, afara de morar - el ramane-aici.

intr-un moment fura carati la tarm. Ne scoboraram cu totii din pod si ne duseram la tarm. Un foc mare fu aprins in moment.

- Cine ne-a vandut? zise batranul crunt catra femeie.
- El! zise ea, vaitandu-se... barbatu-meu. Spusu-i-am eu sa nu s-amestece neci in rau, nici in bine. Nu... nu s-a putut. Ungurii i-au dat 200 de zloti buni, si pentru aceea el v-a vandut.

- Femeie, zise batranul, cu tine n-avem noi nimica, nici cu voi, feciori, zise el catra argati. Dezlegati pe muiere sa-si (ia) bani si lucruri si ce mai are prin moara.

- incarcati pustile, mai! sa dam in sasii astia, zise Nita razand.
- Fara gloante, sopti unul altuia. Argatii fura dezlegati.
- Fugiti, ma! le zise Nita. Foc, copii! zise feciorilor nostri. Sasii fugeau de le-ajungeau picioarele la ceafa - pustile trasnira dar, fara gloante cum erau, nu facura decat a inmulti spaima celor ce fugeau. Femeia iesise, cu banii si cu lucruri ce avea mai scumpe, din moara si pleca plangand. Morarul incepuse a boci, legat de grinzile morii.

Batranul suci o funie de paie si, umpland-o cu pacura, o azvarli aprinsa de jos pe acoperisul morii. intr-un moment podul cel uns cu pacura se aprinsese, morarul tipa teribil de intrecea urletul rotilor si durduitul pietrelor neferecate. Aci batranul tribun rase cu salbatacie - ideea satanica se-mplinea. Lua toporul si taie funiile ce legau moara de mal.

Moara incepu a se misca, a pluti aprinsa pe valuri.
- si foc si-nec! striga batranul teribil, suit pe-o piatra si ridicand pumnul la ceruri; de-am facut rau, pe sufletul meu sa cada!

Aspect teribil. Urlau rotile, scrasneau pietrele, trosnea inflacarata moara, tipa cu salbatacie morarul in mormantul de jar. intreaga moara parea un batran si bolnav balaur de foc care scormolea urland, cu aripile lui, valurile rosite de foc ale apei. Moara-nota repede, dusa si de-nvartitura rotii, si de repeziciunea apei. Dumbravile de pe maluri se-nroseau pe unde trecea palatul arzator si deschideau cararile lor de padure ochilor ce urmareau spectacolul... Norii cenusii ai cerului se rosise de foc, fumul cel greu si gros ce-l lasa in urma moara ce fugea ne-neca rasuflarea.

- Am sfarsit, copii! zise batranul, oftand greu si adanc si scoborandu-se de pe piatra pe care se suise. Hai inspre munte!

Nu voi uita niciodata acel spectacol unic in felul sau. intre-acestea ungurii devenise nesuferiti. Banuiala si adeseori nici aceea era destul pentru ca cineva sa fie spanzurat or(i) impuscat. Moartea devenise starea cea normala, viata - starea cea anormala a omului. Ei pradau satele cele romanesti in modul cel mai barbar, omorau fara mizericordie femeile si copiii, pareau a se-ntrece care pe care in cruzime si-n grozavie. Ce era dar mai natural decat ca romanii, impinsi de razbunare, sa ceara dinte pentru dinte, ochi pentru ochi. Ungurii nu pusese-n scena pe-atata o revolutiune, pe cat un brigandagiu, o hotie ca sa zic privilegiata - si o hotie cu-atat mai scuzata, cu cat ea se exersa asupra unei natiuni de paria - asupra romanilor. Numai ca-si gasise oamenii! Dinte pentru dinte, ochi pentru ochi! Asta era si deviza lancerilor - si ei masurau cu masura cu care li se masurase lor. Romanii nu pradau, ei ucideau. Oamenii nu se numarau dupa ranguri, ci dupa capete, caci coasa nu stia diferenta intre capul cret si negru al magnatului si-ntre capul de caine al honvedului. Era teribil acest popor cand isi scutura lanturile lui de fier, teribil ca varga lui Dumnezeu. si oare nu sunt toate popoarele asa? Blande si pacifice in timp de pace, fizionomia bonoma, ochii sinceri, statura aplecata de sarcina cea grea a vietii. Dar vezi-le in revolutiune! Vezi profunditatea acelui suflet teribil care zacea sub masca bonomiei, vezi cum presupune, de nu stie, injuriile trecutului, vezi cum arunca lanturile mainilor sale in fata stapanilor fara de suflet. si se tem stapanii fara de suflet si-si dau averile ca sa-si scape viata. Ci omul din popor nu vrea averile, geaba l-ai umplea cu aur, geaba l-ai imbraca in matase. Painea ce i-ai luat-o de la gura copilului i-ai cantari-o cu aur, lacrimile lui de venin si sudorile lui de sange i le-ai rascumpara cu surele margaritare ale Orientului; ci el nu vrea aurul si margaritarul tau, el vrea viata ta! si cine-ar gasi-o nedrept, cine rau? E o lege in natura care sa nu scuze? E o lege in natura care sa nu-ti dea drept cand tu ucizi pe cel ce ti-a biciuit secoli pe parintii tai, pe cel ce ti-a ars in foc pe strabunii tai, pe cel ce umple fantanile si raurile cu copilul sufletului tau? Legile care compun fundamentul eticii chiar te-ndreptatesc de-a cere cat ti s-a luat, de-a face cat ti s-a facut, pentru ca numai asa se poate restitui echilibrul, dreptul pe pamant. Dar virtutea ar cere sa nu-l ucizi. Nimeni nu-i obligat sa fie virtuos, fiecine sa fie drept - si cand sentinta acelui drept nu gaseste carnefice, fa-te singur carneficele ei. Un om ucis, o litera necitita; un oras de ars, o pagina de-ntors - iata cartea de legi a revolutiunilor, a dreptatii lui D-zeu!

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
(Aici sunt mai multe pagini rupte din manuscriptul lui Toma. Or(i) ca le-a gasit de bine a le rumpe, or(i) ca vro mana streina caruia i le dedese el sa le citeasca a avut indiscretiunea de-a le gasi intr-atata de interesante incat sa le rumpa spre pastrare. in orice caz noua ne pare rau de-a nu fi in stare sa dam cont publicului despre ceea ce contineau acele pagini; ci vom continua cu urmarea de unde-o gasim si noi:)

...ca-l vazuse acasa. Ce era sa-i raspunda alta? Apoi deciziunea era luata de mai mult si aveam de gand a o implini fara chiar ca sa-mi vina o asemenea veste. Mos Terinte ii tot da: ca sa vin in sat la ei, ca sa ma fac popa. Scoate-or ei de la episcop carte ca sa ma popeasca, nu te teme. Revolutiunea se sfarsise si n-as fi avut de ce sa nu ma fac popa, ci natura mea nu suferea reverenda.

Putin dupa aceea era sa se declare pacea de restituita, cu toate ca noi, garde ale Carpatilor, nu ne dizolvasem inca. intr-o zi imi da Terinte o oala, ca sa ma duc s-aduc apa de la o fantana in apropiere. Ziua era calda si alba, codrii erau verzi. Atunci ma cuprinse mai mare dor de duca. Ajuns la fantana, privii mult in fata apei din fundul fantanii, apoi lasai sa cada oala inauntru, iar eu apucai spre munti la vale.

Satul nostru (era) mai tot ars, pustiu, si numai cainii satului urlau pe ici, pe colo de foame, or(i) rodeau cate-un schelet de vita moarta. Venii in bordei. Ma aruncai in bratele batranului meu tata, care ma crezuse mort. Am stat mult cuprinsi astfel, tatal si fiul, ochii batranului meu se umpluse de lacrimi si nu vorbea nici un cuvant, decat imi mangaia parul si fruntea si ma saruta plangand si mut de bucurie. O zi s-o noapte i-am tot povestit, dar el nu se satura de auzit... Cand il intrebai cum se purtase el in razmerita, el imi arata surazand cu viclenie o lance atarnata in cui.

- Apoi am facut si eu cat am putut, batranul de mine! Nu mai e maduva-n oase! zise el voios. I ! de-as fi fost si eu acu ca tine... numa-s batran, n-am ce-i face.

si ma masura cu privirea lui fericita din crestet pan-in talpi, parca nu s-ar fi putut increde de-s eu, or(i) de nu-s eu.

Veni si Finita. Era logodita c-un fecior nalt si frumos. ii pomenii de nunta si se rosi pana dupa urechi. Dar... stiam eu ca-i place.

Pacea era deplina in tara. Finita se marita si eu ii fusei nun mare - in fine, am stat ce-am stat acasa, pana ce-ntr-o zi ma pomenii cu tata mort. Adormise de batranete, ci pentru totdeauna. L-am pus in mormant alaturi cu mama, am asezat o cruce de lemn la capul lui si-am incu(nu)nat-o cu busuioc. Finita, biata copila, isi stergea lacrimile cu sortul si-mi promise de-a pune flori pe mormintele lor si de-a (a)prinde cate-o lumina la zile mari, de sufletul celor (mor)ti. intristarea-mi intrase-n inima, intristarea si pustiul.


POESIS

M-am dus la Clus. Am asteptat sa vina noaptea pentru ca sa ma duc la casa ei, sa vad ce se-ntamplase cu ea. imi venise ideea sa-i iert tot - tradarea ei - si, de-ar fi fost o scanteie de amor in ea, s-o iau cu mine s-o fac nevasta mea. Inima mea era insetata de iubire si, ca cel ce se ineaca, imi placea sa ma tin de-un pai chiar.

Noaptea era cam ploioasa si norii zburau negri prin cer si numai prin rupturile lor groase se vedea cateodata luna. Am luat o laterna mica cu mine, si, iesind pe strade, am inceput a le strabate in plesnetul cel maruntel si zuzuitor al ploii si a o apuca, iesit afara din oras, peste campii inundati de siroaie, care, galbene, ineca iarba cea verde, si sfasiind cu picioarele mele valurile ce inundau campia. Era intuneric de nu-ti puteai vedea mana. Am ajuns la casa ei. Am scos lanterna, si, aprinzand-o inaintea usii de din fata, voi sa scutur usa, dar vad ca incuietoarea e sigilata de catre autoritate. Ce sa fie? Asemenea tuturor femeilor ce trec din viciu in viciu, ea o fi cazut in datorii si or(i) fi vanzand pe cale judecatoreasca singura ei avere: casuta. Ce-mi pasa mie - trebuia sa mai intru in casa, sa-mi mai readuc inca o data aminte de singurele fericiri ale vietii mele. Am rupt sigiliul de pe incuietoare si-am rupt si incuietoarea.

Am intrat inauntru - si-n camera ei. Era ca in ziua intaia a amorului meu. Pianul sta deschis si scaunul inaintea lui, inaintea gurii sobei statea inca scaunul cu sprijoane a batranului. Patul ei alb si curat era langa peretele stang. Pusei lampa pe masa - si privirea dadu de-o epistola sigilata cu ceara neagra. O luai. Era adresata mie si scrisa cu mana cea fina. Am deschis-o cu repejune si-am citit-o. Era scrisa tremurat si cerneala sirurilor era turburata de lacrimi cazute pe hartie. O reproduc tot asa cum era scrisa:

Amantul meu, dulcele meu amant! M-ai crezut tradatoare, desfranata, si-ai luat lumea-n cap. Da, am fost criminala, inima mea, criminala cum a fost Maria Magdalena. Tomo, nu mai cer iubirea ta, caci cand vei citi aceste sire, n-ai mai putea iubi decat craniul cel ingropat si ochii cei morti a unei fete nebune -nebune de amorul tau - zdrobite de iubirea ce i-o impusese natura, de iubirea pentru batranul ei tata. Tata bolea, eu nu puteam castiga nimic. Ce eram sa fac? Sa cersesc, as fi rosit. M-am vandut dar. Cu-acest mijloc am capatat bani multi, prea multi inca - caci tata a murit. Sa-ti descriu ce-am simtit dupa ce l-am inmormantat? De cate ori am cugetat sa ma duc la tine, sa inconjur picioarele tale cu bratele mele, sa te rog, sa te conjur ca sa ma ierti. M-as fi facut sclava ta, caci te iubeam, te iubesc! Am fost la Ioan. L-am conjurat sa te ingrijeasca, i-am dat banii ce ii aveam, dar i-am cerut juramant sa nu-ti pomeneasca nimica de mine. inainte de-a pleca el a venit la mine si mi-a spus in ce stare te afli
- l-am trimis indarat, caci stiam ca prima ta cugetare va fi: sinucidere
- caci eu stiam ca tu ma iubesti cum te iubesc eu. intr-una din zile tu ai disparut. Ce-mi folosea ca ma vandusem, cand tata murise, cand tu te-ai dus?... Am scris testamentul meu, in care te-am pus pe tine mostenitor al micei casute... apoi am facut foc in camin, am inchis usile si am inchis si oblonul - caci ideea-mi parea dulce, ca sa mor de moartea de care-ai murit tu. in atmosfera nadusitoare ti-am scris ceea ce vezi. Apoi, sezand langa piano, incepui a canta valsul cel molatec, dulce, pe care l-am cantat cand capul tau cel negru si genial dormea in poalele mele. Sa mai mangai acea frunte de marmura nu mai puteam spera. Asa-i ca tu ma ierti? De-ai fi fost numai tu si eu in lume... ce mult ne iubeam eu si cu tine. Traversam codrii cei verzi pana muream amandoi unu-n bratele altuia, pentru ca in cealalta lume sa traversam de brat, doi ingeri, stelele cerului. Adio, copilul meu! Te iubesc! Gandeste la mine
- de voi putea, voi gandi si eu numai la tine, numai. Nu ma respinge, copilul meu, lasa-ma sa fiu a ta...
A ta Poesis

Am citit si-am recitit ce scrisese ea si apasam plangand in hohot, ca un copil, sirurile ei sterse de lacrimi de buzele mele vinete si arzatoare.

- Poesis! strigam eu, strangand aerul camerei la pieptul meu. Poesis, iarta-ma!

Ma asezai pe fotoliul de langa piano, in care murise ea, atinsei clapele lui pe care fugise degetele ei asa de delicate, asa de frumoase, si durerea mea devenea din ce in ce mai dulce, din desperare, melancolie. Poate ca sufletul ei curat adia dulce in jurul fruntii mele. Poate ca ea, aeriana, imi atingea parul, imi saruta fruntea mea. Umblai mult prin casa, bantuit de idei cand dulci, cand amare. Apoi dezbracandu-ma, ma culcai in patul ei cel alb. O visai alaturi cu mine -capul ei cel blond si dulce pe pieptul meu - gura mea fierbinte pe fruntea ei alba - si nu era nimica! Stransoare in van, tandrete in aer
- nu era nimica. Strangeam cu unghiile mele perina infama, pana ce somnul avu mila de mine si-mi adormi mintea obosita.

As fi putut ramanea in casuta ei, care ramanea a mea, as fi putut sa-mi petrec toata viata citind si recitind, intr-o nebunie dulce, acea epistola plansa, scrisa de mana ei, s-o visez pe ea toata viata mea, s-o visez cum ca umbla prin casa mea, cum ca surade la florile din fereastra, cum ca vegheaza cusand sau impletind asupra copilului meu. As fi putut sa-mi creez o fericire iluzorie, o familie iluzorie, o femeie ideal - as fi putut fi nebun. Dar la ce? Apoi, oricat de lunga sa fi fost acea nebunie, totusi fiecare isi are momentele sale de trezie, momente in care sinuciderea e cugetarea cea dintai, momente de urat, de scepticism, de deceptiune. De-aceea am luat lumea-n cap... Acea epistola continea toata istoria mea.






Geniu pustiu - Partea 01 - Tasso-n Scotia
Geniu pustiu - Partea 02
Geniu pustiu - Partea 03
Geniu pustiu - Partea 03 - continuare
Geniu pustiu - Partea 03 - continuare 02


Aceasta pagina a fost accesata de 883 ori.
{literal} {/literal}